Programul sfintelor Slujbe

„Dumnezeu S-a arătat în trup …..”
Gânduri de Crăciun în anul Domnului 2018

«În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea»
(Factum est autem in diebus illis exit edictum a Caesare Augusto ut discribretur universus orbis» (Luca 2, 1).

În fiecare an, în preajma sărbătorilor Crăciunului, mă năpădesc amintiri de demult, din vremea copilăriei, despre cum petreceam în familie Seara de Moş Ajun.
Darurile şi împodobirea bradului de Crăciun nu erau obiceiuri tradiţionale, iar mersul cu «Bună dimineaţa la Moş Ajun» se practica doar pe ici pe colo. Oamenii din părţile noastre, în cuminţenia lor, se fereau de «apucăturile boierilor de la oraş», despre care ei credeau şi spuneau că «nu prea le mai au cu biserica». În vremea aceea, în ziua de Crăciun şi de Sfintele Paşti, oamenii puneau la îndemână mai degrabă banii pentru datoriile către Stat (impozit, autoimpunere), în aşteptarea perceptorului care venea însoţit de secretarul de partid, de miliţianul cu puşca la umăr şi alte ajutoare la nevoie. Oamenii se obişnuiseră deja cu strategia acestora. Una şi aceeaşi în fiecare an. Veneau la casa omului în zilele de Crăciun şi Sfintele Paşti să încaseze dările, ştiind că la amiază, în zi de Praznic, oamenii sunt acasă în jurul mesei. Celor care nu puteau achita datoriile, li se confiscau din casă lucruri de valoare: covoare, îmbrăcăminte, încălţăminte. Îmi amintesc de o întâmplare cu familia noastră. Tata nu era acasă. La căderea serii a intrat în curte perceptorul Gheaţă, însoţit de sinistrele ajutoare menţionate mai sus. Trecuseră pe la mama mare, de la care luaseră în custodie lucrurile pe care bătrâna nu le îmbrăcase niciodată. Le pregătise şi le păstra aparte, spre a fi îmbrăcată cu ele la propria înmormântare. De la noi au luat un covor de lână pentru pereţi, pe care mama îl ţesuse la război cu şaptezeci de iţe o iarnă întreagă. De Bradul lui Moş Crăciun, nici vorbă! Pădurea de brazi era departe de satul nostru şi avea deja alt stăpân,  la care tata nu s-ar fi milogit nici în ruptul capului pentru un copăcel. În şcoală însă, ni se instala de către primărie un brad simplu, adică fără beteală, dar cu identitate nouă: «Bradul lui Moş Gerilă» sub care învăţătoarea punea cadourile primite de la Primărie, dar nu pentru toţi şcolarii, ci numai pentru pioneri, săraci şi odrasle de funcţionari. Eu nu eram încă pionier, doarece tata nu era nici prea sărac, nici funcţionar. Odată a încercat sora mea să-l înduplece pe tata, de Sărbători, să ne aducă un brăduţ. Tata i-a refuzat dorinţa, motivând că locul bradului este în pădure, nu în casa omului. unde, după câteva zile, este pus pe foc. În batjocură i-a oferit alternativa unui prun sălbatic, dintre cei care răsăreau puzderie şi creşteau la întâmplare pe răzoare din sâmburii de prună ascunşi în pământ şi uitaţi de veveriţe. Cu Pluguşorul am avut voie să merg numai după îndelungată milogeală, dar şi atunci cu o singură condiţie, cum voi arăta mai la vale. La şcoală ne învăţase un pluguşor ideologic, în care era vorba de gospodării cu ogoare fără haturi sau răzoare şi arate cu tractoare. Tata întrevedea perspectivele de viitor, de care Dumnezeu nu l-a ocrotit. Prefera să-mi dea un pol (douăzeci de lei) «despăgubire» dar să stau cuminte acasă, decât să-l fac de batjocură pe la ferestrele oamenilor. Pe colindătorul care rostea pluguşorul cu pricina nu-l lăsa să sfârşească. Dăruia lui şi celor cu el ceva rogodele, apoi îl întreba: «Măi băiete, ia spune-mi tu mie, tactu ştie ce povesteşti tu pe la ferestrele oamenilor?». Pe urătorii care aveau lipită pe tălăngi o stea roşie cu cinci colţuri nici nu-i lăsa să intre în curte. Le spunea să vină altă dată, dar fără stea roşie. Tata, săracu, nu putea să-şi spună tot năduful ce-i sta la inimă şi îi întuneca sufletul. Întrevedea viitorul ce ni se pregătea. Mi-a îngăduit să merg cu pluguşorul abia când am ştiut pe de rost Plugu‘ ăl Mare, pe care tata îl ştia din copilărie. Mi l-a rostit de mai multe ori până când l-am învăţat şi l-am rostit pe de rost fără greşeală. Mă punea să-l rostesc în auzul lui, dimineaţa, după ce mă trezeam, spunându-mi că «dimineaţa mintea e odihnită şi nu-l mai uiţi».
După mulţi ani, am descoperit «Balada Pâinii» într-o carte de Poezie populară din biblioeca Seminarului Teologic din Buzău. Am fost plăcut surprins, ba chiar mându de tatăl meu, după ce am constatat că textul era identic cu cel învăţat din memoria părintelui meu. Tot mai târziu am înţeles pe deplin gestul neobişnuit al oamenilor mai vârstnici decât tatăl meu, atunci când rosteam la ferestrele lor Plugu’ăl Mare. Vene Moş Dima Răduţă la fereastră şi, dus pe gânduri, undeva în vremea anilor tinereţilor, ascultau Balada pâinii până la ultimul «Mânaţi măi!, Hăi, hăăăăi!»
Când cădea întunericul în seara de Ajun mama făcea ultimele pregătiri culinare pentru a doua zi. În timp ce trebăluia ne punea, pe sora mea şi pe mine, să cântăm colinda Steaua sus răsare, după o melodie încântătoare pe care ea o ştia din vremea când era copilă. Focul duduia în sobă, pe plită fierbeau molcom şi ispititor oalele cu sarmale şi caltaboş, din care aveam voie să ne înfruptăm abia a doua zi, după ce primeam Sfânta Împărtăşanie, în biserică, la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii. După ce «astruca orătăniile din curte», tata intra în casă, se aşeza aproape de gura sobei şi, la lumina lămpii cu gaz, deschidea Noul Testament (pe atunci carte de mare preţ în casa noastră) şi citea din el în auzul tuturor istoria Naşterii Domnului Iisus Hristos. Tata citea rar şi cu multă evlavie, mai întâi din Evanghelia după Sântul Matei «Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.….»(Matei 1, 1-17), continua cu povestea din Evanghelia după Sfântul Luca, «În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea…»(Luca 2, 1), apoi continua cu lectura despre venirea magilor de la Răsărit, dornici să-L cunoască pe «regele iudeilor, Cel ce S-a născut» (Matei 2, 2), despre Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor de către împăratul Irod (Matei 2, 1-14).
La vârsta mea de atunci (6-7 ani), truda tatălui meu de a aranja lectura oarecum logic şi pe-nţelesul nostru, era mai mult decât zadarnică. Nu înţelegeam rostul celor 42 de nume biblice, neobişnuite printre rudele noastre, sau printre vecinii şi cunoştinţele mai de departe, de prin alte sate. Tot aşa şi cu privire la Ţara Sfântă. Orizontul meu geografic nu depăşea atunci graniţa comunei, aşa că nu ştiam ce este şi unde se află Nazaretul, Ierusalimul, Betleemul sau Egiptul. Am aflat lucrurile acestea mai târziu, în primii ani de studii la Seminarul Teologic din Buzău. Şi mai era ceva. După câteva ceasuri petrecute la săniat (săniuş în jargonul nostru), vocea tatei se auzea tot mai departe, tot mai scăzută, de parcă îmbia mai mult la somn decât la luare-aminte la cele întâmplate cândva, undeva, unor oameni pe care nu-i cunoşteam. Furat de somn, în vis, mă vedeam alături de tatăl meu, privind spre creasta dealului din faţa satului nostru. La orizont vedeam trecând trei călăreţi. Purtau pe capetele lor coroane pe care scânteiau stele de multe culori. Erau îmbrăcaţi în veşminte colorate, ce atingeau pământul, acoperind picioarele cailor. În vis auzeam pe tatăl meu şoptind: «Iată, magii de la Răsărit merg spre Ierusalim». A doua zi, ne trezeam dis de dimineaţă, să mergeam la biserică. Nu mâncam şi nu beam nimic, nici măcar apă ca să putem primi Sfânta Împărtăşanie pe nemâncate şi pe nebăute. Ca nu cumva să înghiţim din nebăgare de seamă vreo picătură de apă ne spălam pe dinţi de cu seară. În drum spre biserică, purtam în mână fiecare câte o lumânare din ceară de la albinele noastre, confecţionate special de mama între palme, la gura sobei, cu ajutorul tatei. În biserică, îl auzeam pe dascălul nostru strigând cât îl ţineau bojocii, de parcă ieslea din Betleem, în care S-a născut Hristos, se afla pe undeva, pe-aproape, în curtea bisericii…: «Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L popoare, că S-a preamărit» (Catavasia I, din Canonul Praznicului).
Când îi venea rândul, Părintele citea şi el din Evanghelie povestea de cu seară, citită de tatăl meu, despre împrejurările în care S-a născut Hristos, despre convorbirea îngerului cu Dreptul Iosif, despre venirea şi închinarea magilor de la Răsărit. Slujba Liturghiei continua agale, de credeam că parcă nu avea sfârşit în aceeaşi zi. Nimeni nu era nerăbdător, eu fiind excepţia regulii. O tot trăgeam pe mama de poala hăinii şi o întrebam în şoaptă: «Mai e mult? Nu se termină? Când mergem acasă?» Mama, săraca, îmi răspundea de fiecare dată: «Taci! Stai cuminte! Mai e oleacă, apoi mergem acasă». Pe tata nu-l întrebam, el fiind mai departe de noi, în zona bărbaţilor. La noi, în biserică, femeile şi copiii nu se amestecă cu bărbaţii. Dar nici altfel n-aş fi îndrăznit să-l deranjez. Când se supăra tata sau o făcea pe supăratul, avea tata o privire!
Înainte să plecăm la biserică, tata ne trecea în revistă de fiecare dată aceleaşi porunci: în biserică să fim cuminţi, să nu vorbim, să nu râdem, să nu alergăm, să fim cuviincioşi faţă de toată lumea, să cerem iertare şi să sărutăm mâna bunicilor, părinţilor, unchilor şi mătuşilor, să nu facem năzbâtii. Auzi! Nici măcar năzbâtii! Vrând nevrând, cu răbdare de înger, ascultam slujba până la sfârşit. După ce primeam Sfânta Cuminecătură, ne îndreptam spre casă, unde ne aşteptau bunătăţile tradiţionale de Crăciun, pregătite de mama cu multe zile înainte, până în seara de Ajun. Amintiri; nostalgii; vârsta copilăriei nevinovate; vremuri trecute; oameni mutaţi dincolo»; umbre!

* * * * *

Ca nu cumva eventualii cititori ai paginii bisericii noastre să fie încercaţi şi ei de plictiseală şi de oboseală, am redat mai jos istoria Naşterii Mântuitorul Iisus
Hristos după textul biblic luat din Noul Testament, aranjat după «modelul» practicat de către tatăl meu, adică oarecum logic, ca să fie mai pe-nţelesul tuturor.
În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, care era însărcinată.
Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.

În ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi. Căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle”. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.
Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: „Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut”. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi, văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece” (Luca 2, 1-21).
«Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: „Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui”. Şi auzind regele Irod s-a tulburat. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: „Unde este să Se nască Hristos?Iar ei i-au zis: „În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi conducătorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel” (Mihea 5, 1).
Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc, şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui”.Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând visteriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă» (Matei 2, 1-11).
Intenţionat am lăsat la o parte capitolul I, din Evanghelia după Sfântul Matei: «Cartea neamului lui Iisus», deşi enumerarea celor 42 de generaţii de strămoşi după trup ai lui Iisus Hristos nu este fără rost.
Evanghelistul Matei a scris Evanghelia ce-i poartă numele, în limba ebraică, respectiv limba aramaică, pe care a vorbit-o Mântuitorul. Cartea a fost destinată conaţionalilor săi evrei, faţă de care s-a simţit îndatorat, să stabilească şi să le ofere identitatea şi paternitatea dumnezeiască şi omenească a lui Iisus Hristos, şi cu aceasta să răspundă la întrebarea persistentă, de atunci şi până azi: «Cine a fost Iisus?»
Această întrebare s-a pus la naşterea şi după naşterea Lui; s-a pus în timpul vieţii Lui, s-a pus la Învierea şi după Învierea Lui, au pus-o generaţie după generaţie de creştini până în zilele noastre şi se va pune şi în viitor.
Fariseii întrebau foarte adesea: «Cine este Acesta care calcă Sâmbăta?»; «Cine este Acesta care Se numeşte pe Sine Fiu al lui Dumnezeu?»
Evanghelistul Matei spune evreilor că Iisus Hristos nu a fost un oarecare om obişnuit, ci urmaşul pe linie omenească al regelui David, el însuşi descendent din Patriarhul Avraam, părintele izraeliţilor. Ca dovadă, Matei le aminteşte de prooroci şi de profeţiile lor, cum că Mesia Se va naşte dintr-o Fecioară, că Iisus este cel pe care Dumnezeu l-a trimis în lume.
Matei a stabilit paternitatea omenească a lui Iisus Hristos, pe care a intitulat-o «Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam» şi a pus-o la începutul Evangheliei sale (Matei 1,1). Paternitatea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos a fost stabilită de către Evanghelistul Luca în genealogia pe care a întocmit-o, pornind de la Iisus fiul lui Iosif şi al Mariei, şi mergând din om în om până la Enos, fiul lui Sit, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu (vezi Luca 3, 23-38). Evangheliştii Matei şi Luca spun desluşit că Iisus Hristos este Mesia cel adevărat, că în El s-a împlinit profeţia lui Isaia, căruia Dumnezeu i-a spus că va da lumii «un semn», iar semnul a fost următorul: «Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu şi-L vor chema cu numele Emanuel» (Isaia 7,14; Matei 1,23).
Cu privire la expresia vechi-testamentară, folosită de către proorocul Isaia (7,14), «fecioara va purta în pântece», Părintele Bartolomeu Anania ne-a lăsat o succintă explicare (exegeză) filologică, demnă de luat în considerare de cei care neagă fecioria Maicii Domnului înainte şi după ce a născut pe Hristos.
Părintele Anania spune că sensul prim şi principal al expresiei en gastrě čxei este «a purta» (de exemplu a purta un măr în palmă, un şal pe umeri, o haină pe corp, o sabie la şold etc.etc.). Grecescul en gastrě čxei e tradus şi cu înţelesul de «a avea», dar tot în sensul de «a purta», «a ţine», precum stă scris la Cartea Facerii 8,11: «Şi porumbelul s-a întors la el spre seară; şi iată, avea în cioc o ramură de măslin».
Părintele Anania crede că expresia «fecioara va purta în pântece» nu marchează un început, ci constată un fapt întâmplat extraordinar şi nefiresc. Părintele exemplifică aceasta cu expresia nou-testamentară folosită de către Matei: «Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt» (adică s-a pomenit că poartă sarcină). «Nu încape îndoială – spune Părintele – că textul se referă la un fapt extraordinar, suprafiresc şi anume, un prunc se va naşte dintr-o fecioară (adică dintr-o tânără care n-a cunoscut bărbat), certitudine întărită de introducerea însăşi a textului: „Domnul Însuşi vă va da un semn”; or, semnul nu se dă pentru un fapt oarecare, obişnuit, banal. Profeţia mesianică e cât se poate de limpede» (Biblia sau Sânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Bucureşti 2001,Cartea Profetului Isaia, cap. 7,14, p. 896-897).
Faptul că Sfânta Maria, deşi însărcinată rămâne fecioară, este de mare însemnătate pentru credinţa noastră în Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Om. Iniţiativa întrupării şi naşterii Lui dintr-o fecioară («o tânără care n-a cunoscut bărbat») n-a venit de la om, ci de la Dumnezeu. Dovadă este întrebarea − singura întrebare − adresată de către Maria îngerului vestitor: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?» (Luca 1, 34).
Îngerul Domnului îi răspunde explicit: «Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema» (Luca 1, 35). Iată aşadar cum răspunsul îngerului defineşte şi garantează fecioria Maicii Domnului şi Dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Mineiul pe luna decembrie, îndeosebi citirile şi cântările din zilele premergătoare Praznicului Naşterii Domnului până la întâi ianuarie, la Sărbătoarea Tăierii Împrejur după trup a lui Hristos, excelează nu numai prin frumuseţea literară. Privite în ansamblu ele sunt un incontestabil compendiu de adâncă teologie. Au ca subiect central pe Pruncul Iisus, Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi S-a născut mai presus de fire din Sfânta Fecioară Maria, în peştera din Betleem. În ele se vorbeşte de iubirea lui Dumnezeu faţă de lume. Omul s-a dovedit neascultător faţă de porunca lui Dumnezeu, deja din zorii creaţiei. A căzut în ispita diavolului, s-a lăsat stăpânit de acesta, fapt pentru care Dumnezeu l-a alungat din Rai şi l-a făcut din nemuritor, muritor. Dar Dumnezeu, care e iubire (I Ioan 4,16), n-a răbdat «să vadă neamul omenesc chinuit de diavolul». „La plinirea vremii», Dumnezeu Şi-a întors iar faţa către omul aflat în stăpânirea diavolului şi a morţii ” (comp. Galateni 4, 4).
Ca să-l scoată din robia morţii, Unul din Treime −Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut Fiul Omului; S-a dezbrăcat de slava Dumnezeirii, S-a pogorât la oameni, S-a făcut Fiul Fecioarei, a luat chip de om fără de păcat, „ca să mântuiască poporul Său de păcate” (Matei 1, 21), să împace lumea cu Ziditorul ei şi pe om cu Tatăl Ceresc (comp. 2 Cor. 5,18).
Aşa glăsuieşte Luminânda Praznicului: «Cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, şi cei din întuneric şi din umbră am aflat adevărul: că din Fecioară S-a născut Domnul». În altă cântare se spune mai pe-nţeles şi cu trimitere la ridicarea lumii prin înviere, ca roadă a Învierii Celui care S-a născut acum: «Venit-ai la noi să întorci firea oamenilor la păşunea cea înflorită din munţii pustiei, Tu, ridicarea lumii; şi să nimiceşti puterea vrăjmaşului, arătându-Te om, veşnicule Stăpân» (din slujba Utreniei Praznicului, Canonul al doilea, Cântarea a 8-a). O altă cântare din slujba Praznicului ne îmbie la cugetare: «Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de faţă. Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii; iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare. Că chipul cel neschimbat al Tatălui, Pecetea veşniciei Lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, ne suferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni. Acestuia să-I cântăm: Cel ce Te-ai născut din Fecioară, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi» (Vecernia Praznicului, Stihira I).
Sfântul Apostol Pavel numeşte Naşterea lui Iisus Hristos una din marile sfinte taine ale credinţei creştine: «Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă» (I Timotei 3,16). Sfinţii Părinţi ai Bisericii numesc naşterea lui Iisus Hristos Taina cea din veac ascunsă a lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici oamenii n-au cunoscut-o (vezi Troparul Învierii, glasul 4). Ea a fost destăinuită «la plinirea vremii» (vezi Galateni 4, 4-7) şi a marcat începutul unui nou stadiu în istoria mântuirii lumii; Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Se naşte din Fecioara Maria în Betleem.
Taina lui Dumnezeu a fost cuprinsă în cuvinte şi ni se binevesteşte în zilele Praznicului: «Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe care lăudându-L Îl slăvim» (Axionul Praznicului). «Astăzi Hristos în Betleem Se naşte din fecioara. Astăzi Cel fără de început Se începe şi Cuvântul Se întrupează. Puterile cerurilor se bucură şi pământul cu oamenii se veseleşte; magii daruri aduc; păstorii minunea vestesc, iar noi neîncetat cântăm: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!» (Utrenia Praznicului, Laudele, stihira a 6-a)
Cu acelaşi înţeles vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Părinte numeşte taina Naşterii Domnului, taina credinţei noastre: «Dumnezeu pe pământ a venit şi omul în cer s-a suit. Toate s-au împreunat. A venit pe pământ, întreg fiind în ceruri; Dumnezeu fiind, S-a făcut om, fără să-nceteze a fi Dumnezeu; Cuvânt ne pătimitor fiind, S-a făcut trup. S-a făcut trup pentru ca să Se sălăşluiască întru noi. Dumnezeu nu S-a făcut, ci era. De aceea, S-a făcut trup, ca să-l primească ieslea pe Cel pe Care nu-l Încape cerul» (Predici la sărbători Împărăteşti şi cuvântări de laudă la Sfinţi, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2006, pp 29-30).
Prin întruparea din Sfânta Fecioară Maria, Hristos i-a făcut pe oameni părtaşi harului lui Dumnezeu. Cu acest înţeles Sfântul Apostol Pavel întreabă retoric pe creştinii din Corint: «Nu ştiţi, oare că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?» (I Corinteni 3, 16). Sfântul Antonie cel Mare dezvoltă întrebarea Apostolului şi învaţă, că Duhul lui Dumnezeu din noi luminează ceea ce a mai rămas din Chipul cel dintâi al slavei lui Dumnezeu în noi; ne înnoieşte fiinţa, ne curăţă şi ne călăuzeşte pe calea virtuţilor, să facem voia lui Dumnezeu, ne ridică până «la Cel după asemănare», ca să fim iarăşi împodobiţi cu frumuseţea cea dintâi şi să devenim «iarăşi cetăţeni ai raiului».

* * * * *
Se apropie vremea, cu ajutorul lui Dumnezeu să întâmpinăm şi anul acesta Crăciunul, şi o săptămână mai târziu, Anul Nou, 2019. Steaua minuată de la Betleem străluceşte tot mai puternic şi pentru noi. Porunca ieşită atunci de la Cezarul August (Luca 2, 1) ne priveşte şi pe noi cei de astăzi, care vom sărbători Crăciunul peste câteva zile. De data aceasta porunca ne este adresată de către Împăratul Hristos şi ne îndeamnă să ne întoarcem înspre interiorul sufletelor noastre, să ne cercetăm conştiinţa, să chibzuim temeinic asupra faptelor noastre şi a statutului nostru de creştini ortodocşi autentici, ca să ne putem înscrie şi noi în ceata celor de pe drumul dreptei credinţe, spre peştera din Betleemul Iudeii, să-i ducem Pruncului Iisus darurile noastre cele mai de preţ: credinţa, nădejdea, dragostea, bunătatea, faptele bune, jertfelnicia, slujirea lui Dumnezeu şi oamenilor.
Acum, în preajma Crăciunului, este vremea bilanţului vieţii noastre! Vom cresta pe răbojul anului ce se înclină spre sfârşit, cele ce am înfăptuit (bune sau mai puţin bune), şi pe răbojul anului ce răsare, alături de cele pe care ni le-am plănuit şi pe cele pe care, în anul trecut, nu am reuşit să le ducem până la capăt, după povaţa Mântuitorului: «Pe acestea să le facem, dar pe acelea să nu le lăsăm» (comp. Matei 23,13).

E vremea potrivită pentru un nou început de vieţuire după Legea bineplăcută lui Dumnezeu;
E vremea potrivită să ne reînnoim juruinţele făcute lui Dumnezeu şi oamenilor şi să le şi împlinim;
E vremea potrivită pentru adâncă cugetare; să rămânem tari în credinţă neîndoielnică, neştirbită şi neschimbată, adică să nu ne lăsăm influenţaţi de învăţături străine de învăţătura Bisericii Ortodoxe;
E vremea potrivită să ignorăm pe cei ce fac dezbinări şi sminteli între noi, bine ştiind cine este tatăl zavistiei şi al dezbinărilor;
E vremea potrivită să sărbătorim Crăciunul în comuniunea iubirii cu fraţii români de pretutindeni şi să ne bucurăm de eterna prezenţă în noi şi printre noi a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Emmanuel, Care se tâlcuieşte: «Cu noi este Dumnezeu» (Matei 1,23).
Bunul Dumnezeu să ne învrednicească să prăznuim Sărbătorile Crăciunului sănătoşi şi bucuroşi şi să avem parte de sănătate, bucurii şi împliniri de tot felul, în anul care vine – 2019.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.

La mulţi şi fericiţi ani!

Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg a. D. 2018