«Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr» (Ioan 1, 14)
„Cercetatu-ne-ai pe noi de sus, Mântuitorul nostru…”
«Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care, lăudându-L Îl mărim»
Să ne bucurăm, că Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit şi anul acesta să sărbătorim – în biserică şi în casele noastre – vremea dintre ani, marcată de sărbătorile legate de Crăciun: Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Tăierea împrejur a Domnului, Anul Nou şi Botezul Domnului. Punctul central al acestui buchet de sărbători este Naşterea Domnului, eveniment plin de taină şi de sfinţenie, petrecut cândva pe pământ, în Ţara Sfântă „la Vitleem, colo, jos”, care a despicat în două timpul, calendarul şi crugul anilor, a schimbat mersul istoriei şi a pus temelii noi pentru destinul omului pe pământ (Părintele Roman Braga).
Astăzi Biserica vesteşte şi îndeamnă, că Taina ascunsă din veac în sânul Tatălui, neştiută nici de îngeri (Romani 16, 25; Coloseni 1, 26), a fost destăinuită printr-o Fecioară Preacurată, din care Fiul lui Dumnezeu – Domnul nostru Iisus Hristos – S-a întrupat şi a trăit printre oameni: «Astăzi Hristos în Betleem se naşte din Fecioara». «Astăzi Cel fără de început Se începe şi Cuvântul Se întrupează. Puterile cerurilor se bucură şi pământul cu oamenii se veseleşte; magii daruri aduc; păstorii minunea vestesc; iar noi neîncetat cântăm: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!» (din slujba Praznicului – la Laude).
Cu Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, în Betleemul Iudeii, s-a adeverit făgăduinţa, făcută de Dumnezeu strămoşilor neamului omenesc– Adam şi Eva, încă din zorii creaţiei. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, l-a făcut să fie nemuritor, l-a aşezat în Grădina Raiului, poruncindu-i să nu mănânce fructul pomului cunoaşterii binelui şi răului. Strămoşii neamului omenesc, la îndemnul şarpelui (diavolul, ispititorul), au vrut să cunoască ceea ce nu le era dat să cunoască, înainte de vreme, căci nu crescuseră încă până la stadiul de maturitate duhovnicească, spre a înţelege tainele dumnezeieşti. Au ignorat porunca şi voia lui Dumnezeu şi prin aceasta, au căzut din ascultare faţă de El. Dumnezeu a socotit neascultarea strămoşilor neamului omenesc – păcat şi i-a pedepsit, zicând: «Iată, Adam a devenit ca unul din noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum, ca nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci», şi ca nu cumva „răutatea să rămână fără de moarte”, l-a dezbrăcat pe de «frumuseţea cea dintâi», cu care Creatorul îl împodobise, şi l-a făcut muritor, zicându-i: «Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce» (Facerea 3, 19).
Ca urmare a păcatului chipul lui Dumnezeu în om S-a întunecat, iar asemănarea cu Dumnezeu, nici pe aceasta n-o mai avea. Între om şi Dumnezeu s-a ridicat «peretele din mijloc al despărţirii» (Efeseni 2,14). «Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. Şi l-a izgonit pe Adam şi l-a aşezat în faţa raiului Edenului; şi heruvimi a pus şi sabie de pară rotitoare să păzească drumul către pomul vieţii» (Facerea 3, 23-24).
Dar Dumnezeu este iubire. Dumnezeu l-a iubit pe om şi după ce acesta căzuse din porunca Lui, săvârşind păcatul. Înainte de a-i alunga din Grădina Raiului, lDumnezeu a făgăduit lui Adam şi Evei un «mântuitor şi izbăvitor şi binefăcător» (Rugăciunea punerii înainte din rânduiala Proscomidiei), care să pună capăt vrajbei dintre El şi om.
Dumnezeu a certat pe diavolul ispititor, care luase chipul şarpelui, spunându-i că cel născut din seminţia femeii îi va zdrobi capul: «Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între seminţia ta şi seminţia ei. Aceasta îţi va ţinti ţie capul, iar tu îi vei ţinti Lui călcâiul (Facerea, 3,15). «Seminţia femeii» înseamnă aici Iisus Hristos, Cel care avea să Se nască, să şteargă păcatul ce tocmai se săvârşise şi să împace pe om cu Dumnezeu.
Făgăduinţa lui Dumnezeu s-a repetat iară şi iară şi tot mai desluşit în Cărţile istorice şi profeţiile Vechiului Testament. Patriarhul Iacob a văzut cu duhul şi a prevestit naşterea şi moartea Mântuitorului, zicând: «Domnitor nu va lipsi din Iuda, şi nici cârmuitor din coapsele lui, până ce nu va veni ceea ce i-a fost hărăzit: Cel pe Care neamurile Îl aşteaptă. Acela-şi va lega de viţă asinul şi de coardă mânzul asinei. În vin îşi va spăla veşmântul, şi-n sânge de strugure mantaua» (Facerea 40, 10-11). Sfântul Prooroc Miheia (sec. 7-6 î.d.Hr.) a văzut cu duhul minunata naştere a Mântuitorului Hristos, şase sute de ani înainte ca aceasta să se întâmple. «Iar tu Betleeme, casa Efratei, mic eşti a fi-ntre miile lui Iuda; dar din tine Cineva Îmi va ieşi în Israel să-i fie lui Cârmuitor ; ieşirile Lui însă erau dintru-nceput, din zilele veacului. De aceea El îi va da până la vremea celei ce va să nască; ea va naşte, iar rămăşiţa fraţilor lor sa va întoarce la fiii lui Israel. Şi Domnul va sta şi va vedea şi turma Şi-o va paşte cu putere, iar ei vor fi întru slava numelui Domnului Dumnezeului lor; şi fi-vor ei măriţi până la marginile pământului» (Miheia 5,1-3).
Părintele Valeriu Anania spune, privitor la profeţia lui Miheia, că este plină de încărcătură istorică, geografică şi dogmatică. Proorocul prezice că Mesia Se va naşte dintr-o femeie în Betleemul Iudeii, căruia i se spunea şi Efrata «Casa Efratei», datorită unei părţi a populaţiei emigrate în cetatea Betleem, din localitatea de sine stătătoare Efrata (vezi Facere 35, 16).
Cel ce Se va naşte în Betleem o va face cu faţa spre Dumnezeu, ca Unul Care-i este familiar şi în a Cărui naştere Însuşi Dumnezeu e implicat («Cineva Îmi va ieşi»). Sintagma «ieşirile Lui erau dintru-nceput din zilele veacului» exprimă eternitatea şi se referă la naşterea Fiului din Tatăl, «mai înainte de toţi vecii» (Biblia, Bucureşti 2001, p. 1156, d, f).
Tot în vremea aceea, profetul Isaia (contemporan cu Miheia), prooroceşte naşterea lui Mesia dintr-o fecioară, zicând: «Pentru aceasta, Domnul Însuşi va da un semn. Iată, fecioara (o femeia tânără) va purta în pântece şi va naşte fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel» (Isaia 7, 14). Acela se va trage din neamul lui David, fiul lui Iesei şi va plin de Duh Dumnezeiesc: «Toiag din rădăcina lui Iesei se va ivi şi floare din rădăcina lui se va ridica. Duhul lui Dumnezeu se va a odihni peste El, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al evlaviei; Duhul temerii de Dumnezeu Îl va umple» (Isaia 11,1-3a).
Precizarea «Toiag din rădăcina lui Iesei» exprimă adevărul istoric, că Mesia Se va naşte dintr-o tânăra fecioară, care-L va purta în pântece feciorelnic, ea însăşi trăgându-se din neamul lui David, fiul lui Iesei, vestire făcută şi de către Psalmistul care zice: «Juratu-Sa Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău”» (Psalmul 131, 11; Valeriu Anania, Biblia, p. 902, a).
Acestea şi multe alte profeţii mesianice sunt puternice şi credibile argumente, că omul, deşi despărţit de Dumnezeu, a dorit neîncetat reîntoarcerea la Dumnezeu şi a căutat neîncetat drumul spre Creatorul său, dornic de adevăr şi de împăcare cu El: «Poporul care locuia întru întuneric a văzut lumină mare; voi, cei ce locuiţi în latura şi în umbra morţii, lumină va străluci peste voi!» (Isaia 9,1).
Din iubire faţă de om, Dumnezeu a lăsat totuşi o fereastră întredeschisă, prin care să-i facă acestuia cunoscută voia Sa. Dar Fereastra s-a dovedit insuficientă pentru un dialog atotcuprinzător între cer şi pământ; pregătirea omului pentru o aşa de înaltă întâlnire cu Creatorul fiind de lungă durată, iar calea directă spre cer era închisă. Acest lucru a fost posibil abia „la plinirea vremii” (Galateni.4.4 ), când Dumnezeu a coborât El Însuşi la oameni, în persoana Fiului Său, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Odată cu naşterea lui Hristos, transcendentul a coborât în imanent, dialogul dintre cer şi pământ a devenit posibil; Dumnezeu şi oamenii nu au mai comunicat prin intermediari, ci direct, faţă către faţă, gură către gură.
Unul din textele slujbelor noastre din biserică preia profeţia lui Isaia şi vesteşte adevărul cel mai presus de gând şi de cuvânt al întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, spunând că «taina cea din veac ascunsă» s-a destăinuit: «Toiag din rădăcina lui Iesei şi Floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit Cel lăudat, din muntele cel cu umbră deasă. Venit-ai, întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu» (Catavasii la Praznicul Naşterii Domnului, Cântarea a 4-a, Irmosul), iar un alt text este o profundă mărturisire de credinţă: «Cercetatu-ne-a pe noi de sus, Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor; şi cei din întuneric şi din umbră am aflat adevărul: că din Fecioară s-a născut Domnul» (Luminânda Praznicului).
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeii este actul limită, pe care Dumnezeu l-a făcut din iubire faţă de om şi prin care a pus începutul răscumpărării omului, din robia morţii şi de sub stăpânirea diavolului.
Naşterea lui Iisus Hristos este «convenţia de pace», pe care Dumnezeu a încheiat-o cu omul, «Căci El este pacea noastră, El Care în trupul Său a făcut din cele două (lumi) una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărţirii – ura –, desfiinţând legea poruncilor în opreliştile ei, pentru ca să-i clădească întru Sine pe cei doi într-un singur om nou, făcând pace, şi prin cruce, omorând în ea ura, să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un singur trup» (Efeseni 2, 14- 16).
Iisus Hristos S-a născut în Betleem, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Acolo, nu departe de peştera în care Sfânta Fecioară Maria a născut pe Fiul lui Dumnezeu, pe pajiştea oilor, îngerul Domnului le-a descifrat păstorilor (oamenilor) acea taină, din veac ascunsă în sânurile Tatălui, necunoscută până atunci nici chiar îngerilor, vestindu-le: «Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Căci vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David» (Luca 2,10-11).
Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu s-a făcut printr-un act măreţ de putere dumnezeiască, ci printr-un act de nespusă smerenie: «Că Tu, Dumnezeu fiind, necuprins de gând şi de cuvânt, şi fără de început, ai venit pe pământ nu cu năluciri înfricoşându-ne pe noi, ci în chip de rob, chipul nostru luând, întru asemănare omenească făcându-Te» (Vezi rugăciunea de sfinţire a apei din Rânduiala Botezului şi rugăciunea de sfinţire a apei din Rânduiala Aghiasmei Mici).
Faptul, că Fiul lui Dumnezeu, «prin care toate (universul) s-au făcut», Împăratul cerurilor şi al pământului, S-a întrupat sub chip smerit de prunc omenesc, în ieslea săracă din sălaşul necuvântătoarelor, nu-şi are explicaţia numai prin lipsa posibilităţilor de găzduire într-un oraş mic, plin până la refuz de oamenii veniţi cu ocazia recensământului populaţiei, poruncit de Cezarul Romei Augustus, ci şi cu nemărginita înţelepciune a lui Dumnezeu, Care S-a deşertat pe Sine de slava Sa dumnezeiască, a luat chip de rob, făcându-Se pe Sine asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om.
Desăvârşirea lucrării mântuitoare, izbăvitoare şi binefăcătoare (Rugăciunea punerii înainte din Rânduiala Proscomidiei), a fost posibilă datorită ascultării Sale de voia Tatălui ceresc, până dincolo de limită, adică până la moartea de bună voie: «S-a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte – şi încă moarte de cruce» (vezi Filipeni 2, 5- 8).
Deşertarea de slava Sa cerească a fost modalitatea lui Dumnezeu, de a se face înţeles de oameni, de a comunica şi a dialoga cu ei. Întruparea Fiului sub chip smerit de prunc omenesc, într-o iesle săracă, deşertându-Se de slava Sa cerească (Filipeni 2, 5-8), a fost modalitatea lui Dumnezeu, de a vorbi cu oamenii în limba lor, spre a fi înţeles de ei. Căci Dumnezeu n-a vrut să-l copleşească pe om, nici să-l înfricoşeze prin măreţia Sa («nu cu năluciri înfricoşându-ne pe noi»). Dumnezeu Şi-a luat ca loc de întrupare pântecele Sfintei Fecioare Maria, iar ca loc de naştere – ieslea necuvântătoarelor, ca şi când n-ar fi vrut să deranjeze pe cineva. A vrut însă să arate că libertatea şi responsabilitatea oamenilor, primite de aceştia încă de la creaţie, nu vor fi nicidecum îngrădite sau anulate; că oamenilor le rămâne liberă opţiunea, să-L primească sau să-L respingă, să aleagă între bine şi rău, să se decidă pentru drumul mântuirii şi al desăvârşirii prin credinţă, nădejde şi dragoste.
Iisus Hristos a venit la plinirea vremii, să-i elibereze de păcatul strămoşilor, să le descopere «taina voii Sale» (Efeseni 1,9) şi să-i declare pe oameni pe deplin maturi, pentru a primi lumina cunoştinţei, ca ei să cunoască pe Dumnezeu şi să ştie cum să creadă, cum să gândească, cum să trăiască şi cum să comunice cu El: «Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarele dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie» (Troparul Praznicului).
Colindele noastre, caracteristice spiritualităţii şi credinţei românilor, au fost create în tinda bisericii, au fost şi sunt considerate «biblioteca teologică a oamenilor fără şcoală teologică, dar foarte aproape de adevărul dumnezeiesc» (Părintele Arhimandrit Roman Braga). Ele ne vestesc Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, ca pe un fapt istoric, cum de altfel a şi fost.
Modul cum Dumnezeu – Care este Duh – S-a coborât din cer, S-a făcut materie, Şi-a făcut trup din natura creată de El, a intrat în istorie, a îndumnezeit materia, a făcut «un cer nou şi un pământ nou») şi a ridicat-o la condiţia de mântuire a sufletului omului, este o taină adâncă pe care n-o putem pricepe cu mintea. O primim doar prin credinţă, ştiind că acolo «unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii» (Sedealna, glas 4 de la slujba Utreniei din 26 Decembrie), căci «la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă» (Luca 1, 37; Matei 19, 2 6; Marcu 10, 27).
E tradiţie din străbuni să vină colindători în biserică şi pe la casele oamenilor să propovăduiască «Vestea minunată» a întrupării Fiului lui Dumnezeu, în Betleemul de odinioară. Vestea este minunată prin aceea, că anunţă minunea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, ca om, printre noi, «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire» (Simbolul Credinţei); anunţă prezenţa tainică printre noi a Fiului lui Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, soarele şi luna, natura şi pe noi înşine.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul din Treime, pogorându-Se la oameni, le-a adus răspunsuri de la Dumnezeu, la întrebările ce le frământau gândurile; le-a adus învăţătură de Sus, despre Dumnezeu, despre oameni, de unde vin şi unde se duc, despre rostul vieţii lor şi cum trebuie să trăiască aici, pe pământ, pentru ca după trecerea lor dincolo, să fie moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor. Vestea minunată a întrupării Mântuitorului ne aminteşte şi ne îndeamnă, în fiecare an, să ne reînnoim viaţa noastră sufletească şi credinţa în dumnezeirea Sa.
Avem multe şi puternice argumente să credem, că Hristos a fost trimis de Dumnezeu, spre mântuirea noastră. A făcut minuni, cum nu mai făcuse nimeni până la El şi după El; a vindecat orbi, surdo-muţi, leproşi, paralitici; a eliberat pe cei stăpâniţi de duhuri rele, a înviat morţi, Învierea Sa fiind ultima şi cea mai puternică şi convingătoare dovadă asupra dumnezeirii Sale. Nimeni altul nu a învăţat ca El, căci El învăţa «ca Unul Care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor» (Matei 7, 29). «Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om» au spus slugile arhiereilor, după ce I-au ascultat cuvintele de învăţătură (Ioan 7, 46).
Hristos a venit, nu ca să strice Legea sau proorocii, ci să o împlinească (vezi Matei 5, 17), să o desăvârşească, prin interpretarea ei din perspectiva lui Dumnezeu. A promovat iubirea în rang de poruncă şi una din condiţiile, fără de care nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Porunca iubirii lui Dumnezeu, demonstrată şi dovedită autentică prin iubirea aproapelui, nu era parte din Legea lui Moise. Hristos a recomandat iubirea la dimensiuni limită. Iată câteva exemple prevăzute de Iisus: «Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc» (Matei 5, 43-44), sau «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi» (Ioan 15, 13).
Sfântul Ioan Evanghelistul extinde ideea iubirii şi zice: «Dacă zice cineva: Iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său» (1 Ioan 4, 20-21).
Iisus Hristos a recomandat mila şi bunătatea până într-atât, că l-a făcut pe om însuşi măsura, cu care Dumnezeu să-i măsoare iertarea greşelilor proprii: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri» (Matei 6,12).
Hristos a luat păcatele oamenilor asupra Sa, ca să le răscumpere prin patima, răstignirea şi moartea Sa pe Cruce, «prin care noi toţi ne-am mântuit» (Coloseni 1,14; Romani 3,24).
Prin Hristos s-a revărsat harul mântuitor asupra întregii firi, după cuvântul Scripturii Sfinte: «Iar Dumnezeu, Împăratul nostru înainte de veac, a făcut mântuire în mijlocul pământului» (Psalmul 73, 13). În El s-a desăvârşit comuniunea harică între Dumnezeu şi om, pe care Sfântul Apostol Pavel o menţionează semnificativ, zicând: «Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui» (Efeseni 5,3 0).
Acestea şi multe alte argumente sunt considerate «stâlpii pe care s-a clădit creştinismul» (Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealului) , în baza cărora suntem îndreptăţiţi să primim cu bucurie «vestea minunată» a Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu reînnoirea credinţei noastre în El, în învăţăturile şi în jertfa Sa pentru noi.
* * * *
Acum, la vremea dintre ani, Biserica ne cheamă şi ne îndeamnă să lepădăm grijile lumeşti (Imnul Heruvic), pentru ca Sfintele Sărbători: Naşterea, Tăierea Împrejur, Botezul Domnului Iisus Hristos şi Anul Nou 2020să ne fie tuturor , de la cei mai tineri, până la cei cu barbă colilie şi încărcaţi cu ani mulţi, clipe de bucurie netrecătoare, de încredinţări sfinte ale înălţării, desăvârşirii şi mântuirii nostre, petrecute cu cei dragi în casele şi în sânul familiilor noastre însoţite de datini creştineşti şi româneşti, moştenite de la moşii şi strămoşii noştri.
Naşterea Domnului este sărbătoarea păcii în cer şi pe pământ, între Dumnezeu şi oameni şi a bună-voirii între oameni. Acestea fiind spuse, să intonăm şi noi cântul de odinioară, ce s-a auzit deasupra peşterii din Betleem, de la cetele îngereşti, vestind Naşterea Mântuitorului Hristos: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire» (Luca 2, 14).
Crăciunul să ne fie prilej potrivit să ne reamintim şi să transpunem în viaţă cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate cândva creştinilor din Corint, valabile însă şi pentru noi, acum şi aici, «toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere» (1 Corinteni 1, 10).
Preacinstiţi enoriaşi din parohiile române din Freiburg şi din Pforzheim,
Vă doresc şi pe această cale să aveţi parte şi să prăznuiţi Sfintele Sărbători cu mulţumire, pace şi bucurie.
În Anul Nou 2020 să avem parte de sănătate, împliniri şi bucurii.
Binecuvântarea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos să se coboare peste noi toţi, cu al Său Har şi cu a Sa iubire de oameni. Amin.
La mulţi şi fericiţi ani!
Protoiereu Sorin Petcu – Freiburg în Breisgau – anul mântuirii 2019
