Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
Priceperea se arată în fapte: a sfetnicilor, când împacă pe cei dezbinaţi; a medicilor, când se iveşte o boală; căci atunci câd lucrurile merg bine, cine nu-i învăţat ? (Cugetare din India).
Protosinghelul Graţian Radu
Părintele Graţian Radu s-a născut la 12 iunie 1911, în comuna Cărpeniş-Şuici, pe valea Topologului în Argeş, din părinţii argeşeni – Nicolae R. Nicolae şi Gheorghiţa, născută Andreescu. Tatăl era din Şuici iar mama venea din comuna Bărăşti.
A rămas consemnat în istoria Bisericii românilor din exil sub numele Radu, deşi pe tatăl lui îl chema de două ori Nicolae, iar Graţian este, cu mare probabilitate, numele primit la intrarea în monahism.
Carte a învăţat la şcoala primară din Cărpeniş.
Mai târziu (1935/1940), a învăţat la seminarul monahal din mânăstirea Cernica, cu mare probabilitate, ca vieţuitor (novice?) în acest aşezământ.
La 6 ianuarie 1932 a intrat în cinul monahal, iar la 1 iunie 1932, a îmbrăcat haina monahală, cu metania la mânăstirea Crasna, judeţul Gorj.
La 15 august 1932, a fost hirotonit diacon în biserica mânăstirii Argeş, de către episcopul Nichita Duma.
Între anii 1941-1944, a făcut parte din grupul românilor „oaspeţii Führerului”, internaţi în lagărele de la Rostock şi Buchenwald. Nu ştim cu toată certitudinea, dacă a făcut parte din aşa numita „Armată Română Naţională”, în care se înrolaseră voluntari foarte mulţi români, eliberaţi din lagărele de muncă germane de la Rostock şi Buchenwald. După sfârşitul războiului s-a stabilit în Franţa.
Arhimandritul Graţian Radu (1911 – 1992)
Protosinghelul Radu Graţian
(1911-1992)
Între anii 1949-1954, a urmat şi absolvit cursurile Seminarului Teologic protestant din Paris, mai apoi ale celor două Institute Teologice din Paris – St. Serges şi St. Denis, având ca profesori de dogmatică ortodoxă pe Losky şi Kovalesky.
S-a integrat în comunitatea română ortodoxă din Paris, fiind în bune relaţii cu mitropolitul Visarion Puiu. La recomandarea acestuia şi cu binecuvântarea sa, a fost hirotonit preot (24 octombrie 1948) în Biserica Sf. Treime din München, de către Mitropolitul ortodox rus Serafim Ladde.
În iunie 1954, mitropolitul Visarion l-a ridicat în treapta de protosinghel. Între anii 1948-1958, a funcţionat ca superior interim al Bisericii române Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, din Paris. În acelaşi timp, slujea şi în alte parohii româneşti din Europa de Vest – Germania şi Austria, care făceau parte din aşa numita Biserică de exil.
Protosinghelul Radu Gratian
(imagine din anul 1969)
Părintele R. Graţian (în prim plan) şi părintele V. Boldeanu (în dreapta), la botezul Rodicăi – Veria Popa, în biserica română din Paris, naş fiind inginerul Duiliu Sfinţescu
În calitate de superior al bisericii din Paris, a participat la şedinţa Consiliului Eparhial din 23 iunie 1958, care l-a destituit pe Mitropolitul Visarion, deşi Consiliul Eparhial fusese desfiinţat de către însuşi Mitropolitul Visarion, odată cu desfiinţarea Episcopiei Ortodoxe din Franţa, prin Decizia mitropolitană, din 1 aprilie 1958. Pe ordinea de zi a şedinţei, era prevăzută şi declaraţia sa de retragere de pe postul de superior al bisericii din Paris.
Pentru că a participat la susnumitul Consiliu, Mitropolitul Visarion l-a sancţionat cu suspendarea, adică oprirea de a mai săvârşi Sfintele Taine. Veşnicele neînţelegeri, din sânul comunităţii române din Paris, l-au determinat să se orienteze spre altă biserică, sub altă jurisdicţie.
În 1962 a emigrat în America. Sub jurisdicţia P. S. Episcop Valerian Trifa, a păstorit mai multe parohii (şase la număr) în Canada şi America, printre acestea fiind şi parohia din Regina – Canada, cu biserica Sfântul Nicolae („cea mai veche biserică română ortodoxă de pe continentul american”), şi a colaborat la Solia, buletinul oficial al Episcopiei Ortodoxe Române din America.
Pe lângă limba română, mai vorbea şi alte graiuri: sârba, germana, franceza, engleza. Dumnezeu îl înzestrase cu multe talente, „se pricepea la toate celea”: croitorie (îndeosebi de veşminte preoţeşti), tehnica fotografiei, tâmplărie, instructor auto, lucru pentru care Mitropolitul Visarion îl numea în inconfundabilul grai bucovinean – „Şeaasornicarul”.
Mitropolitul român
Visarion Puiu
(1879 – 1964 )
S-a săvârşit din această viaţă în ziua de 17 aprilie 1992, la vârsta de 80 ani, şi a fost înmormântat în cimitirul St. Mary, Vatra Românească, Grass Lake, Mishigan USA.
Nu ştim, dacă părintele Graţian îl cunoscuse pe părintele Dumitru Popa încă din ţară, dar ştim, că – în timpul „sejourului” în lagărele de la Rostock şi Buchenwald – i-a legat o indestructibilă prietenie, care a dăinuit până la sfârşitul vieţii lor, părintele Graţian fiind sfetnicul de taină al Părintelui, în probleme de ordin pastoral şi canonic-bisericesc, îndeosebi cu privire la jurisdicţia canonică a Bisericii româneşti din Germania.
Părintele Dumitru vorbea întotdeauna frumos despre el. Era un călugăr erudit, conservativ (virtute, în zilele mai de pe urmă devenită mai rară la slujitorii Bisericii Ortodoxe), care adesea îşi ieşea repede din smerenie, gata oricând să-şi exprime părerile deschis, fără a ţine seama de eventuale consecinţe. De pildă în vremea studiilor, pentru profesorii de teologie de la St. Serges şi St. Denis (majoritatea ruşi sau filoruşi), a fost un foarte incomod student, din cauza exprimării deschise a părerilor personale, cu privire la anumite probleme de ordin canonic-bisericesc sau de tradiţie bisericească ortodoxă.
Protosinghelul Radu Gratian
(1911 – 1992)
Părintele Graţian era de părere, că anumiţi sfinţi din calendarul ortodox rus, de pildă ţarul Vladimir şi ţarina Olga, „nu sunt sfinţi, ci domni şi doamne”.
Foarte adesea, profesorii se plângeau de el la Mitropolitul Visarion Puiu, rugându-l pe acesta, să-l îndemne pe părintele Graţian la ascultare.
Cum părintele Graţian se dovedea a fi îndărătnic în virtutea ascultării, mai ales acolo unde se simţea apărat de rânduiala canonică a Bisericii, iar Mitropolitul, ştiindu-l bun prieten cu părintele Popa, apela la acesta rugându-l (desigur tot în dialectul moldav-bucovinean): „Spune-i, bre, şi Dumneata, şeasornicarului acela să-şi mai înfrâneze limba!”.
Din corespondenţa cu părintele Dumitru Popa reiese, că şi acolo, în America, libertatea de a-şi exprima deschis opiniile a fost cauza multor dificultăţi cu enoriaşii şi nu mai puţin cu autoritatea bisericească.
Era sever cu sine, dar şi cu ceilalţi, de la mic la mare, adesea devenind „iute la mânie”. Pentru copii, cuvintele Părintele Graţian aveau puteri magice. Cei care l-au cunoscut la Paris, pe atunci copii gata oricând la năzbâtii, îşi amintesc de avertismentul părinţilor:„Dacă nu sunteţi cuminţi, îl chemăm pe Părintele Graţian”, şi, ca prin minune, se aşternea liniştea.
Iată OMUL! (Ioan 19,5,)
Darul comunităţii evanghelice Sf. Ioan (Johannisgemeinde) din Pforzheim cu ocazia târnosirii bisericii ortodoxe române din Freiburg (10.07.2016)
I s-a întâmplat odată (mergea în vizită la o familie) să întâlnească pe stradă un grup de africani, cu care a intrat în vorbă. Auzind aceştia că este român, s-au arătat peste măsură de entuziasmaţi să cunoască un român la Paris. L-au îmbrăţişat, i-au scuturat mâinile, cum se face la astfel de ocazii, apoi s-a dus fiecare în drumul lui. Ajuns la familia cu pricina, părintele Graţian le-a povestit cât de entuziasmaţi au fost tinerii de pe continentul african să-l fi cunoscut şi ce impresie frumoasă i-a lăsat această întâlnire.
La întrebarea gazdei, dacă mai este în posesia portofelului, locul bucuriei dinainte l-a luat mânia, văzând el că nu mai este, dar şi aceasta a dispărut a doua zi, când părintele a găsit portofelul cu actele şi ceva lipsuri, aruncat la poartă.
Avea mult umor. Păstrăm de la el mai multe scrisori către Mitropolitul Visarion Puiu. Într-una din acestea, îi descrie Mitropolitului o călătorie plină de peripeţii, de la Nizza la Paris.
Un Calistrat Hogaş al zilelor noastre i-ar dedica o pagină deosebit de amuzantă, în descrierea oamenilor Bisericii din vremurile mai aproape de noi.
Se spune că, înainte de plecarea spre America, neputând lua cu el sau neavând nevoie de toate bagajele, le-a dăruit prietenilor şi cunoscuţilor, fiecăruia după nevoie sau trebuinţă.
Părintelui Boldeanu i-ar fi lăsat, probabil printre alte lucruri, şi un ghem de sfoară, „ca să aibă ce trage, după cum îi e obiceiul”, ar fi motivat el.
Sfinţii mucenici: Haralambie, Trifon şi Parascheva Romana. Părticele din Sfintele lor moaşte se află în pristolul bisericii ortodoxe române Acoperământul Maicii Domnului din Freiburg
Părintele Arhimandrit
Graţian Radu
În arhiva bisericii noastre, se păstrează un studiu întocmit de către părintele Graţian, asupra principiului jurisdicţiei canonice în Biserica Ortodoxă, intitulat Canonicitate. Cuvânt de lămurire adresat membrilor „Asociaţiei Pentru Practica Cultului Ortodox Român din Paris”, precum şi tuturor fraţilor Români Ortodocşi care doresc să cunoască ce semnificaţie are această expresiune atât de des folosită în ultimii ani de întreg exilul românesc. De Preotul Ajutător al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, Protosinghelul GRAŢIAN RADU, Bacalaureat şi Licenţiat în Teologie
Părintele Graţian a expus tema în cadrul şedinţei Consiliului Parohial al Bisericii din Paris, în seara zilei de 7 noiembrie 1955, i-a trimis textul şi Mitropolitului Visarion, la 15 noiembrie 1955, după care l-a vizitat pe Mitropolit la locuinţa sa, la Viels Maisons, ocazie cu care Mitropolitul i-a încredinţat Scrisoarea îndreptată întregii Obşte a Românilor din Paris, prin care anunţa, că se leapădă de parohia şi de credincioşii de acolo, cu rugămintea „să se afişeze în anoncierul bisericii”.
În studiul amintit mai sus, părintele Graţian considera jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, cea mai potrivită pentru reglementarea statutului canonic al Bisericii românilor din exil.
Tot de sub pana lui, avem în custodie cronica procesului P.S.Episcop Valerian Trifa din America.
Între părintele Graţian şi părintele Dumitru Popa a avut loc o intensivă corespondenţă, îndeosebi după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa de Vest (Frankfurt /M 1979), care a fost cauza multor greutăţi, cu care Biserica română din Germania a fost confruntată mai mult de un deceniu, câteva dintre acestea fiind greu sau chiar imposibil de soluţionat, deşi totul era gândit numai pentru binele Bisericii românilor din exil, cum era de pildă: recunoaşterea Episcopiei de către Sinodul Patriarhiei Ecumenice, hirotonia unui Episcop sau, până la instalarea acestuia, hirotonia altor candidaţi la preoţie.
Se ştia că Patriarhia Română intervenise deja din anul 1979 la Patriarhul Ecumenic de atunci (Dimitrios I), ca proaspăt înfiinţata Episcopie Română din Germania să nu fie recunoscută şi nici hirotonii (Episcopi, preoţi) pentru românii din exil să nu mai fie aprobate, intervenţie care a fost luată în consideraţie şi respectată întocmai. Ca să iasă din această dificultate, personalităţi din lumea exilului românesc – preoţi şi laici, cu „un cuvânt greu de spus”, unii absolut neinstruiţi în disciplina dreptului canonic bisericesc, alţii neţinând seama cu bună ştiinţă („scopul scuză mijloacele”) – au exercitat presiuni asupra părintelui Dumitru Popa, ca să pună Biserica românească din Germania sub altă jurisdicţie, cum ar fi fost Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate (Sinodul de la New-York), Biserica Ortodoxă Ucraineană, Biserica Ortodoxă Română din America (P.S. Valerian Trifa).
Corul Carmen de la Biserica română din Paris
Biserica ortodoxă română Maria-Schutz-Kirche
din Freiburg
Se pare, că părintele Popa i-a propus părintelui Graţian, să revină în Europa ca Episcop al românilor din exil sau cel puţin, să mijlocească pe lângă Episcopul lui – P.S. V. Trifa, să hirotonească preoţi pentru Biserica din Germania, dar părintele Graţian a refuzat această invitaţie categoric, iar o intervenţie la Episcop, a considerat-o a fi de prisos.
Reproducem câteva fragmente, din scrisorile părintelui Graţian către părintele Dumitru Popa, în legătură cu această problematică:
14 mai 1975
„Iubitule,
În orice caz, constat că timpul nu-mi mai ajunge să fac cât vreau… şi tu îmi dai ghes cu Episcopatul….
Tu eşti ca fraţii Iacob şi Andrei…. Nu ştii ce ceri!!…
Chestia cu Boldeanu nu cred că ai motiv să te sperii, că de nu s-a făcut până acum episcop, nu se mai face…
S-ar putea să piardă şi ce i se pare că are.
Cred că nu strică, în loc să te uiţi după un episcop, să te uiţi după un om al Domnului, pe care să ţi-l faci ajutor şi care să continue lucrul. Adică să faci cu altul ce-au făcut alţii cu tine…
Găseşti tu unul să-l bagi la apă!!!!”
30 martie 1983
„Iubitule,
Ţi-am primit lunga scrisoare, care mai adaugă amărăciune la amărăciunea mea!…
Atitudinea Arhiepiscopului George este cât se poate de bizară! Totul este opera perversă a celor de la Bucureşti.
Nici nu te gândi a te clinti de pe poziţia moştenită.
Rău ai făcut că ai acceptat ideea cu America şi Valerian!
Ei cunoşteau situaţia jalnică a lui…!
A scris în adevăr Arhiepiscopul George lui Valerian?….
Ai un candidat la preoţie şi este serios?
Fă un raport Arhiepiscopului şi cere să ţi-l sfinţească….
Deocamdată fă ce zic eu: stai neclintit pe poziţie şi nu mai permite discuţii, care lasă să se înţeleagă, că sunteţi în căutare de jurisdicţie!!
Deci Trifa este la curent cu treaba de-acolo, căci îmi spunea odată că: «Pe Mitică Popa l-a lepădat Constantinopolul!»
Lămurirea, la care mă gândesc, trebuie făcută de sus în jos, dacă de jos în sus nu merge.
Pentru asta trebuie timp, cap şi documentare, iar mai presus de toate trebuie şi curaj!….. ”
2 mai 1983
„Iubitule,
M’am gândit mult la problemă. Toată încurcătura vine de la Bucureşti. Arhiepiscopul este un om slab sau are pe lângă el consilieri perverşi.
Eu nu-ţi dau ordin, ca să rămâi unde eşti; n-am nici-o autoritate, ca să dau vreun ordin, dar pot să-ţi spun, că eşti dator să rămâi unde eşti şi nici să nu mai pomeneşti de schimbare de jurisdicţie!
Este destul de regretabil, că nu ai sesizat cursa de la început şi te-ai lăsat dus de curent…
Arhiepiscopul este vinovat, că te trimitea la Trifa, şi acesta este vinovat, că în loc să-ţi spună, ca să stai pe loc, te trimitea la Ucraineni, fără să-ţi explice de ce!
În scurt, iată cum stau lucrurile:
Episcopia noastră are nişte Statute şi în aceste Statute este vorba numai de parohiile ortodoxe române din Statele Unite şi Canada.
Deci nici el nici alt episcop nu se va putea amesteca în altă parte, fără a săvârşi un lucru contrar acestor statute.
Episcopia este membră cu toate drepturile în Biserica Autocefală din America, fosta Mitropolie Rusă. Autocefalia a obţinut-o în anul 1970, în urma multor ani de negocieri.
Nu am Statutele acestei Biserici Autocefale, dar sunt sigur, că are fixate nişte limite geografice, ca orice Autocefalie.
Tot aşa de sigur sunt, că Europa nu este inclusă în jurisdicţia ei.
În anul 1971, noi am votat în Congres un Protocol, arătând în ce condiţii înţelegem, să rămânem în cadrul acestei Biserici Autocefale; autonomie internă, să ne conducem după Statutele noastre.
Biserica Autocefală s-a obligat să ne respecte Statutele noastre şi noi pe ale lor.
Acum înţelegi, că nimeni nu se poate amesteca în altă parte! Laşitatea lui Trifa este, că nu explică acest lucru şi lasă oamenii să creadă, că el poate deveni un fel de patriarh al exilului… Pe tine te trimitea la Ucraineni şi mie îmi spunea:«„Pe Mitică Popa îl leapădă Constantinopolul»….
În concluzie, stai pe loc, fără a mai pomeni de jurisdicţie!”…..
24 mai, 1985
„Iubite Părinte Mitică,
… Chestiunea cu jurisdicţia o susţin şi azi: stai unde te afli!
Cred că cu altă ocazie ţi-am explicat, de ce Trifa nu s’a amestecat prin Europa şi în afara Americii şi Canadei!”
Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim, în iulie a.D. 2006
Biserica ortodoxă română Acopermântul Maicii Domnului (Maria-Schutz-Kirche)
din Freiburg