Stimaţi compatrioţi,
Pentru a 34-a oară se adună astăzi români din Germania, Franţa, Elveţia şi poate că şi din alte ţări, pentru a-i comemora în sâmbăta consecutivă zilei Înălţării Domnului, pe cei 687 ostaşi români îngropaţi aici, ca prizonieri de război ai armatei germane, după ce au murit, mai ales în cursul marii epidemii de gripă spaniolă, din iarna anului 1917.
Patru ani ne mai despart de împlinirea unui secol, de când s-au întâmplat tragicele evenimente pe care le pomenim astăzi.
În aceşti 96 de ani, s-a încheiat primul război mondial, s-a desfăşurat integral al doilea război mondial şi după un aşa numit război rece, s-a desfiinţat URSS şi s-au lărgit graniţele Europei Comune, apărată de NATO. Împliniri şi ne-mpliniri, succese şi eşecuri, timp de aproape 100 de ani. Şi aici, în cimitir, de când Regina Maria a înălţat această impozantă cruce, nici o schimbare. Aici ne putem reculege fără riscul, de a ne pierde sau modifica identitatea. Trebuie doar s-o avem, să fim mândri de ea, atunci când intrăm pe poarta cimitirului.
În timpul slujbei religioase, mulţi am putut intra într-un dialog imaginar cu cei care odihnesc aici. Le-am putut spune că-i iubim, ca întotdeauna, că suntem mândri de jertfa lor, ca întotdeauna, că ne rugăm la Dumnezeu pentru iertarea eventualelor lor păcate, deşi tinerii ţărani, până-n 25 de ani, nu prea păcătuiesc.
Apoi le povestim cum s-a schimbat lumea, cum foştii duşmani ne-au devenit aliaţi, le povestim, că nu mai avem duşmani oficiali, declaraţi, uşor de recunoscut pe câmpul de luptă. Duşmanii sunt acum teroriştii, care urmăresc o altă ordine şi-o altă ierarhie în lume, care n-au nimic împotriva nici unuia dintre noi, deşi oricare dintre noi poate deveni o victimă colaterală, noţiune inventată de cei care s-au ocupat pentru prima dată, chiar pe timp de război, cu terorismul. Oricare dintre noi poate muri în urma unui atac terorist, fără nici o vină, întocmai cum au murit eroii îngropaţi aici.
Ne revine sarcina să ne mai curăţăm de păcate, prin căinţă şi spovedanie, ca să ne apropiem, cât de cât, de aceşti inocenţi şi viteji strămoşi ai noştri.
Autorităţile primăriei din Soultzmatt, de mai mulţi ani, sunt alături de noi în asemenea momente de reculegere. Cam de tot atâta timp, suntem integraţi în Europa comună. Această solidaritate, în cinstirea eroilor aici, sunt sigur că este cu totul independentă de marea politică europeană. Este un sincronism, o coincidenţă, o dorinţă a cetăţenilor Franţei, pe care toţi compatrioţii noştri de rit clasic o consideră sora mai mare a României.
Cei care venim aici din Germania şi din Elveţia, chiar dacă în acest mod, geografic, ne îndepărtăm de patrie, simţim în inimile noastre că, în casa surorii mai mari a României, suntem mai aproape de casă. Dar trebuie să recunoaştem că, în această crescută intimitate, în cadrul gintei latine, se nasc noi întrebări, la care deocamdată probitatea ne împiedică să găsim răspunsul exact. De pildă, o întrebare ar fi: oare, cu tot atâta bucurie cu care s-au înrolat aceşti militari pentru eliberarea Ardealului, ar fi fost în stare să participe acum şi la o intervenţie în Afganistan sau în Irak? Dacă ar învia acum cu toţii, oare câţi ar putea pricepe schimbările din ultima sută de ani? Şi dacă le-ar pricepe, chiar mai bine decât noi, căci au distanţă de evenimente, câţi ar fi de acord cu serpentinele politicii de la Strasbourg şi de la Bruxelles? Sunt întrebări care ne-ar putea chinui, cu atât mai mult, cu cât vom încerca să dezvoltăm mai multă probitate.
Mai bine să le aprindem o lumânare, să ne rugăm pentru mântuirea sufletelor lor şi să nu ne abandonăm neliniştii, pe care o stârnesc întrebările, prin care ne ancorăm la cea mai stringentă realitate.
Dr. Mihai Neagu Soultzmatt, 15 iunie 2013
