1. Innitium – La început – Cu vrednicie şi cu osârdie
Părintele Dumitru Popa n-a venit de la Paris la Freiburg cu mâna goală. Printre preţioasele bagaje aduse cu el se afla şi bogata-i experienţă, căpătată în sânul comunităţii ortodoxe române din Paris, care depăşise deja o sută de ani de existenţă.
În anii petrecuţi la Paris, Părintele a fost foarte activ în viaţa comunităţii române de acolo; a îndeplinit mai multe funcţii în acelaşi timp: paracliser, cântăreţ bisericesc, membru în consiliul parohial, membru în corul bisericii, membru în echipa de teatru. Avea înclinare şi spre arta scrisului. Poezii, istorioare, cu oarecare probabilitate şi piese de teatru – compuse de el – au făcut parte din repertoriul programelor culturale, cu ocazia marilor sărbători ortodoxe. Avea înclinare şi spre arta scrisului. Poezii, istorioare, cu oarecare probabilitate şi piese de teatru – compuse de el – au făcut parte din repertoriul programelor culturale, cu ocazia marilor sărbători ortodoxe.
În anii de după ultimul război, până pe la jumătatea deceniului al şaselea al secolului trecut, românii ortodocşi din Paris au excelat prin ataşamentul faţă de Biserica lor, pe care au apărat-o pe cât le-a fost cu putinţă, de orice fel de înstrăinare impusă sau viclenită dinafară, dar şi prin osârdia şi jertfelnicia, cu care au promovat viaţa culturală şi religioasă a coloniei româneşti de aici.
Câţiva români – clerici şi mireni – stabiliţi în cetatea de pe Sena, cu mult talent şi cu dragoste de tot ceea ce este ortodox şi românesc, au fost o adevărată binecuvântare pentru comunitatea românească de aici, cum a fost de pildă, dirijorul şi compozitorul român Traian Popescu (*1920 -† 2007), (Foto dreapta).
De la Părintele Popa au rămas câteva albume cu fotografii, în care au fost imortalizate momente deosebit de impresionante, din manifestările culturale şi religioase, la diferite ocazii din viaţa comunităţii româneşti din Paris.
Ca să nu se creadă, că am lăsat prea mult spaţiu fanteziei, am crezut de cuviinţă, să publicăm câteva imagini cu ansamblul coral Carmen (imaginile 1-6), cu echipa de dansuri naţionale româneşti (imaginile 7,8,9,10) şi cu echipa de teatru, care au înfrumuseţat Sfintele Sărbători mai mult decât ne puteam închipui.
Foto 1-6: Frmaţia coralăCarmen de la Biserica Română din Paris. În imaginea nr. 1, se poate distinge chipul Părintelui Dumitru Popa (al 6-lea bărbat). În prim plan – doamna Marica Spânachi; Imaginile nr. 3 şi 4: În prim plan stânga: doamna Marica Spânachi, în spate, spre dreapta, se distinge imaginea Părintelui Dumitru Popa.
Foto nr. 5: Paris 1960: Membrii ansamblului Carmen în pelerinaj la Mont Saint Michel în Normandia. Se poartă “româneşte” şi în excursie. În stânga Dumitru Em. Popa, Aurica Popa, în prim plan Marica Spânachi cu fiica Părintelui Popa -Rodica Veria
Foto nr. 6: Paris 1960; membrii ansamblului Carmen în pelerinaj la Mont Saint Michel în Normandia: În prim plan – d-na Elisabeta Nacu, o treaptă mai sus – Marica Spânachi cu Rodica Popa, în spate ,la dreapta – Părintele Dumitru Popa.
Cei care l-au cunoscut pe Părintele, în timpul când dânsul locuia la Paris, povestesc cu entuziasm dar şi cu nostalgie despre angajamentul lui în viaţa comunităţii româneşti de aici. Acolo, unde tehnica nu era la îndemână, Părintele improviza. S-a dovedit a fi un bun organizator (planul vacanţelor de vară – de predilecţie undeva pe Loire – pentru familiile prietenilor cădea întotdeauna în grija lui).
Îi plăcea să dea de lucru la fiecare, de la mic până la cel mai mare, fiecăruia după puterea şi priceperea lui, de cele mai multe ori fiind el însuşi regizorul şi în acelaşsi timp şi artistul (vezi imaginile de mai jos).
Părintele Popa şi-a dat toată silinţa să organizeze comunităţile româneşti din Germania – îndeosebi parohia română din Freiburg – luând ca model comunitatea românilor de la Biserica română din Paris.
A reuşit întrucâtva, cu sprijinul şi angajamentul românilor din Freiburg, printre aceştia evidenţiindu-se în mod deosebit familiile: Prof. Dr. Paul Miron, Dr. Petre Vălimăreanu, Maiorul Alexandru Păunescu, Marta Pokorny, Dr. Mihai Fotino Enescu, Orendovici, Horia Stamatu, Dumitru Ciupenic şi fără îndoială mulţi alţi români din Freiburg şi din împrejurimi, ale căror nume nu ne sunt cunoscute, iar cei care ar fi putut să dea mărturie pentru dânşii nu mai sunt în viaţă.
2. Biserica
Demn de menţionat este şi sprijinul, primit din partea Bisericilor neortodoxe din Freiburg– Catolică şi Evanghelică. Acestea le-au înlesnit românilor posibilitatea, să oficieze sfintele slujbe în diferite locaşuri de închinăciune: Evangelische Mission, Sankt Michael Kapelle im Alten Friedhof (în cimitirul vechi – imaginea nr. 17), Adelhauser Kirche (imaginea nr.18), Peterhof Kapelle (imaginea nr. 22) şi în cele din urmă (din 1980) Biserica Maria Schutz. Studenţii români şi neromâni din Freiburg au format corul bisericii instruit şi condus de doamnele Tatjana Miron şi Torgert Linca (imaginile nr. 19-29) Corul a atins graniţa performanţei, contribuind prin aceasta la sporirea prestigiului comunităţtii româneşti din Freiburg în faţa românilor din exil.
2. Şcoala complementară românească din Freiburg
Pentru a evita înstrăinarea copiilor de credinţa ortodoxă şi de cultura românească, din iniţiativa Profesorului Dr. Paul Miron şi cu angajamentul şi sprijinul părinţilor celorlalţi copii români din Freiburg, a fost organizată Şcoala română suplimentară de la Freiburg – Die rumänische Ergänzungsschule in Freiburg in Breisgau. Din lipsă de spaţiu, şcoala a funcţionat după posibilităţile date, în clădirea Fundaţiei Culturale Prinţesa Ioana sau la Biblioteca Română şi cel mai adesea în locuinţe particulare, îndeosebi în locuinţa Prof. Paul Miron.
Şcolarii – la început 10 la număr – erau copii români din Freiburg şi din Paris, cei amintiţi la urmă fiind elevi la şcoala franceză din Freiburg. Şcolarii români din Freiburg au folosit bogatul compendiu de cultură generală românească, cu semnificativul titlu Ţara de departe, întocmit în două volume de către doamna Maria Găzdaru din Argentina şi tipărit (litografiat) la editura Cuget Românesc din Buenos Aires, în 1956 (vol.1) şi 1963 (vol. 2).
Volumul I (246 pagini) începe – în loc de prefaţă– cu două poezii: Imn religios, de Vasile Alecsandri şi Ţara mea, de Ioan Neniţescu. Conţinutul este ordonat în trei mari capitole sau părţi principale.
Partea I. Începe cu Toamna, «când la noi în ţară încep şcolile», şi continuă cu Iarna, pentru a face să defileze în amintirea celor exilaţi, sărbătorile de Crăciun, cu tezaurul lor de folclor poetic şi muzical. Cuprinde poezii şi nuvele de autori români clasici: George Coşbuc, Ştefan O. Iosif, Ion Creangă, Mihail Eminescu, Ion Al. Brătescu Voineşti, Ion Pilat, Alexandru A. Philippide, Tudor Arghezi, George Topârceanu, Alexandru Vlahuţă, Vasile Alecsandri, Dumitru Găzdaru, Radu Gyr, Octavian Goga, Emil Gârleanu, Barbu Delavrancea, precum şi opere din creaţia populară: Cântece de stea, Pluguşorul, Doine.
Partea a II-a cuprinde descrierea geografică a României Mari (dintre graniţele de după 1918): munţii, clima, apele, flora şi fauna, bogăţiile, oraşele.
Autoarea menţionează că s-a folosit de scrierile profesorilor universitari: Mihai David, S. Mehedinţi, I. Simionescu şi G. Vâlsan.
Partea a III-a cuprinde „Pagini alese din scriitori români”. Pe lângă autorii amintiţi mai sus, sunt incluse scrieri de: I. Adam, Dimitrie Cantemir, I. L. Caragiale, Panait Cerna, Aron Cotruş, Nichifor Crainic, A. C. Cuza, Alexandru Donici, N. Gane, I. N. Herescu, Eugen Herovanu, D. Iov, Constantin Negruzzi, Ioan Neniţescu, Alexandru Odobescu, Cincinat Pavelescu, Ion Pavelescu, Liviu Rebreanu, Radu Rosetti, Constantin Sandu-Aldea, I. Simionescu, G. Gr. Tocilescu, G. Vâlsan, Vasile Voiculescu, Duiliu Zamfirescu.
În postfaţa primului volum autoarea spune, că la realizarea volumului i-au fost de mare sprijin conaţionalii: I. Petre, I. Bodoc,. D. Arţăreanu, T. Ioraş, G. Penteleciuc, iar arhitectul Ovidiu Coatu a împodobit ambele volume cu ilustraţii semnificative.
Volumul II (265 pagini)– cum e de aşteptat – în loc de prefaţă începe cu poezia Rugăciune, de Mihai Eminescu, urmată de poezia Limba noastră, de Preotul Alexandru Mateevici.
Partea I este intitulată Primăvara şi Vara în Ţară şi conţine literatură, folclor, muzică, legate de sărbătoarea Sfintelor Paşti în anotimpul primăverii, inclusiv „spicuiri din Noul Testament”, căreia îi urmează o altă bucurie – vacanţa de vară.
Partea a II-a este intitulată Pagini de istorie şi cuprinde informaţii considerabile despre istoria poporului român, din cele mai vechi timpuri, până la evenimente politice de după războiul din 1914-1918: Originea românilor, Ţările Româneşti înainte de întemeiere, Întemeierea Munteniei (1310), Mircea cel Bătrân, Întemeierea Moldovei (1359), Alexandru cel Bun, Transilvania în secolele XIII-XVII, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, domnitorii moldoveni, domnitorii din Muntenia în secolul XVI, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Cultura românească în vremea lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, Ţările Româneşti după Matei Basarab şi Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Domnii din epoca fanariotă, Răpirea Bucovinei şi a Basarabiei, Transilvania în sec. XVII şi XVIII, Tudor Vladimirescu, Ocupaţia rusească (1828-1834), Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, Independenţa şi Regatul (României), Întregirea Neamului în vremea Regelui Ferdinand I.
Partea a III-a conţine – cum însuşi titlul glăsuieşte – Pagini alese din scriitori români, printre aceştia figurând, în afară de cei menţionaţi în volumul I: Nicolae Bălcescu, Simion Bărnuţiu, A. Bârseanu, V. Boerescu, V. Bumbac, Ion Buzdugan, Miron Costin, Ion Eliade-Rădulescu, Elena Farago, N. Filipescu, N. Gane, C.C. Giurescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Garabet Ibrăileanu, Mihail Kogălniceanu, Maria– Regina României, Alexandru Mateevici, Andrei Mureşanu, I. Neniţescu, I. Petrovici, Radu Popescu, Ciprian Porumbescu, Vasile Posteucă, Alecu Russo, U. I. Soricu, Grigore Ureche, A.D. Xenopol, Duiliu Zamfirescu.
Trecerea de la o temă la alta este întreruptă cu scop didactic, prin includerea de poezii populare tematice: Cântecul lui Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanul, Cântecul lui Tudor, Mioriţa, Doine şi strigături, Deşteaptă-te Române, Hora Unirii, Trăiască Regele, Pe-al nostru steag, Tricolorul, Pui de lei.
În Cuvânt de lămurire şi de mulţumire (postfaţă), autoarea spune, că a utilizat operele istoricilor şi filologilor români „care ne-au stat la îndemână”: G. I. Brătianu, Silviu Dragomir, D. Găzdaru, C.C. Girescu, B.P. Haşdeu, I. Lupaş, Gr. Nandriş, A. Philippide, G. Vâlsan şi A. D. Xenopol şi că s-a bucurat de ajutorul primit de la arhitectul Ovidiu Coatu (ilustraţii), de la doamna Elena Cornelly (desenul de pe copertă reprezentând pe Ştefan cel Mare, din miniatura Tetraevangheliarului de la Mânăstirea Humor – 1473) şi de la avocatul N. Şeitan (în postfaţa primului volum nu e amintit), care a contribuit la redactarea ambelor volume, a transcris textul pe „stensile” şi l-a tras la „mimeograf” (litografiat?).
Din programa analitică mai făceau parte: lecţiile de religie, de muzică bisericească, de muzică şi jocuri populare româneşti. Pentru citit şi scris s-au folosit regulile gramaticale şi ortografia românească (nepervertită) de dinainte de ultimul război a toată lumea.
Cu luminarea învăţăceilor s-au ostenit Părintele Dumitru Popa şi Dr. Petre Vălimăreanu – pentru religie, dl. Ion Cicală – pentru cultura românească (literatură, istorie, geografie), doamnele Tatjana Miron şi Torgert Linca – pentru cultura muzicală (cântările Sfintei Liturghii, Colinde şi muzică populară românească), iar doamna Aurica Popa i-a iniţiat pe cei mai puţin timizi, în jocurile naţionale româneşti.
Oricâtă osteneală ţi-ai da, nu poţi găsi nici o cât de mică explicaţie şi justificare pentru acei conaţionali din vremea aceea, care s-au împotrivit cu înverşunare, ca Şcoala românească de la Freiburg să existe şi să funcţioneze. Autorităţile locale au fost informate (desigur neoficial), că şcoala ar fi fost înfiinţată „pe ascuns”, adică fără ştirea şi aprobarea forurilor competente, şi samavolnic, întrucât s-ar fi făcut uz de numele a cinci familii, fără a lor încuviinţare.
Foto stânga: Câţiva dintre elevii de la Şcoala românească de odinioară din Freiburg. De la stânga spre dreapta: Andrei Miron, Nicu Moşoiu, Nina Miron, surorile Cornelia, Cristina şi Elena Moşoiu, Rodica Popa şi Radu Constantin Miron (pe duşumea).
După doi sau trei ani de existenţă, Şcoala românească de la Freiburg şi-a încetat activitatea. Deşi cu existenţă de scurtă durată, rezultatul pozitiv se vădeşte şi astăzi. Şcolarii de odinioară, de pildă Părintele Radu Constantin Miron (azi Protoiereu al Tronului Ecumenic şi Vicar al Vicariatului parohiilor ortodoxe Române din Germania, sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice şi Referent pentru relaţiile ecumenice în cadrul Mitropoliei greceşti din Germania), Andrei Miron, Nina Miron, Rodica Veria Popa, Nicu Moşoiu din Paris ş.a. astăzi vorbesc, citesc şi scriu româneşte, ca oricare alt român născut şi crescut în România, iar pentru cântările Sfintei Liturghii, nu prea au nevoie de partitură (informaţii preluate parţial din Revista Vatra nr. 104 iulie-decembrie 1966).
Prot. Sorin Petcu – Müllheim în decembrie 2007
Continuare în capitolul Laudatio