Gânduri de Crăciun de Dumitru Em. Popa
Lângă focul slab din sobă, stau privind în noapte-afară,
Prin fereastra aburită, unde’n fiecare seară,
Furios aruncă vântul cu mărunţii stropi de ploaie,
Ce se scurg pe sticla rece, într’o sută de şuvoaie.
Poate-ar vrea să-mi intre’n casă, să-mi mai spună vreo poveste,
Să-mi aducă de departe, vreo scrisoare sau vreo veste,
Busuioc din căldăruşă să-l anine sus la grindă
Şi să-mi cânte la ureche, de pe vremuri, o colindă.
Peste-al beznei întuneric, plumbul norilor se cerne
Şi în fulgi de păpădie, neaua’ncepe a se aşterne.
În covor alb de mătasă îşi presară mărgăritul,
Îmbrăcând pădurea’n haină, sclipitoare ca argintul.
Printr’un pod întins de gheaţă, râul leag’a sale maluri,
Marea geme furioasă, zvârcolindu-se în valuri.
Un ecou de glas de clopot se aude’n depărtare.
Rezemându-mi fruntea’n palmă, am rămas tăcut pe gânduri.
Aş fi vrut în astă seară să-i scriu mamei două rânduri
Şi să-i spun să nu m’aştepte, că nu vin cu Moş Ajunul,
Că rămân şi de-astă dată prin străini să fac Crăciunul.
Calea-i grea, înzăpezită, lupii au ieşit la pradă.
Îi aud de-aici cum urlă, intrând noaptea prin ogradă,
Răscolind cu deamănuntu ’ntunecoasele unghere,
Rânjind colţii plini de sânge, şi răstoarnă cu putere
Tot ce prind în a lor cale, de cutremură pământul…
Lucruri multe n’am a-i scrie… Aş fi rugat apoi vântul
Să mi-o poarte peste nouri, peste pisc de zare-albastră,
Să o lase pe tăcute într’un colt, lângă fereastră.
Când veni-vor vestitorii, ea să iasă să găsească,
Să scoale din somn pe tata’n miezul nopţii s’o citească.
Dar îmi e cu neputinţă… Fruntea-mi este’nfierbântată,
Pana mi s’a rupt în două, iar cerneala-i îngheţată.
Vânt răscolitor de datini, simt credinţi de mult visate
Fă-te sabie-ascuţită, zidul vremii mi-l străbate.
Du-mă’n satul de sub măguri, peste lume du-mă’n goană.
Du-mă’n casa părintească, unde mama, la icoană,
Lângă candela nădejdii îşi îneacă’n suflet dorul,
Ascultând concert de îngeri vestind pe Mântuitorul!
Lasă-mă lângă fereastră să’nalţ iarăş o colindă,
Să aud cum se deschide’ncetişor uşa la tindă,
Din ungheru-i de tristeţe, să o simt apoi cum vine,
Păşind rar prin neaua moale, să se-apropie de mine.
Căutând prin întuneric, s’o aud nerăbdătoare
Întrebând: cine colindă? Dintre patru care-i oare?
Să mă urc pe pragul prispei, ea de mână să mă prindă,
Lăcrămând de bucurie, braţul ei să mă cuprindă.
Ca’n vremea copilăriei să-mi zâmbească cu blândeţe,
Să îmi ia traista din spate, s’o’ncarce de colindeţe.
Lângă vatră să dau fuga, să mă scutur de zăpadă,
Să privesc tăciunii’n sobă, cum se iau mereu la sfadă.
Şi pe drumuri troienite, peste gerul ce se lasă,
Să alerg ca altă dată, colindând din casă’n casă.
Frânt de-atât’alergătură, cu picioarele’ngheţate,
Să mă’ntorc din nou la mama, peste noaptea jumătate.
Ea s’arunce furca’n lături, să mă ia ca să mă culce,
Povestind de ieslea sfântă şi Iisus, încet şi dulce.
Iar eu, obosit de cale, să adorm cu capu’n poală,
Să tresar, visând că iarăşi văd pe „domnul” de la şcoală.
Du-mă vântule în codrii, printre cetini să-mi sting dorul,
Printre stânci prăpăstioase să aud curgând izvorul.
Fă-te punte peste veacuri şi te’nvolbură’n istorii,
De ridică din adâncuri vremile scăldate’n glorii,
Să reverse peste măguri în lumini de curcubeie.
Ca un fulger să ţâşnească, lumea toată să scânteie
Şi’n această noapte sfântă, pe un cer de lună plină,
Să-i văd steaua cum se’nalţă, pe o rază de lumină,
Ce urcând pe bolta-albastră, se opreşte’n mânăstire,
Unde schivnici albi ca neaua cântă’n taină din psaltire.
S’aud clopotul cum sună, cum se pierde’n valuri, valuri,
Un ecou de sfinte datini încrustând din idealuri,
Peste-a cosmosului margini, spre a veşniciei ţinte,
Mii de veacuri şi milenii ce-au trecut pe dinainte.
Să mă’nalţ încet spre culme, din al sufletului haos,
Să apar pe nesimţite în al schitului pronaos,
Două-trei lumânărele s’aprind la iconostasuri.
Să aleg din uragane, doar a îngerilor glasuri,
Să’ndrept ochii către ceruri, să pătrund înalta-i taină,
Celui ce îmbracă totul în lumină ca’ntr’o haină.
Cu paşi firavi să m’apropii de a stareţului strană,
Picurând lacrimi de sânge din a sufletului rană.
Cu sihaştrii toţi de-arândul să înalţ o rugăciune,
Să mai pot să spun odată, Moş Crăciune, Moş Crăciune….
Dumitru Em. Popa, în lagăr la Rostock (sau Buchenwald) 1941-1945