Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
La răspântie
Consfătuirea de la Heidelberg – 27 ianuarie 1990
Este ruşinos să spui una şi să gândeşti alta; cu atât mai ruşinos să scrii una şi să gândeşti alta
(Lucius Annaeus Seneca (* în anul 1 − † 65 d. Hr.)
După revoluţia din România, la sfârşitul anului 1989, s-au făcut schimbări în mai toate domeniile vieţii româneşti: în politică, în economie, în cultură şi – contrar aşteptărilor multora – mai puţin în Biserică. Cronicarii vremii consemnau în răbojul timpului că, la 18 ianuarie 1990, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist s-a retras la pensie „din motive de sănătate şi vărstă înaintată – hotărâre fermă şi ireversibilă, de o impresionantă demnitate”, şi că rezolvarea treburilor biserceşti – până la alegerea noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române – a fost încredinţată unei locotenenţe, formată din trei mitropoliţi în funcţie şi alţi doi episcopi (vezi revista Altarul Banatului, anul I (40), ianuarie – februarie 1990, nr. 1-2 p. 105).
Pentru ca treburile bisericeşti să nu dea greş, la 9 ianuarie 1990, a fost instituit şi un aşa numit „Grup de Reflecţie pentru înnoirea Bisericii”, cu un atotcuprinzător program, privind „înnoirea” Bisericii Ortodoxe Române.
„Retrageri” asemănătoare au avut loc şi pe la unele episcopii.
Nu după mult timp însă, Patriarhul Teoctist a revenit la cârma Bisericii, întrucât „demisia din motive de boală n-ar fi fost canonică” (în Mitropolia Ardealului ?), adică necorespunzătoare legiuirilor bisericeşti, iar episcopii, care „în timpul Zaverei” se retrăseseră pe la mânăstiri, au revenit şi ei în scaunele lor.
Pentru românii ortodocşi din diaspora, organizaţi bisericeşte până atunci sub diferite jurisdicţii – unele canonice, altele mai puţin sau deloc – se punea întrebarea, dacă nu ar fi venit vremea, ca Ortodoxia Românească din întreaga diasporă să revină sub jurisdicţia Patriarhiei Române.
Şi, pentru ca nu cumva, istoria să treacă pe lângă noi neobservată şi să fim arătaţi cu degetul şi învinuiţi, că am fi stat cu mâna în sân, părintele Dumitru Popa a hotărât să facă primul pas cu un „sondaj de opinie”, mai întâi în rândul preoţilor şi al membrilor consiliilor parohiale.
La 4 ianuarie 1990, a convocat o Adunare eparhială extraordinară, pentru sâmbătă 27 ianuarie 1990, la Heidelberg, la care au fost invitaţi şi preoţi şi credincioşi, de la parohiile româneşti din Germania, de sub jurisdicţia Patriarhiei Române, după cum urmează:
Cucernice Părinte, Onorat Consilier Parohial,
Cu frăţească dragoste, avem onoarea a Vă invita, să luaţi parte la lucrările Adunării Eparhiale extraordinare, care vor avea loc sâmbătă 27 ianuarie 1990, ora 11, la Heidelberg, Biserica Sf. Ana, Plöckstrasse.
În dorinţa, de a pune bazele unei discuţii frăţeşti între comunităţile ortodoxe româneşti din Europa de Vest spre unitate spirituală şi de acţiune, Vă facem invitaţie de a participa personal, împreună cu doi delegaţi ai parohiei, pe care o conduceţi.
Punctul 3 din ordinea de zi a lucrărilor este: „Discuţii frăţeşti spre unitate”, propus tuturor participanţilor.
Surprinzătoarele evenimente, ce-au avut loc în Europa de Răsărit, şi în special, sângele pe care Românii l-au vărsat pentru libertatea ce le-a fost încătuşată, din momentul când comunismul s’a instalat în România, sânge, care a curs în valuri şi care este cald încă, ne obligă şi pe noi, ca măcar acum, în acest ceas, să contribuim la uşurarea durerilor fraţilor noştri.
Dacă barierele dintre „Blocuri” şi „Sisteme” s’au prăbuşit, cele dintre noi, e strigător la cer, să mai persiste, mai ales, că toţi avem acelaşi ideal.
În acest scop, participanţii sunt rugaţi, să vină cu propuneri concrete, realizabile şi eficiente.
Vă aşteptăm cu toată dragostea şi tragerea de inimă, de care avem nevoie în aceste moment.
Al Dumneavoastră frate de credinţă şi neam
Protoiereu Dumitru Popa».
Protoiereul Dumitru Em. Popa (1913-2004)
Întâi stătătorul Bisericii ortodoxe române din Germania (1966-2004)
Biserica ortodoxă română Acoperământul Maicii Domnului (Maria Shutz-Kapelle)
din Freiburg (1885-1889)
S-a întâmplat ca părintele Dumitru Popa, din motive de sănătate, să nu poată participa la consfătuire, parohia de la Freiburg fiind reprezentată de către autorul acestor rânduri, nu demult hirotonit diacon (26 decembrie 1989) de către Î.P.S. Mitropolit Augoustin al Germaniei, în biserica ortodoxă greacă „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Wesseling.
Deşi oraşul Heidelberg îmi era bine cunoscut, am ajuns la întrunire cu întârziere (aprox. 45 min.) din cauza faptului, că, accesul maşinilor în oraşul vechi fiind interzis, iar garajele de parcare complet ocupate, am fost nevoit să revin la periferia oraşului, pentru a lăsa maşina, şi de acolo să vin la locul de întâlnire cu tramvaiul, care duminica, circulă după un program mai „aerisit”.
Numărul participanţilor a fost oarecum considerabil.
Era prima întâlnire de acest fel, la care participau preoţi şi credincioşi, de la parohii aflate sub jurisdicţii bisericeşti diferite, care până atunci, rămăseseră la distanţă apreciabilă unii de alţii sau nici nu se cunoşteau.
Nu ştiu cine, preoţi sau laici, au vorbit mai devreme. După sosirea mea, au mai vorbit Părinţii: dr. Dan Miron de la Hamburg, Gabriel Cernăuţeanu de la Freiburg, Simeon Felecan de la München şi câţiva participanţi laici, ale căror nume nu mi le mai amintesc.
S-a vorbit despre toate şi cu foarte mult patos. Tema predominantă a discuţiilor a fost desigur, „alungarea Patriarhului Teoctist” , în locul căruia trebuia să vină un alt ierarh „curat şi nepătat”, de persoana şi trecutul căruia, urma să fie condiţionată realizarea unităţii bisericeşti a românilor din diaspora, de care depindea şi eliberarea mult doritelor cărţi canonice, pentru preoţii refugiaţi în ultimii ani din România.
Spre admiraţia şi plăcuta bucurie a participanţilor, părintele Simeon Felecan întocmise chiar şi un proiect de organizare bisericească în Germania, pe care l-a prezentat cu această ocazie.
După planul părintelui Simeon, noul centru administrativ bisericesc (eparhial) trebuia să fie la Baden-Baden, unde se află Capela Ortodoxă Română cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi casa parohială, ctitorite de către principele moldovean Mihail Sturza (1834-1849), şi consemnate şi în harta turistică a oraşului, sub denumirea „Rumänische Kapelle Michail Stourdza”.
Am rămas surprins, cu câtă uşurinţă părintele Simeon vorbea despre nişte lucruri, pe care nu le cunoştea, şi pe lângă aceasta, cum promitea ceva, imposibil de realizat.
I-am venit în ajutor cu câteva precizări, în legătură cu biserica prinţului Mihail Stourdza din Baden-Baden, al cărei statut îmi era bine cunoscut, din anii când am slujit acolo în calitate de cântăreţ bisericesc (1975-1978).
Biserica ortodoxă română Acoperământul Maicii Domnului (Maria Shutz-Kapelle)
din Freiburg (1885-1889)
Foto: Adrian Preda
Capela ortodoxă română Michail Stourdza
din Baden-Baden, construită între anii 1863-1866 (necropolă)
Ştiind că vin la studii, la Facultatea de Teologie din Freiburg, cu o bursă oferită de Conferinţa Episcopilor Germani, în ziua, când după tradiţie, mi-am luat rămas bun de la dânsul, Patriarhul Justinian Marina m-a rugat: „Vezi, dacă eşti la Freiburg, nu locuieşti departe de Baden-Baden. Acolo se află biserica lui Sturza, unde slujeşte Părintele Vasile Ştefan. În prezent nu are cântăreţ să-l ajute la slujbă. Du-te, te rog, şi-i fii de ajutor!”.
La Baden-Baden am sosit la 22 sau 23 ianuarie 1975. Aici am cunoscut pe venerabilul părinte Vasile Ştefan – Superiorul Capelei şi pe soţia sa, prezbitera Lucreţia. Erau nişte oameni minunaţi.
Părintele Vasile se afla la capătul uni lung pelerinaj pastoral. Născut la 27 decembrie 1904, în comuna Manoleasa – Botoşani, absolvent al Seminarului teologic Veniamin Costache din Iaşi şi al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, a fost bibliotecar la Ateneul Român şi preot paroh la diferite biserici din Moldova: Stroeşti– Botoşani, Cristeşti – Baia, Golia – Iaşi, precum şi Spiritual la Seminarul Veniamin Costache din Iaşi.
După transferul la Bucureşti, a fost Consilier la Arhiepiscopia Bucureştilor şi preot la biserica Sfântul Ilie – Hanul Colţei şi Sfântul Elefterie din Bucureşti, de aici fiind transferat la Capela Română „Michail Stourdza” din Baden – Baden (1 martie 1968). În 1944 îl însoţise pe Mitropolitul Visarion Puiu în Croaţia, unde acesta fusese invitat să participe (oficieze?) la hirotonia unui Vlădică pentru sârbii ortodocşi de acolo.
Ocazional menţiona, cu o oarecare undă de mândrie, că a slujit „supt trei Patriarhi” (Miron, Nicodim, Justinian) şi că o prietenie veche şi trainică îl leagă de Mitropolitul Moldovei de atunci – Iustin Moisescu, care, după moartea Patriarhului Justinian Marina, întâmplată în 1977, a fost ales al 4-lea Patriarh al României.
Părintele Vasile Ştefan se dovedise a fi şi la Baden-Baden „omul potrivit la locul potrivit”. Înzestrat cu deosebit talent diplomatic, se bucura de un respect deosebit din partea tuturor. Întreţinea relaţii frumoase cu autorităţile germane locale, se cunoştea bine cu dr. Hans Filbinger, preşedintele consiliului de miniştrii al Landului Baden–Württenberg. A făcut parte din delegaţia care l-a însoţit pe Preşedintele Republicii Gustav Heinemann, în vizita făcută prin România (ctitoriile domneşti din Moldova) şi a înfiinţat la Baden-Baden „Asociaţia de lucru Prietenii Capelei Stourdza”, din care făceau parte personalităţi din diferite domenii: politic, cultural, economic, care l-au încurajat şi sprijinit (în mod deosebit financiar), ca în timp de numai doi ani, să repare şi să modernizeze biserica şi casa parohială (în ultimii 50 de ani – înstrăinate, ruinate de vreme şi pustiite de alte neamuri) şi să le reaşeze, sub imediata grijă duhovnicească a Mitropoliei Moldovei, aşa cum fusese ultima dorinţă a ctitorului.
Preotul Vasile Ştefan
(1903-1976)
Superiorul Capelei
Mihail Sturza din Baden-Baden
(1968-1976)
Preotul Mihail Ştefârţă
(* ? – † 1979)
Superiorul bisericii ortodoxe ruse şi al capelei Mihail Sturza din Baden-Baden
(?-1068)
Într-una din zile m-a rugat, ca „în timpul vacanţei şi cu plată, cum se cuvine”, să întocmesc inventarul bisericii şi al casei parohiale, pentru că „de la Sturza încoace nu s-a mai făcut, iar cel vechi nu mai corespunde”.
Într-una din seri, i-am prezentat cele două inventare, de care a fost bucuros şi mulţumit. Câteva zile mai târziu mi-a mărturisit, că de fapt intenţionează să se întoarcă acasă cât de curând, „pe picioarele lui” şi nu „în coşciug de tablă”, cum fusese adus un an mai devreme pr. prof. Gheorghe Moisescu, Superiorul Bisericii române din Viena. Mi-a mai spus, că a hotărât să meargă în România chiar în toamna aceluiaşi an, ca să participe la festivităţile aniversării a 50 de ani de Patriarhat.
Părintele se gândise şi la situaţia capelei, după ce se va întoarce definitiv în ţară. Voia să fie sigur, că ceea ce realizase la Baden-Baden rămâne „pe mâini bune”. Întrucât mă considera pe mine, chipurile „priceput într-ale gospodăriei”, mi-a spus, că la Bucureşti fiind, îi va propune Mitropolitului Iustin şi Patriarhului Justinian, să mă numească şi să fiu hirotonit preot, pentru Capela din Baden-Baden.
Părintele Vasile era sigur, că planul este bun şi va fi acceptat de toate părţile. A fost foarte decepţionat când i-am spus, că nu sunt îndeajuns de pregătit să-mi asum o răspundere aşa de mare, astfel că întoarcerea lui în ţară se mai amâna o vreme.
Spre sfârşitul aceluiaşi an (1975), m-a rugat să-i fiu de ajutor la tehnoredactarea Almanahului pe anul 1976, la 110 ani de la sfinţirea Capelei Mihail Sturdza (1866-1976). Ştia, că făcusem câteva luni „ucenicie” la Tipografia cărţilor bisericeşti, din cadrul Administraţiei Patriarhale (biroul de corectură). Considera, că aş avea ochi mai buni decât dânsul şi că aş fi chipurile mai priceput. N-a apucat să vadă Almanahul tipărit, dânsul săvârşindu-se din viaţă la 20 ianuarie 1976, astfel că redactarea şi tipărirea cărţii a rămas numai în seama subsemnatului.
Până la îndeplinirea tuturor formalităţilor, pentru ca alt preot să poată veni la Baden-Baden, Patriarhul Justinian m-a rugat, să preiau şi să administrez biserica şi casa parohială de aici. În vremea aceea, viza de şedere – ca preot român slujitor la Capela Sturza din Baden-Baden– nu se elibera la tot pasul şi oricui, mai ales când acesta venea dintr-o ţară comunistă.
S-a mai întâmplat, ca în acea vreme să ajungă în circulaţie şi zvonul, că ar exista şi alte alternative (mai puţin româneşti) cu privire la ocuparea postului de preot la Baden-Baden, dacă s-ar fi interpretat într-un înţeles mai larg, condiţiile înscrise de Sturza, în versiunea iniţială a actului fondator, unde ctitorul a hotărât, ca preotul slujitor la Capelă să fie de credinţă ortodoxă şi de naţionalitate greacă sau moldo-valahă.
Când a venit părintele Vasile Ştefan la Baden-Baden, a găsit aici pe părintele Mihail Ştefârţă (foto stânga), preot român din Basarabia, care slujea în ctitoria lui Sturza cu ştiinţa şi îngăduinţa Marchizului de Baden, încă din timpul primului război mondial.
Despre împrejurările, în care Părintele Ştefârţă venise la Baden-Baden, părintele Vasile ştia doar ce i se povestise şi lui.
Din cele relatate am reţinut, că Marchizul de Baden şi-ar fi exprimat dezamăgirea, că are în oraşul de reşedinţă două biserici ortodoxe – una rusească şi una românească– dar nici un preot ortodox, care să slujească în ele.
Cineva i-a spus, că printre ruşii prizonieri de război, care lucrează la calea ferată, se află şi preotul militar, acesta fiind chiar părintele Mihail Ştefârţă. „Legenda” este însă cunoscută şi sub o altă versiune, care ar putea fi mai veridică.
Am avut cinstea de a-l cunoaşte şi eu pe părintele Mihail Ştefârţă. Adesea, duminica după amiază, pe vreme frumoasă, părintele Mihail urca muntele până la Capelă şi cu această ocazie, devenea oaspetele părintelui Vasile, chiar dacă nu fusese în prealabil invitat, ştiind destul de bine că nu deranjează, maica preoteasă fiind mereu pregătită, să poată primi şi oaspeţi neanunţaţi.
Fiu de preot, părintele Mihail era născut la 24 iulie 1883, în satul Mateuţi din Basarabia. După absolvirea Seminarului Teologic din Odesa, a fost hirotonit diacon şi preot (1909); a funcţionat ca preot militar la Tiraspol şi mai apoi pe front, în timpul primului război mondial.
A fost rănit şi luat prizonier de război de către germani, iar perioada până la sfârşitul războiului a petrecut-o în lagărele din Prusia, din Cotbuz şi din Frankfurt pe Oder, de unde a fost adus de comunitatea ortodoxă rusă din Baden-Baden, ca preot al parohiei din acest oraş, la 15 martie 1921. Mai târziu, a fost numit preot pentru toţi ortodocşii ruşi aflaţi în Landurile Baden şi Württenberg.
În anul 1926, a obţinut aprobarea de la Mitropolitul Pimen al Moldovei şi de la Eforia Fundaţiei „Mihail Sturdza” din Baden-Baden, să împlinească şi funcţia de Superior al Capelei române Mihail Sturdza, din acest oraş.
Iată aşadar cealaltă versiune, despre cum a ajuns părintele Mihail Ştefârţă din Basarabia să slujească, mai întâi la biserica rusă şi cu vremea, şi la cea română (la cea română până în anul 1968), ambele în Baden-Baden, fără o legătură directă cu Mitropolia Moldovei, sub a cărei jurisdicţie – după vrerea ctitorului– se afla capela română.
Revenirea Capelei sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei a avut loc în 1968, în urma intervenţiilor Mitropolitului Moldovei – Iustin Moisescu, la autorităţile oraşului Baden-Baden, prin mijlocirea reprezentantului afacerilor de comerţ, la ambasada germană din Bucureşti – Graf Fürstenberg. În preajma sărbătorilor de Crăciun ale anului 1964, acesta i-ar fi adus la cunoştinţă primarului oraşului Baden-Baden rugămintea mitropolitului Justin, de a înlesni posibilitatea numirii unui preot român la Capela prinţului Stourdza.
Încercări, de a obţine dreptul de folosire a bisericii şi a casei parohiale, făcuseră şi românii din exil, deja din timpul şi se pare, chiar la iniţiativa Mitropolitului Visarion Puiu din Franţa.
În arhiva bisericii de la Freiburg, se află o copie a unei scrisori din 12 ianuarie 1965 (AP/EB/25/B-B), adresată de comunitatea românilor din Freiburg, Ministerului de Interne al Landului Baden Württenberg, prin care se solicita punerea Capelei Michail Stourdza din Baden-Baden la dispoziţia şi în serviciul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, cu condiţia, ca aceasta să respecte clauzele prevăzute în testamentul ctitorului, renunţând la orice sprijin material din partea Consiliului de Administraţie, respectiv a Curatoriului (Proc/Păunescu. Scrisoarea din 12 Ianuarie 1965AP/EP/25/B-B). Consiliul de Administraţie nu a dat curs acestor cereri.
Din anul 1962, până a trecut la cele veşnice, 29 august 1979, părintele Mihail Ştefârţă a primit un ajutor financiar lunar de cca. 800 DM, din partea Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, ca recompensă, pentru că s-a retras de la biserică şi din casa parohială, fără a crea dificultăţi părintelui Vasile Ştefan. Ajutorul financiar acordat de către Mitropolia Moldovei, desigur cu ştiinţa şi poate chiar la recomandarea Departamentului Cultelor din Bucureşti, este consemnat în actele de contablilitate ale Capelei ca remuneraţie pentru serviciul de cântăreţ (sic), ceea ce Părintele n-a fost nici măcar o zi, această funcţie fiind îndeplinită de către tineri teologi români, veniţi la studii în Germania.
La 24 iulie, părintele Mihail împlinise venerabila vârstă de 96 de ani, iar la 5 august sărbătorise un „şi mai puţin obişnuit” jubileu: 70 de ani de slujire preoţească, după care, la 19 august a săvârşit singur Sfânta Liturghie, în biserica ortodoxă rusă din Baden-Baden (Informaţii culese din Almanah 1980, editat de Capela Ortodoxă Română Mihal Sturza şi de Parohiile Ortodoxe Rpmâne din R. F. Germania, Freiburg 1980, p. 268 – 269).
În 1976, a fost nevoie de demersuri la nivel de ministere de externe, între România şi R.F. a Germaniei, pentru ca administraţia oraşului Baden-Baden să aprobe viză de şedere preotului român numit de Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, în funcţia de Superior al Capelei ortodoxe Mihail Stourdza din Baden-Baden.
În iunie sau iulie 1976, ministrul de externe român – George Macovescu a vizitat pe omologul său – dr. Hans Dietrich Gentscher din Germania, şi după vizită a venit şi la Baden-Baden, chipurile să viziteze Capela Mihail Sturza şi casa parohială, însoţit fiind de către cei doi ambasadori – român şi german– şi alţi membrii ai corpului diplomatic.
Almanahul Capelei
Mihail Sturza
(1866-1976)
Pr. Prof.
dr. teol. Ştefan Alexe
(1928-2007)
La Baden-Baden, Ministrul George Macovescu s-a întâlnit şi cu dl. dr. Walter Carlein, Primarul general al municipiului Baden-Baden, care i-a fost oaspete la recepţia oferită de către autorul acestor rânduri în casa parohială şi mai apoi, la masa de prânz servită la restaurantul Brenner Hotel, din Baden-Baden. Era mai mult decât limpede, că ministrul român nu venea la Baden-Baden din motive pioase sau turistice.
Două luni mai târziu (septembrie 1976), la Capelă a venit preot părintele prof. dr. Ştefan Alexe, de la Institutul Teologic din Bucureşti, pe care îl cunoşteam încă din 1966, dânsul fiind pe atunci asistentul părintelui prof. Ioan Coman, la catedra de Patrologie şi lector de limba greacă şi latină, la susnumitul Institut.
Cu părintele Ştefan Alexe făcusem câţiva ani la rând, examene bune şi mai puţin bune şi ne bucuram de o simpatie reciprocă, probabil şi pentru că amândoi eram născuţi, crescuţi şi educaţi, în minunata „Grădină Buzoiană”.
Cu ocazia întocmirii inventarului Capelei şi al bibliotecii, am avut ocazia să studiez anumite documente mai vechi, printre acestea fiind şi Actul de întemeiere (Stiftungsurkunde), pe care „Alteţa Sa Principele Michael Stourdza şi Alteţa Sa Doamna Principesă Smaragda, născută Priţesa Vogorides, l-au întocmit la 29 august 1867, în faţa notarului Wilhelm Grimm, de la Judecătoria Marelui Ducat din Baden-Baden”.
În actul de întemeiere, pe lângă alte clauze cu caracter administrativ, este clar formulat, că Familia Princiară Stourdza, după moartea fiului lor cel mai tânăr –Prinţul Michael Stourdza, întâmplată la 30 iunie 1863, la Paris, pentru ca amintirea acestuia să rămână nestinsă, au cumpărat un teren în spatele Galeriei apelor de băut (Trinkhalle), cu o suprafaţă de 7 Morgen (pogoane), care se numea Friesenberg (azi Michaelsberg – muntele Mihail, după cum până în 1975, şi strada care ducea la capelă s-a numit Michaelstrasse), pe care au pus să se construiască o capelă (paraclis) cu numele Stourdza Kapelle, spre a servi Familiei Stourdza ca loc de odihnă (cavou), în care trebuia să se oficieze slujbe religioase în ritul ortodox-răsăritean („nach griechisch orientalischem Ritus”).
Cu acest scop şi pentru ca locaşul de rugăciune să dăinuie la nesfârşit, Familia Princiară a hotărât fondarea unui aşezământ (ctitorie) şi întocmirea unui act testamentar (Stiftungsurkunde) obligatoriu pentru totdeauna (subl. n.), în care să fie consemnate dispoziţiile, după care să funcţioneze acest aşezământ.
La actul testamentar de întemeiere, Sturza a mai adăugat (în acelaşi an 1866) doi codicili. Într-unul sunt prevăzute cheltuielile de întreţinere: capela, casa parohială, personalul, îngrijirea parcului etc.
În celălalt codicil, ctitorul a prevăzut instrucţiuni, cu privire la îndatoririle preoţilor slujitori ai capelei şi a precizat, că „această capelă fiind mausoleu, să nu devină sub nici o formă biserică parohială a vreunei comunităţi religioase. La slujbele religioase săvârşite în ea însă, pot lua parte creştini ortodocşi şi se pot oficia pentru ei botezuri, cununii, înmormântări sau alte ierurgii”.
A fost constituit şi un Consiliu de administraţie subordonat autorităţilor statale superioare (Ministerul de interne). Consiliul administrativ era împuternicit, după moartea ctitorului, a preotului sau a oricărui alt membru din personalul Capelei – Sturdza, să angajeze sau să concedieze personalul deservent, cu condiţia categorică de a ocupa imediat cele două posturi ale slujitorilor (preot şi diacon) precum şi cel al dascălului, cu alţi slujitori, care să fie de confesiune ortodoxă şi de naţionalitate greacă sau moldo-valahă (§ 8) (subl. n.).
Sfinţirea Capelei s-a făcut la 1 noiembrie 1866, de către un arhimandrit venit de la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. Canonic, biserica a stat 16 ani sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.
La 20 august 1882, Prinţul Mihail Sturza a rugat pe Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, să ia capela de la Baden-Baden „în perpetuitate”, sub jurisdicţia sa canonică, şi să aibă dreptul, după ce ctitorii se vor fi săvârşit din vaiţă, „de a recomanda şi numi în urma cererii comisiunii administrative din Baden-Baden, persoanele bisericeşti al căror post ar deveni vacant”.
Consiliul de administraţie avea obligaţia, de a supraveghea respectarea dispoziţiilor cu privire la Capela Mihail Sturdza şi în viitor, întocmai cum fuseseră respectate, când ctitorul era în viaţă, precum şi oficierea slujbelor, corespunzător instrucţiunilor (ctitorului) din 1 noiembrie 1866, acestea făcând parte integrantă din testamentul aşezământului (pentru informaţii amănunţite vezi pr. Vasile Ştefan – Capela Ortodoxă Română „Mihail Sturza” de la Baden-Baden – 110 ani de la sfinţirea sa, în: Almanahul pe anul 1976, la 110 ani de la sfinţirea Capelei Mihail Sturdza (1866-1976), Freiburg 1976 p. 38 – 56).
Oricât s-ar osteni cineva, nu va descoperi nici cea mai mică posibilitate de interpretare, care să înlesnească schimbarea destinaţiei Capelei române de la Baden-Baden, stabilită de ctitorii ei la 29 august 1867, adică să devină biserică de enorie, reşedinţă episcopală sau mitropolitană.
Cunoscând aceste amănunte despre destinaţia iniţială a Capelei Mihail Sturza şi a casei parohiale, din documente neîndoielnice, şi ştiind totodată, că mai demult încercaseră şi românii din exil acelaşi lucru, dar fără succes, am considerat că se cuvine, să-l previn pe părintele Simeon Felecan, pentru a nu promite oamenilor ceea ce nu va putea oferi.
Căci, atâta vreme cât autorităţile oraşului Baden-Baden şi cele germane – în general – vor respecta cu consecvenţă testamentul lui Mihail Sturza, înfiinţarea unui centru eparhial la Baden-Baden este şi va rămâne numai o iluzie.
Părintele Simeon a considerat intervenţia mea, deşi obiectivă, un afront personal, un „atentat” la prestigiul Cucerniciei Sale, lucru pe care nu l-a uitat şi nu l-a iertat niciodată, după cum se va vedea mai departe.
Cu toate că printre participanţi s-au aflat şi persoane competente, nimeni n-a fost inspirat, să dispună sau să întocmească un Proces-verbal al discuţiilor care au avut loc.
Peste câteva luni, la 30 iunie – la Freiburg, cu ocazia altei Adunări generale eparhiale, şi tot cu caracter extraordinar, părintele Alexandru Pop, care a participat de la început la Consfătuirea de la Heidelberg, va pune retorica şi îndreptăţita întrebare: „Unde este Procesul-Verbal de la Adunarea de la Heidelberg?”, omni festinatione cu toate că mai potrivit ar fi fost să întrebe deja la Heidelberg „cine întocmeşte Procesul – Verbal?”
Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim, ianuarie 2008
Continuare în omni festinatione
Capela ortodoxă română Michail Stourdza
din Baden-Baden, construită între anii 1863-1866 (necropolă)