Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
Paşa şi Beduinul* de Dumitru Em. Popa
La Paşa vine pe-nserat
Un Beduin, îngândurat,
Cu păr gălbui şi chipul blând.
– Venit-am Paşă, ca să-ţi vând
Un foto – aparat.
Nemţoaicele stau ca pe jar
Şi-n jurul meu se strâng şi sar
Şi toate ca să-l aib-ar vrea.
Şi l-aş fi dat, pe-onoarea mea,
Dar eu nu sunt samsar.
L-am luat ieri de la Rodion
Şi m-aş fi dus să-l vând la Bonn.
Dar vreau, Paşă, să fiu cinstit
Şi drept la tine am venit,
Că-i marca Zeiss-Ikon.
Să mă despart de el mi-e greu
Şi ştie numai Dumnezeu
Ce se petrece-n mine-acum.
Dar n-aş vrea să rămân pe drum
Şi fără nici un leu.
Cred c-ai aflat, ţi s-o fi spus,
Tâlhari pingelile mi-au pus,
Mi-au dat ţigări cu rumeguş,
Că-mi vine rău, ah! mă-năbuş,
Trăsni-i-ar Cel de Sus!
Obrazul, vezi, mi s-a uscat
De-atâta chin şi alergat.
Vezi, rătăcesc ca un nebun,
Un bănişor ca să-mi adun,
Să nu mai fiu argat.
Paşa privi cu ochi isteţi.
Ştia că lucrul e de preţ.
Cu gestul lui de vechi boier,
Îl aruncă într-un ungher
Aşa, cam cu dispreţ.
– Opt mii de mărci pe el primeşti?
– O, Paşă! Ce zgârcit mai eşti!
Dar unde dracu să mă duc?!
Tu nu eşti Paşa lui Coşbuc,
Că prea prost îmi plăteşti!
De-aici, eu n-am nici un câştig.
La ce mai hoinăresc prin frig?!
Din munca asta, ce-nţeleg?
Că la sfârşit nu mă aleg
Nici c-un covrig.
N-am vrut de nimenea s-ascult.
Credeam c-ai să-mi plăteşti mai mult.
Îmi pare rău că ţi l-am dat,
Mă bucur însă c-am scăpat
De-al străzilor tumult.
De-acum n-am să mai fiu zevzec.
Dă-mi banii, Paşă, ca să plec,
În linişte să mă gândesc
La darul tău împărătesc
Şi să înghit în sec.
–Astăzi nu-ţi dau! Aştepţi în van.
Ce, tu nu crezi că-s la aman?
De vii poimâine vei lua
Întreagă socoteala ta,
Toată pân-într-un ban.
A treia zi, sus pe platou,
Şedea Paşa-n Cazinou
De gât c-un foto-aparat.
Când, apăru neanunţat
Cel vânzător, din nou.
– Prea luminate! am venit
Să-mi dai creiţarii ce-am vorbit.
– Nu am nimic! Ce caţi acu?
În plata Domnului te du
Şi nu mai fii trăsnit.
Aşa că, iar fu amânat.
Şi amărât, el a plecat
Cu capu-n jos, ca un golan,
Făr- să primească nici un ban
Şi fără aparat.
* * * * * * * * * * * * * * * * *
Da-n goana trenului, un sol
Din Immenstadt, cu capul gol,
Coboară-n München supărat
Căci nevestica a-ncercat,
Să-l facă mototol.
Din Pasing porni voinicul iar
Cu sufletul cuprins de jar.
Părea că nu e pe pământ
Şi se ducea mânat de vânt,
În dreapta lui c-un par.
Pe drum el se gândea mereu:
Săracul aparatul meu!
Să vadă cel ce l-a făcut
Pe mâna cui a încăput,
Nu ştiu ce-ar face, zău!?
O! cât e el de amărât!
Să stea la Paşa după gât,
Să pună mâinile pe el
Turcoaicele, toate la fel,
Ce obicei urât!
Să-mi dai Paşă, neapărat,
Pârdalnicul de aparat.
Nu mai vreau bani! rămân sărac.
Dar cu C…** cum să mă-mpac?
Ce, nu-i adevărat?
Tu eşti bogat, ai tot ce vrei,
Dar de la mine ce să iei?
Alerg mereu pe-acelaşi drum,
Pe care am venit acum,
Să-mi capăt banii mei!
Sunt şi eu neam de Beduin!
De azi, să ştii că nu mai vin!
Crezut-am în cuvântul tău
Dar te-ai făcut, Paşă, mai rău,
Mai rău decât Dobrin!
Şi chiar de-ar fi să mă faci praf,
Am scris acum un epitaf:
De-aci nu plec pân- nu mi-am luat
Ori banii, ori cel aparat,
Ori să te fac pilaf!
Se scoală Paşa: „Eşti nebun?
Pe Zăvoianul vrei să-l pun
Să te dea câinilor bucăţi,
Cum a făcut şi-n alte dăţi
Sau să te fac tutun?
Pe Comănescu vrei să-l chem?
De el Spahiii chiar se tem.
S-apară doar pe coridor,
Îngheaţă toţi şi plâng în cor
Cadânele-n harem!
Iar tu, ce eşti cât un pigmeu,
Mă tulburi în imperiul meu?
Încearc-a te evapora,
Că va plânge de mila ta
Chiar bunul Dumnezeu! ”
Strângându-şi buzele-ntre dinţi,
Reamintindu-i de părinţi,
De Paşti şi fel de fel de zei,
Mai mari, mai vechi, mai mititei,
Şi fel de fel de sfinţi,
Luându-şi Beduinu-avânt,
Dădu cu Paşa de pământ!
Cât e Paşa de serios,
Se tăvălea de râs pe jos,
Purtându-şi barba-n vânt
Îl învârtea ca pe scovergi,
Ca pe copii când îi dezmierzi…
Toţi Ienicerii se mirau,
Din ochii Paşii cum săreau
Scântei şi stele verzi!
Se tot dădea de-a berbeleac,
Sărea în sus ca un dovleac;
Fără turban, fără şalvari,
Nici unul din ghinărari
Nu-i mai dădea de leac!
– Allah! Vino-mi în ajutor!
– Să strigi cât vrei, tot te omor!
Dă-mi ce-am vorbit!
– Nu-ţi dau nimic.
– Atuncea na-ţi după tipic,
În pace şi onor!
Şi hora se-nvârtea în doi.
Sărea Paşa, cu păr vâlvoi,
Rămase fără ochelari.
Iar un taraf de lăutari
Cânta bătuta-n toi.
Dar nu se da nici unul rupt;
Iar un Vizir, cu chipul supt,
Privea cum se desfăşura:
Când Beduinul sus era,
Când Paşa dedesupt.
Şi Paşa-i meşter în război,
Când lupta e pe dinapoi.
Dar azi, văzu în Mureşan,
Adevărat Greco-Roman
Şi încă de-l de soi.
Îi încolţi un gând isteţ:
„Să-l prind, îşi spuse, de brâneţ;
Apoi o piedică să-i pun,
Cu iataganul să-l răpun,
Că prea fu îndrăzneţ”.
Al Paşii plan fu prea turcit,
Dar astăzi nu s-a potrivit.
Că Beduinul încercat
Ascunsul gând l-a şi aflat
Şi-ndată l-a pocnit.
De gât îl luă cu braţul drept,
Genunchiul i l-a pus pe piept.
–Te rog, Paşă, nu fii hain!
Ai milă de un Beduin!
Fii bun şi înţelept!
Nu mă lăsa aici să pier,
Te vede Mohamed din cer.
– A tale lacrămi m-au mişcat!
Răspunde Paşa-nduioşat,
Cu glasu-i de boier.
Mă doare suferinţa ta!
Ca să te las să pleci aşa,
S-ar supăra bunul Allah.
Ridică-te, pui de Valah,
Şi nu te speria!
Sunt şi eu om, nu am sticleţi,
Mă zbat între aceşti pereţi.
De-acum vreau să te văd bogat.
Na-ţi banii, astăzi m-ai băgat
În mii de sperieţi!
Scăpat atunci de la aman,
Cu dreptul său pânîntr-un ban,
Se depărta cu pas firav
De cortul Paşei, celui brav,
Sărmanul Laur-Jan.
*Bursa neagră – poezie publicată
prima dată în anul 1947 în Vocea Refugiatului Naţionale (VRN) 1947
** nume proprii care nu se pot descifra