retro temporis I

Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini

Timpuri trecute – Oameni şi fapte
Protoiereul Iconom Stavrofor Emilian Vasiloschi
Dr. Fil. Dumitru Cristian Amzăr

În loc de prolog
«Va veni peste noi o imensă adâncime a timpului, puţine spirite îşi vor scoate capul deasupra şi, menite să se cufunde odată în aceeaşi tăcere, vor rezista uitării şi se vor afirma mult timp» (Seneca, Epistola 21,5).

I. Protoiereul Mitrofor Emilian Vasiloschi

Nu este uşor să faci o descriere obiectivă a oamenilor, a faptelor şi a evenimentelor, în legătură nemijlocită cu începutul sau începuturile Bisericii românilor ortodocşi din Germania, din anii cincizeci încoace. Cine cutează o astfel de încercare riscă să ofere o înfăţişare defectuoasă, a circumstanţelor în care s-au petrecut evenimentele, a imaginii oamenilor şi a faptelor lor, deoarece prezentarea poate să fie fără vrere trunchiată (incompletă), iar oamenii, înălţaţi prin atribuirea unor virtuţi şi fapte, pe care nu le-au avut sau nu le-au săvârşit, sau coborâţi pentru totdeauna în imensa adâncime a timpului, prin uitarea a ceea ce trebuie să se spună obiectiv despre ei. În această situaţie critică mă aflu de câtva timp. Materialul bogat şi totuşi incomplet, păstrat în arhiva Bisericii române din Freiburg, stingerea oamenilor acelor vremuri şi nu mai puţin lipsa de timp au fost motivele, care m-au determinat să tot amân definitivarea acestui capitol, ceea ce a dus inevitabil, la apariţia lui cu mare întârziere.
Despre împrejurările şi despre oamenii,  care s-au ostenit cu reorganizarea Bisericii Române în Germania, în anii de după cel de-al doilea război mondial, am mai scris doar tangenţial în capitolele precedente (Istoric, Memorabilis),  fără a fi reuşit să cuprind detaliat toate problemele şi  frământările – îndeosebi cele din culise, cum ar fi: lipsa celor materiale pentru întreţinerea vieţii, inexistenţa autorităţii bisericeşti superioare (episcop, sinod), acţiunile prozelite din partea altor confesiuni, interesele prea omeneşti de heghemonie şi lipsa notei de smerenie şi nu mai puţin vanitatea omenească, influenţa diferitelor organizaţii politice româneşti din exil, asupra vieţii bisericeşti, care, împreună conjugate, au umbrit, au tulburat şi au otrăvit, mai mult de o jumătate de secol, relaţiile dintre românii din exil şi relaţiile dintre Biserici.
Despre aceste probleme şi neajunsuri, s-a scris la vremea cuvenită în presa exilului, desigur cu intenţii şi interpretări nu rareori subiective, ca să corespundă punctului de vedere şi intereselor grupărilor religioase şi politice, din care autorii făceau parte, întrucâtva asemenea creştinilor de odinioară din Corint, divizaţi în tabere diferite, care spuneau : «Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos» (1 Cor. 1,12).
Afirmaţii asemănătoare  s-au făcut şi în lumea Exilului românesc, deosebite fiind doar coordonatele politice şi religioase: legionarii simişti (cei din lagărul lui Horia Sima), codreniştii (din tabăra lui Corneliu Zelea Codreanu), ţărăniştii, liberalii etc., organizaţi politic pe plan local şi bisericeşte, sub diferitele jurisdicţii şi anume Misiunea Bisericii Române Unite din Germania, Mitropolia Ortodoxă Română de la Paris (înfiinţată sub conducerea Mitropolitului Visarion Puiu, pendinte de Sinodul Ortodox Rus de la New-York, respectiv de Biserica Ruşilor Albi din afara graniţelor), Episcopia Ortodoxă Română din America (păstorită de Episcopul Valerian Trifa), cele două exarhate ale Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol (Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă din Anglia – condusă de Arhiepiscopul Athenagoras Kavvadia de Thyatiera, cu reşedinţa în Londra şi Arhiepiscopia Ortodoxă Rusă din Franţa – condusă de Arhiepiscopul Georg Tarasov, cu reşedinţa în Paris), ambele având sub oblăduire canonică şi Biserica românilor ortodocşi din exil între anii 1953 1992  (1953-1963/Biserică de exil I; 1964-1992/ Biserică de exil II).
Conflictele de natură politică şi dependenţa bisericească de jurisdicţii diferite au fost factorii determinanţi, care au influenţat şi au stricat ireversibil pacea Bisericii şi a lumii Exilului românesc de pe toate continentele, în toată a doua jumătate a secolului trecut şi nu numai!
Simptomele acestui fenomen le-am descoperit menţionate, într-un crâmpei de corespondenţă din anii 1952-1962, între părintele Emilian Vasiloschi şi dr. fil. Dumitru Cristian Amzăr, păstrată în arhiva Bisericii noastre din Freiburg.
Am considerat oportună, readucerea acestor două personalităţi marcante ale Exilului românesc în memoria timpului, prin publicarea câtorva fragmente din această corespondenţă, spre a oferi cititorilor o succintă prezentare, nu numai a circumstanţelor şi a condiţiilor neprielnice, în care s-a realizat (re)organizarea bisericească a Românilor din exil în Germania, zece ani după cel de-al doilea război mondial, ci şi câteva modeste impresii, despre ostenitorii acestei mari şi frumoase înfăptuiri, în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului din Freiburg
zidită între anii 1885-1889

Protoiereul Emilian Vasiloschi
(1886 – 1966)

Părintele Emilian Vasiloschi şi Dumitru Cristian Amzăr veneau din domenii diametral opuse. De o parte – părintele Vasiloschi, preot ortodox misionar, teolog erudit, sârguitor, conştient de chemarea şi responsabilitatea pentru turma încredinţată lui de către Dumnezeu, făcându-se tuturor toate, păzind plinirea comunităţilor şi priveghind, ca «toţi să fie una» (Ioan 17,21).
De cealaltă parte – Dumitru Cristian Amzăr, român creştin-ortodox şi filozof erudit, cu multă şi nefăţarnică dragoste faţă de Neamul Românesc, de Ortodoxie şi de Cultura românească, cu talent literar, adversar vehement al prozelitismului confesional virulent, practicat de către alte confesiuni printre românii ortodocşi din exil. Împreună s-au străduit cu timp şi fără timp şi cu nespusă  jertfelnicie, ca românii ortodocşi din Germania să se organizeze bisericeşte, corespunzător normelor de drept canonic, în aşa fel încât să rămână în sânul Ortodoxiei, adică statornici în credinţa ortodoxă, să nu se înstrăineze de limba şi de cultura română, să cultive tradiţiile religioase şi culturale, specifice poporului român.
Date despre părintele Emilian Vasiloschi şi activitatea sa pastorală în timpul războiului, în calitate de Superior al Bisericii române din Berlin, cât şi în anii de după război, ca preot misionar, printre românii din lagărele de prizonieri şi de refugiaţi în zonele de ocupaţie, se pot citi în capitolele Istoric şi Momorabilis. Fără să greşesc prea mult, am afirmat despre el, că a fost omul potrivit la locul şi la timpul potrivit.

Dr. Phil.
Dumitru Cristian Amzăr
1903 –1999

Biserica ortodoxă română
Jerusalemer Kirche din Berlin

Se cuvine reamintit aici şi faptul, că la 22 iunie 1944, biserica Jerusalemer Kirche şi casa parohială din Berlin – proprietăţile statului român – au fost distruse definitiv, în urma celui mai mare bombardament, executat până atunci de către armatele aliaţilor, asupra capitalei Germaniei.
Părintele Vasiloschi nu mai locuia însă în Berlin. După marele bombardament de la 22 noiembrie 1943, asupra Berlinului, când biserica şi casa parohială  au fost grav avariate, părintele Vasiloschi s-a mutat cu domiciliul la Buckow (cale de 50-60 de km de Berlin). De aici venea în fiecare zi, spre a supraveghea reparaţiile la locaşul bisericii şi la casa parohială, nebănuind nici pe departe  că acestea ar putea dispărea, ca şi când n-ar fi existat vreodată (Biserica Română din Berlin 1938-1945).
Părintele Vasiloschi n-a putut împiedica distrugerea bisericii  şi a casei parohiale din Berlin  de către bombele aliaţilor, dar nici nu s-a putut resemna după distrugerea acestora, dovedindu-se statornic în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Pe lângă faptul că a fost un om integru, unul dintre multele merite ale părintelui Vasiloschi a fost şi acela, că nu s-a întors în România. A rămas consecvent credincios chemării sale, lângă turma încredinţată lui de către Biserică şi de către Dumnezeu.  Insuccesele, decepţiile şi suferinţele sufleteşti nu l-au descurajat, ci dimpotrivă, de fiecare dată el a pornit de la început.

Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
 (Maria Schutz)
din Freiburg în Breisgau, Germania
Foto: Adrian Preda

Düsseldorf, a. D.1963
Părintele Emilian Vasiloschi
slujind la mormantul fiicei sale Oltica

În condiţii şi cu  mijloace modeste a construit ceva nou, temeinic şi solid, şi a lăsat celor care i-au urmat o Biserică bine organizată şi cu aceasta, şi datoria sfântă, să respecte, să păstreze, să îmbogăţească şi să perpetueze lucrarea, pe care el şi colaboratorii lui au înfăptuit-o cu dăruire şi jertfelnicie.
Ostenelilor lui şi ale multor alţi români de bună credinţă, se datorează existenţa unei Biserici Ortodoxe Române în Germania, încă din anii imediat de după război, bine organizată şi – mult mai important decât toate acestea – cu statut canonic, recunoscut în toată Ortodoxia, care a asigurat asistenţa pastorală Românilor din pribegie şi totodată, continuitatea şi rămânerea în credinţa ortodoxă.
Cu câţiva ani în urmă, un preaînalt ierarh român nu greşea, exprimându-şi admiraţia faţă de Biserica Românilor Ortodocşi din Germania, zicând: «Ortodoxia şi canonicitatea i-au fost cele două constante, prin care aceasta s-a evidenţiat(!)». În nenumărate situaţii, părintele Emilian Vasiloschi a dat dovadă de multă înţelepciune şi de mult tact diplomatic. Adesea a fost nevoit să acţioneze autocratic, inspirat probabil de proverbul românesc: «Copilul cu multe moaşe rămâne cu buricul nelegat», astfel că lucruri le-a înfăptuit doar cu ştiinţa câtorva apropiaţi sau în acţiune singulară (de pildă punerea Vicariatului Român din Germania sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic, potrivit înţeleptului principiu din rânduielile bisericeşti: «după cum va vrea cel mai mare», nu rareori spre indignarea şi supărarea celor care se considerau îndreptăţiţi, să fie consultaţi sau chiar să hotărască, în locul lui sau pentru el, vezi (1953-1963 Biserică de exil I )
Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape şi au colaborat cu dânsul spun, că Părintele Emilian Vasiloschi avea o personalitate puternică; era  conştient de misiunea sacerdotală încredinţată lui – de preot, duhovnic, învăţător şi organizator în cele ale lui Dumnezeu şi ale Bisericii lui Hristos, misiune pe care tot românul ortodox, de la mic la mare, trebuia s-o cinstească după cuviinţă. Respecta cu acribie disciplina bisericească şi nu se fâstâcea în faţa celor cu funcţii mai mari decât a lui, nici în faţa unei parafe pe o depeşă, fie ea chiar şi din partea unei autorităţi civile, militare sau bisericeşti  vezi Biserică în refugiu 1945-1953.
În arhiva Bisericii române din Freiburg, se păstrează două documente (Adrese) din anul 1945, primite din partea Guvernului Naţional Român, Ministerul Cultelor şi Artelor, Direcţia Cultelor de la Viena, Lobkowitzplatz 2, semnate de către preotul militar I. Potecaşu; prima, cu numărul de înregistrare 6, din 4 ianuarie 1945, către pr. Ilarion Avimov, ecleziarhul Bisericii Române din Berlin, cuprinde următoarele instrucţiuni:
«Prea Cucernice Părinte Avimov, Vă facem cunoscut, ca în cel mai scurt timp cu putinţă să Vă prezentaţi în Lobkowitzplatz 2, la biroul nostru, pentru a primi instrucţiuni. Totodată Vă facem cunoscut să luaţi cu Sfinţia Voastră vestminte sfinte, necesare serviciilor divine, Aghiazmatarul şi Panihida. De asemenea veniţi pregătit cu cele necesare unei călătorii de aproximativ două săptămâni. Preot Ion Potecaşu».
A doua Adresă, cu data de 8 ianuarie 1945,  către părintele Vasiloschi, parohul aceleiaşi biserici,  cuprinde de asemenea următoarele instrucţiuni: «Prea Cucernice Părinte Vasiloschi, Vă facem cunoscut că prin Adresa noastră Nr. 6, din 4 Ianuarie 1945, am chemat de urgenţă la biroul cancelariei noastre pe preotul Ilarion Avimov, pentru a-i da instrucţiuni. Totodată Vă rugăm pe Sfinţia Voastră a ne comunica de urgenţă în scris, inventarul obiectelor bisericii ortodoxe din Berlin, ne referim la sfintele vestminte, obiectele de cult, cărţile necesare ritualului, precum şi cărţile teologice şi laice din biblioteca bisericii. Ne mai comunicaţi de asemenea de primirea salariului pe luna decembrie 1944. Cu frăţească dragoste, Preot Ion Potecaşu».
Părintele Avimov a pus originalul adresei din 4 ianuarie, la dispoziţia părintelui Vasiloschi, care a copiat-o cu maşina de scris, a legalizat-o cu ştampila Bisericii Române din Berlin, precizând: «Pentru conformitate cu originalul» şi adăugând totodată maliţios următoarea notiţă: «Actul prezent nu are nici un sigiliu oficial, ci numai semnătura Pr. Ion Potecaşu, care nu arată ce calitate oficială are».
Cu privire la adresa din 8 ianuarie 1945, pe verso, părintele Vasiloschi a consemnat cu mâna  următoarea remarcă: «15.1.945 – Hârtia aceasta am primit-o abia seara târziu, prin Dl. Dr. Dion. Hacman. Un prim răspuns la ea s-a anticipat, prin raportul trimis direct domnului Cristi, Ministru în Guvernul Naţional Român, motivat de surprinzătoarea comunicare făcută mie în ziua de 10.I.45, de către ecleziarhul nostru Ilarion Avimov. Paroh Em. Vasiloschi».
Iată şi răspunsul Părintelui, consemnat de mână, cu cerneală neagră, pe copia adresei din 4 ianuarie:«Răspuns: Nu cunosc nici un fel de Guvern Naţional Român la Viena, nici Ministru şi Director al Cultelor la Viena. Nu ştiu cine e preotul Ion Potecaşu şi socot o glumă de prost gust atari „ordine” şi „dispoziţii” de …. aventurieri.  Em. Vasiloschi».
Remarca Părintelui este tranşantă şi totuşi oarecum contradictorie, devreme ce mai înainte menţionase negru pe alb:«Un prim răspuns la ea s-a anticipat, prin raportul trimis direct domnului Cristi, Ministru în Guvernul Naţional Român», adică lui Vladimir Cristi, ministru al Cultelor, membru în Guvernul Naţional Român, constituit la 10 decembrie 1944, la Viena, având ca preşedinte de Consiliu pe Horia Sima (NB Pentru o bogată documentaţie despre  Consiliul Naţional Român de la Viena apelaţi la programul de căutare Google).
Se povesteşte despre părintele Vasiloschi, că într-una din  multele-i călătorii cu caracter pastoral-misionar prin Germania şi Austria, de predilecţie cu automobilul, s-a întâmplat  să încalce o regulă de circulaţie, pentru care a primit amendă. Înainte ca agentul de circulaţie să scrie protocolul şi să completeze formularul de plată, Părintele i-a atras atenţia în repetate rânduri, că în faţa lui nu se află un oarecare delincvent notoriu, ci Protoiereul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, din care cauză amenda este inoportună. Poliţistul german s-a bucurat de cunoştinţă, i-a înmânat formularul cu amenda, după care, salutându-l reverenţios, şi-a luat rămas bun de la Părintele. Gradul ierarhic nu i-a folosit Părintelui în faţa legilor de circulaţie, astfel că a plătit amenda.
Părintele Vasiloschi s-a evidenţiat prin slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor în vremuri de primejdie şi lipsuri materiale, când ar fi putut să se întoarcă la casa lui, în România.
N-a încetat a-i căuta pe românii rămaşi sau refugiaţi dincoace de Cortina de fier, fără patrie şi bejenari prin lagărele de refugiaţi sau de prizonieri de război, ajutându-i pe cât îi era cu putinţă, el însuşi fiind lipsit de cele necesare vieţii de zi cu zi, luând parte la bucuriile şi la necazurile lor.
În activitatea sa pastoral-misionară, a fost ajutat în mod cu totul deosebit şi dezinteresat de către D.C. Amzăr, fapt documentat din corespondenţa intensivă dintre ei, prin intermediul căreia, printre alte informaţii, făceau schimb reciproc de adrese ale românilor din Germania, pe care părintele Vsiloschi îi cerceta pe la casele lor, şi cărora Amzăr le expedia revistele Frăţia Ortodoxă şi Solia, editate prin grija şi cu binecuvântarea Episcopiei Ortodoxe Române din America, păstorită de Prea Sfinţitul şi mult contestatul Episcop Valerian Trifa. Unele informaţii din acele timpuri, deşi laconice, înlesnesc cititorului de azi o imagine a condiţiilor incerte de viaţă ale românilor din exil, în Germania anilor imediat după sfârşitul războiului vezi şi (Istoric; Biserică în refugiu 1945-1953; 1953-1963 Biserică de exil I;  1963-1992 Biserică de exil II). De pildă, la 27 februarie 1953, D.C. Amzăr  comunică părintelui Vasiloschi  «o veste tristă din lumea noastră de refugiaţi fără ţară, că românca Silvia Ionescu – Schmidt, căsătorită din timpul războiului cu un neamţ, pe care-l cunoscuse în România ca soldat sau subofiţer, s-a sinucis la 7 Februarie, probabil din cauza mizeriei morale în care era silită să trăiască, în cadrul unei familii simple şi foarte numeroase. Se pare, că tratamentul soacrei a împins-o la marele gest disperat. A fost înmormântată în cimitirul din localitate, undeva lângă Mainz. În ce condiţii s-a făcut înmormântarea, nu ştiu. Silvia Ionescu era o intelectuală păcălită de uniforma victorioasă a Reichului III!».
Părintele Vasiloschi nu s-a întors în România la sfârşitul războiului, ci a rămas să slujească enoriaşilor săi de odinioară, de la Berlin, cărora li se alăturau şi alţi români, stabiliţi definitiv sau bejenari prin Germania, mulţi dintre aceştia răspândiţi prin diferite lagăre de refugiaţi, din zonele de ocupaţie (Istoric & Procesele – Verbale). În aceste lagăre erau cantonaţi şi ruşi ortodocşi, care, odată cu organizarea gospodărească, se îngrijeau şi de un locaş de rugăciune, pe care-l improvizau într-o baracă. Acelaşi lucru l-au făcut şi românii, la îndemnul şi cu sprijinul părintelui Vasiloschi. Acolo unde posibilităţile materiale permiteau, cu ajutorul românilor ortodocşi, stagiari în lagăre, improviza într-o baracă un locaş de rugăciune, în care săvârşea slujbele religioase: Botez, Cununie, Sfânta Liturghie  (Biserică în refugiu 1945-1953; 1953-1963 Biserică de exil I).
După ce s-a stabilit definitiv cu familia în oraşul Düsseldorf, şi-a continuat lucrul pastoral printre românii din Germania şi Austria, fiindu-le de ajutor cu cuvântul, cu fapta, cu milostenia.

Întru mulţi ani, Stăpâne!
Arhiepiscopul
George Tarasov,
Pr. Emilian Vasiloschi,
Pr. Dumitru Em. Popa

Athenagoras I
Patriarhul Ecumenic
(1948-1972)

A organizat Biserica Românilor Ortodocşi din Germania şi a aşezat-o – spre uimirea unora şi mânia altora  – sub jurisdicţia canonică a Sfintei Patriarhii Ecumenice de la Constantinopol, păstorită în acele timpuri de către vrednicul de pomenire Patriarh Athenagoras I (1948-1972) , ca să fie în rânduială cu întreaga Ortodoxie, să rămână  păstrătoarea tradiţiilor religioase şi culturale româneşti şi – de ce nu – să se menţină la nivelul şi prestigiul fostelor  Comunităţi ortodoxe române din Germania: vezi  Capela ortodoxă română de la Lipsca şi Biserica Română din Berlin, al cărei superior fusese până la sfârşitul războiului.
S-a dovedit a fi deschis faţă de procesul de cunoaştere reciprocă între Ortodoxie şi Bisericile Romano-Catolică şi Evanghelică, pentru care, Biserică Ortodoxă însemna aproape în exclusivitate Biserică Rusă. Părintele Vasiloschi n-a prididit să facă cunoscută creştinilor de alte confesiuni, şi Ortodoxia din perspectiva spiritualităţii româneşti, desigur, condiţionat de tematica cuvântărilor sale; a vorbit adesea, nu numai în numele Bisericii Ortodoxe Române, ci şi în numele celorlalte Biserici ortodoxe din Germania.

Athenagoras Kavadas
(1909 – 1962)
Arhiepiscopul Thyateirei şi
Marii Britanii (951-1962)