retro temporis

 A.  Oameni şi fapte

Protoiereul Iconom Stavrofor Emilian Vasiloschi
Dr. Fil. Dumitru Cristian Amzăr

I. În loc de prolog
„Va veni peste noi o imensă adâncime a timpului, puţine spirite îşi vor scoate capul deasupra şi, menite să se cufunde odată în aceeaşi tăcere, vor rezista uitării şi se vor afirma mult timp” (Seneca, Epistola 21,5).

Nu este uşor să faci o descriere obiectivă a oamenilor, a faptelor şi a evenimentelor, în legătură nemijlocită cu începutul sau începuturile Bisericii Românilor ortodocşi din Germania, din anii cincizeci încoace. Cine cutează o astfel de încercare riscă să ofere o înfăţişare defectuoasă, a circumstanţelor în care s-au petrecut evenimentele, a imaginii oamenilor şi a faptelor lor, deoarece prezentarea poate să fie fără vrere trunchiată (incompletă), iar oamenii, înălţaţi prin atribuirea unor virtuţi şi fapte, pe care nu le-au avut sau nu le-au săvârşit, sau coborâţi pentru totdeauna în imensa adâncime a timpului, prin uitarea a ceea ce trebuie să se spună obiectiv despre ei.
În această situaţie critică mă aflu de câtva timp. Materialul bogat şi totuşi incomplet, păstrat în arhiva Bisericii române din Freiburg, stingerea oamenilor acelor vremuri şi nu mai puţin lipsa de timp au fost motivele, care m-au determinat să tot amân definitivarea acestui capitol, ceea ce a dus inevitabil, la apariţia lui cu mare întârziere.
Despre împrejurările şi despre oamenii care s-au ostenit cu reorganizarea Bisericii Române în Germania, în anii de după cel de-al doilea război mondial, am mai scris doar tangenţial în capitolele precedente Istoric, Memorabilis fără a fi reuşit să cuprind detaliat toate problemele şi  frământările – îndeosebi cele din culise, cum ar fi: lipsa celor materiale pentru întreţinerea vieţii, inexistenţa autorităţii bisericeşti superioare (episcop, sinod), acţiunile prozelite din partea altor confesiuni, interesele prea omeneşti de heghemonie şi lipsa notei de smerenie şi nu mai puţin vanitatea omenească, influenţa diferitelor organizaţii politice româneşti din exil, asupra vieţii bisericeşti, care, împreună conjugate, au umbrit, au tulburat şi au otrăvit, mai mult de o jumătate de secol, relaţiile dintre românii din exil şi relaţiile dintre Biserici.
Despre aceste probleme şi neajunsuri, s-a scris la vremea cuvenită în presa exilului, desigur cu intenţii şi interpretări nu rareori subiective, ca să corespundă punctului de vedere şi intereselor grupărilor religioase şi politice, din care autorii făceau parte, întrucâtva asemenea creştinilor de odinioară din Corint, divizaţi în tabere diferite, care spuneau : „Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos” (1 Cor. 1,12).
Afirmaţii asemănătoare  s-au făcut şi în lumea Exilului românesc, deosebite fiind doar coordonatele politice şi religioase: legionarii simişti (adică cei din lagărul lui Horia Sima), codreniştii (din tabăra lui Corneliu Zelea Codreanu), ţărăniştii, liberalii etc., organizaţi politic pe plan local şi bisericeşte, sub diferitele jurisdicţii şi anume Misiunea Bisericii Române Unite din Germania, Mitropolia Ortodoxă Română de la Paris (înfiinţată sub conducerea Mitropolitului Visarion Puiu, pendinte de Sinodul Ortodox Rus de la New-York, respectiv de Biserica Ruşilor Albi din afara graniţelor), Episcopia Ortodoxă Română din America (păstorită de Episcopul Valerian Trifa), cele două exarhate ale Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol (Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă din Anglia – condusă de Arhiepiscopul Athenagoras Kavvadia de Thyatiera, cu reşedinţa în Londra şi Arhiepiscopia Ortodoxă Rusă din Franţa – condusă de Arhiepiscopul Georg Tarasov, cu reşedinţa în Paris), ambele având sub oblăduire canonică şi Biserica Românilor Ortodocşi din exil (1953-1963 respectiv 1964-1993) 1953-1963/Biserică de exil I; 1964-1992/- Biserică de exil II.

1. Protoiereul Mitrofor Emilian Vasiloschi:
*29 octombrie (stil vechi)/11 noiembrie (stil nou) 1886 – † 7 Iulie 1966

Conflictele de natură politică şi dependenţa bisericească de jurisdicţii diferite au fost factorii determinanţi, care au influenţat şi au stricat ireversibil pacea Bisericii şi a lumii Exilului românesc de pe toate continentele, în toată a doua jumătate a secolului trecut şi nu numai!
Simptomele acestui fenomen le-am descoperit menţionate, într-un crâmpei de corespondenţă din anii 1952-1962, între Părintele Emilian Vasiloschi şi Dr. Fil. Dumitru Cristian Amzăr, păstrată în arhiva Bisericii noastre din Freiburg.
Am considerat oportună, readucerea acestor două personalităţi marcante ale Exilului românesc în memoria timpului, prin publicarea câtorva fragmente din această corespondenţă, spre a oferi cititorilor o succintă prezentare, nu numai a circumstanţelor şi a condiţiilor neprielnice, în care
s-a realizat (re)organizarea bisericească a Românilor din exil în Germania, zece ani după cel de-al doilea război mondial, ci şi câteva modeste impresii despre ostenitorii acestei mari şi frumoase înfăptuiri, în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Părintele Emilian Vasiloschi şi Dumitru Cristian Amzăr veneau din domenii diametral opuse: de o parte – Părintele Vasiloschi, preotul ortodox misionar, teolog erudit, sârguitor, conştient de chemarea şi responsabilitatea pentru turma încredinţată lui de către Dumnezeu, făcându-se tuturor toate, păzind plinirea comunităţilor şi priveghind, ca „toţi să fie una” (Ioan 17,21).
De cealaltă parte – Dumitru Cristian Amzăr, românul creştin-ortodox şi filozoful erudit, cu multă şi nefăţarnică dragoste faţă de Neamul Românesc, de Ortodoxie şi de Cultura românească, cu talent literar, adversar vehement al prozelitismului confesional virulent, practicat de către alte confesiuni printre românii ortodocşi din exil.
Împreună s-au străduit cu timp şi fără timp şi cu nespusă  jertfelnicie, ca Românii ortodocşi din Germania să se organizeze bisericeşte, corespunzător normelor de drept canonic, în aşa fel încât să rămână în sânul Ortodoxiei, adică statornici în credinţa ortodoxă, să nu se înstrăineze de limba şi de cultura română, să cultive tradiţiile religioase şi culturale, specifice poporului român.
Date despre Părintele Emilian Vasiloschi şi activitatea sa pastorală în timpul războiului, în calitate de Superior al Bisericii române din Berlin, cât şi în anii de după război, ca preot misionar printre românii din lagărele de prizonieri şi de refugiaţi în zonele de ocupaţie, se pot citi în capitolele: Istoric şi Momorabilis.

Fără să greşesc prea mult, am afirmat despre el, că a fost omul potrivit la locul şi la timpul potrivit.
Se cuvine reamintit aici şi faptul, că la 22 iunie 1944, biserica Jerusalemer Kirche (foto stânga)  şi casa parohială din Berlin -proprietăţile statului român- au fost distruse definitiv, în urma celui mai mare bombardament, executat până atunci de către armatele aliaţilor, asupra capitalei Germaniei.
Părintele Vasiloschi nu mai locuia însă în Berlin. După marele bombardament de la 22 noiembrie 1943, asupra Berlinului, când biserica şi casa parohială  au fost grav avariate, părintele Vasiloschi s-a mutat cu domiciliul la Buckow (cale de 50-60 de km de Berlin). De aici venea în fiecare zi, spre a supraveghea reparaţiile la locaşul bisericii şi la casa parohială, nici pe departe bănuind că acestea ar putea dispare, ca şi când n-ar fi existat vreodată: Biserica Română din Berlin 1938-1945.
Părintele Vasiloschi n-a putut împiedica distrugerea bisericii  şi a casei parohiale din Berlin  de către bombele aliaţilor, dar nici nu s-a resemnat, după ce acestea nu mai existau. S-a dovedit statornic în slujirea lui Dumnezeu şi oamenilor.
Pe lângă faptul că a fost un om integru, unul dintre multele merite ale Părintelui Vasiloschi a fost şi acela, că nu s-a întors în România. A rămas consecvent credincios chemării sale, lângă turma încredinţată lui de către Biserică şi de către Dumnezeu.  Insuccesele, decepţiile şi suferinţele sufleteşti nu l-au descurajat, ci dimpotrivă, de fiecare dată a pornit de la început.

În condiţii şi cu  mijloace modeste a construit ceva nou, temeinic şi solid, şi a lăsat celor care i-au urmat o Biserică bine organizată şi cu aceasta, şi datoria sfântă, să respecte, să păstreze, să îmbogăţească şi să perpetueze lucrarea, pe care el şi colaboratorii lui au înfăptuit-o cu dăruire şi jertfelnicie.
Părintele Vasiloschi: Slujbă de pomenire la mormântul fiicei Oltica în cimitirul din Düsseldorf/Wersten

Părintele Emilian, Presbitera Valeria cu nepoţelul Florin, fiul Olticăi

Ostenelilor lui şi ale multor alţi români de bună credinţă, se datorează existenţa unei Biserici Ortodoxe Române în Germania, încă din anii imediat de după război, bine organizată şi – mult mai important decât toate acestea – cu statut canonic, recunoscut în toată Ortodoxia, care a asigurat asistenţa pastorală Românilor din pribegie şi totodată, continuitatea şi rămânerea în credinţa ortodoxă.
Cu câţiva ani în urmă, un preaînalt ierarh român nu greşea, exprimându-şi admiraţia faţă de Biserica Românilor Ortodocşi din Germania, zicând: „Ortodoxia şi canonicitatea i-au fost cele două constante, prin care aceasta s-a evidenţiat(!)”.
În nenumărate situaţii, Părintele Emilian Vasiloschi a dat dovadă de multă înţelepciune şi de mult tact diplomatic. Adesea a fost nevoit să acţioneze autocratic, inspirat probabil de proverbul românesc: „Copilul cu multe moaşe rămâne cu buricul nelegat”, astfel că multe lucruri le-a înfăptuit doar cu ştiinţa câtorva apropiaţi sau în acţiune singulară (de pildă punerea Vicariatului Român din Germania sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic, potrivit înţeleptului principiu din rânduielile bisericeşti: „după cum va vrea cel mai mare”, nu rareori spre indignarea şi supărarea celor care se considerau îndreptăţiţi, să fie consultaţi sau chiar să hotărască, în locul lui sau pentru el. – 1953-1963 Biserică de exil I,
Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape şi au colaborat cu dânsul spun, că Părintele Emilian Vasiloschi avea o personalitate puternică; era  conştient de misiunea sacerdotală încredinţată lui – de preot, duhovnic, învăţător şi organizator în cele ale lui Dumnezeu şi ale Bisericii lui Hristos, misiune pe care tot românul ortodox, de la mic la mare, trebuia s-o cinstească după cuviinţă.
Respecta cu acribie disciplina bisericească şi nu se fâstâcea în faţa celor cu funcţii mai mari decât a lui, nici în faţa unei parafe pe o depeşă, fie ea chiar şi din partea unei autorităţi civile, militare sau bisericeşti: Biserică în refugiu 1945-1953.
În arhiva Bisericii române din Freiburg, se păstrează două documente (Adrese) din anul 1945, primite din partea Guvernului Naţional Român, Ministerul Cultelor şi Artelor, Direcţia Cultelor de la Viena, Lobkowitzplatz 2, semnate de Preotul militar I. Potecaşu; una, cu numărul de înregistrare 6, din 4 ianuarie 1945, către Pr. Ilarion Avimov, ecleziarhul Bisericii Române din Berlin, cealaltă, cu data de 8 ianuarie 1945, către Părintele Vasiloschi, parohul aceleiaşi biserici, cu următoarele instrucţiuni:
„Prea Cucernice Părinte Avimov, Vă facem cunoscut, ca în cel mai scurt timp cu putinţă să Vă prezentaţi în Lobkowitzplatz 2, la biroul nostru, pentru a primi instrucţiuni. Totodată Vă facem cunoscut să luaţi cu Sfinţia Voastră vestminte sfinte, necesare serviciilor divine, Aghiazmatarul şi Panihida. De asemenea veniţi pregătit cu cele necesare unei călătorii de aproximativ două săptămâni. Preot Ion Potecaşu.”
A doua Adresă, către Părintele Vasiloschi,  cuprinde următoarele instrucţiuni: „Prea Cucernice Părinte Vasiloschi, Vă facem cunoscut că prin Adresa noastră Nr. 6, din 4 Ianuarie 1945, am chemat de urgenţă la biroul cancelariei noastre pe preotul Ilarion Avimov, pentru a-i da instrucţiuni. Totodată Vă rugăm pe Sfinţia Voastră a ne comunica de urgenţă în scris, inventarul obiectelor bisericii ortodoxe din Berlin, ne referim la sfintele vestminte, obiectele de cult, cărţile necesare ritualului, precum şi cărţile teologice şi laice din biblioteca bisericii. Ne mai comunicaţi de asemenea de primirea salariului pe luna decembrie 1944. Cu frăţească dragoste, Preot Ion Potecaşu”.
Părintele Avimov a pus originalul adresei din 4 ianuarie, către el la dispoziţia Părintelui Vasiloschi. Părintele a copiat-o cu maşina de scris şi a legalizat-o cu ştampila Bisericii Române din Berlin, precizând: „Pentru conformitate cu originalul”, adăugând totodată maliţios următoarea notiţă: „Actul prezent nu are nici un sigiliu oficial, ci numai semnătura Pr. Ion Potecaşu, care nu arată ce calitate oficială are”.
Cu privire la adresa din 8 ianuarie 1945, pe verso, Părintele Vasiloschi a consemnat cu mâna  următoarea remarcă: „15.1.945 – Hârtia aceasta am primit-o abia seara târziu, prin Dl. Dr. Dion. Hacman. Un prim răspuns la ea s-a anticipat, prin raportul trimis direct domnului Cristi, Ministru în Guvernul Naţional Român, motivat de surprinzătoarea comunicare făcută mie în ziua de 10.I.45, de către ecleziarhul nostru Ilarion Avimov. Paroh Em. Vasiloschi”.
Iată şi răspunsul Părintelui, consemnat de mână, cu cerneală neagră, pe copia adresei din 4 ianuarie: <<Răspuns: Nu cunosc nici un fel de Guvern Naţional Român la Viena, nici Ministru şi Director al Cultelor la Viena. Nu ştiu cine e preotul Ion Potecaşu şi socot o glumă de prost gust atari „ordine” şi „dispoziţii” de …. aventurieri.  Em. Vasiloschi >>.
Remarca Părintelui este tranşantă şi totuşi oarecum contradictorie, devreme ce mai înainte menţionase negru pe alb: „Un prim răspuns la ea s-a anticipat, prin raportul trimis direct domnului Cristi, Ministru în Guvernul Naţional Român”, adică lui Vladimir Cristi, ministru al Cultelor, membru în Guvernul Naţional Român, constituit la 10 decembrie 1944, la Viena, având ca preşedinte de Consiliu pe Horia Sima (pentru o bogată documentaţie despre  Consiliul Naţional Român de la Viena apelaţi la Google).
Se povesteşte despre Părintele , că într-una din  multele-i călătorii cu caracter pastoral – misionar prin Germania şi Austria, de predilecţie cu automobilul, s-a întâmplat  să încalce o regulă de circulaţie, pentru care a primit amendă.
Înainte ca agentul de circulaţie să scrie protocolul şi să completeze formularul de plată, Părintele i-a atras atenţia în repetate rânduri, că în faţa lui nu se află un oarecare delincvent notoriu, ci Protoiereul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, din care cauză amenda este inoportună.
Poliţistul german s-a bucurat de cunoştinţă, i-a înmânat formularul cu amenda, după care, salutându-l reverenţios, şi-a luat rămas bun de la Părintele. Gradul ierarhic nu
i-a folosit Părintelui în faţa legilor de circulaţie, astfel că a plătit amenda.
S-a evidenţiat prin slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor în vremuri de primejdie şi lipsuri materiale, când ar fi putut să se întoarcă la casa lui, în România.
N-a încetat a-i căuta pe românii rămaşi sau refugiaţi dincoace de Cortina de fier, fără patrie şi bejenari prin lagărele de refugiaţi sau de prizonieri de război, ajutându-i pe cât îi era cu putinţă, el însuşi fiind lipsit de cele necesare vieţii de zi cu zi, luând parte la bucuriile şi la necazurile lor.
În activitatea sa pastoral-misionară, l-a ajutat în mod cu totul deosebit şi dezinteresat D.C. Amzăr, fapt documentat din corespondenţa intensivă dintre ei, prin intermediul căreia – printre alte informaţii, făceau schimb reciproc de adrese ale Românilor din Germania, pe care Părintele Vsiloschi îi cerceta pe la casele lor, iar Amzăr le expedia revistele Frăţia Ortodoxă şi Solia, editate prin grija şi cu binecuvântarea Episcopiei Ortodoxe Române din America, păstorită de Prea Sfinţitul şi mult contestatul Episcop Valerian Trifa.
Unele informaţii din acele timpuri, deşi laconice, înlesnesc cititorului de azi o imagine a condiţiilor incerte de viaţă ale românilor din exil, în Germania anilor imediat după sfârşitul războiului: Istoric; Biserică în refugiu 1945-1953; 1953-1963 Biserică de exil I;   1963-1992 Biserică de exil II.
De pildă, la 27 februarie 1953, D.C. Amzăr  comunică Părintelui Vasiloschi  „o veste tristă din lumea noastră de refugiaţi fără ţară, că românca Silvia Ionescu – Schmidt, căsătorită din timpul războiului cu un neamţ, pe care-l cunoscuse în România ca soldat sau subofiţer, s-a sinucis la 7 Februarie, probabil din cauza mizeriei morale în care era silită să trăiască, în cadrul unei familii simple şi foarte numeroase. Se pare, că tratamentul soacrei a împins-o la marele gest disperat. A fost înmormântată în cimitirul din localitate, undeva lângă Mainz. În ce condiţii s-a făcut înmormântarea, nu ştiu. Silvia Ionescu era o intelectuală păcălită de uniforma victorioasă a Reichului III!”.
Părintele Vasiloschi nu s-a întors în România la sfârşitul războiului, ci a rămas să slujească enoriaşilor săi de odinioară, de la Berlin, cărora li se alăturau şi alţi Români, stabiliţi definitiv sau bejenari prin Germania, mulţi dintre aceştia răspândiţi prin diferite lagăre de refugiaţi, din zonele de ocupaţie: Istoric & Procesele – Verbale.
În aceste lagăre erau cantonaţi şi ruşi ortodocşi, care, odată cu organizarea gospodărească, se îngrijeau şi de un locaş de rugăciune, pe care-l improvizau într-o baracă. Acelaşi lucru l-au făcut şi românii, la îndemnul şi cu sprijinul Părintelui Vasiloschi. Acolo unde posibilităţile materiale permiteau, cu ajutorul românilor ortodocşi, stagiari în lagăre, improviza într-o baracă un locaş de rugăciune, în care săvârşea slujbele religioase: Botez, Cununie, Sfânta Liturghie: Biserică în refugiu 1945-1953; 1953-1963 Biserică de exil I.
După ce s-a stabilit definitiv cu familia în oraşul Düsseldorf, şi-a continuat lucrul pastoral printre Românii din Germania şi Austria, fiindu-le de ajutor cu cuvântul, cu fapta, cu milostenia.

A organizat Biserica Românilor Ortodocşi din Germania şi a aşezat-o – spre uimirea unora şi mânia altora  – sub jurisdicţia canonică a Sfintei Patriarhii Ecumenice de la Constantinopol, păstorită în acele timpuri de către vrednicul de pomenire Athenagoras I (1948-1972) (foto stânga), ca să fie în rânduială cu întreaga Ortodoxie, să rămână  păstrătoarea tradiţiilor religioase şi culturale româneşti şi –de ce nu – să se menţină la nivelul şi prestigiul fostelor  Comunităţi ortodoxe române din Germania: Capela ortodoxă română de la Lipsca şi Biserica Română din Berlin, al cărei superior fusese până la sfârşitul războiului.
S-a dovedit a fi deschis faţă de procesul de cunoaştere reciprocă între Ortodoxie şi Bisericile Romano-Catolică şi Evanghelică, pentru care, Biserică Ortodoxă însemna aproape în exclusivitate Biserică Rusă.
Părintele Vasiloschi n-a prididit să facă cunoscută Ortodoxia şi din perspectiva spiritualităţii româneşti, creştinilor de alte confesiuni, desigur, condiţionat de tematica cuvântărilor sale; a vorbit adesea, nu numai în numele Bisericii Ortodoxe Române, ci şi în numele celorlalte Biserici ortodoxe din Germania.

Imagine dintr-o sală de festvităţi (din păcate nu se ştie cu care ocazie), prezent fiind şi Părintele Emilian Vasioschi (al 4-lea în rândul I, de la stânga spre dreapta).

La invitaţia diferitelor organizaţii culturale şi politice româneşti, precum şi a altor instituţii bisericeşti, de confesiune catolică sau evanghelică, Părintele n-a pregetat să participe şi să reprezinte „comunităţile ortodoxe ale refugiaţilor apatrizi din aceste părţi ale străinătăţii”, la serbările bisericeşti române şi germane –de pildă la sfinţiri de lăcaşuri de închinare, la întruniri culturale, convorbiri pastoral-teologice etc., ocazii cu care a ţinut câte un cuvânt de învăţătură despre evenimentele istorice, care au marcat Ţările Române în trecutul lor istoric, până au devenit în cele din urmă România Mare, despre comorile culturii şi spiritualităţii ortodoxe şi româneşti,  despre  Ortodoxie în genere, despre Biserica şi cultura ortodoxă română, despre Iconografia ortodoxă, despre slujbele liturgice ortodoxe, despre arta bisericească ortodoxă etc.

Părintele Protoiereu Radu Constantin Miron, în articolul festiv, la a 50-a aniversare a Bisericii Sfântul Nicolae al Myrelor în Düsseldorf-Wersten (Festvortrag zum 50-jährigen Jubiläum der Kirche des hl. Nikolaus von Myra in Düsseldorf-Wersten), publicat în Ortodoxie Aktuell, Jahrgang XVI/12, dezemeber 2012, p. 18-24, editat de către Conferinţa Episcopilor Ortodocşi din Germania, menţionează participarea Părintelui Emilian Vasiloschi la Congresul mondial al Bisericilor creştine, întrunit în august – septembrie 1948 la Amsterdam (Olanda), când s-a constituit Consiliul Ecumenic al Bisericilor: Biserică în refugiu, 1945-1953.

Participarea Părintelui Vasiloschi la acea conferinţă nu a fost întâmplătoare. El era deja cunoscut în cercurile bisericeşti neortodoxe şi totodată familiarizat cu procesul de apropiere, de cunoaştere reciprocă şi de colaborare, în perspectiva unităţii bisericeşti, iniţiat de către Bisericile creştine de dincoace de Cortina de Fier, după al doilea război mondial.

Dumitru Cristian Amzăr menţionează participarea Părintelui Vasiloschi la Conferinţa ecumenică de la Geneva, în anul 1949,  unde  a fost însoţit de Tr. Gallin, fostul Ambasador al României la Berlin, până la sfârşitul războiului ultim: Biserică în refugiu, 1945-1953).

Foto A, B, C, D: Părintele Emilian Vasiloschi şi enoriaşi români ortodocşi la sujbă de pomenire în incinta Bibliotecii Române din Freiburg.

A participat la Conferinţa reprezentanţilor comunităţilor ortodoxe din Europa de Vest (foto E), convocată de către Asociaţia pentru ajutorul refugiaţilor de pe lângă Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care a avut loc între 11–13 iunie 1951, în Baden-Baden, ocazie cu care a slujit Dumnezeiasca Liturghie în Capela Română – Mihail Stourdza din acest oraş (foto F) – vezi şi Biserică în refugiu, 1945-1953.

Trebuia să participe şi la  Congresul laicilor, organizat de Academia Evanghelică din Bad Boll, în luna iulie 1955, în fruntea delegaţiei române, din care au făcut parte: Dumitru Cristian Amzăr, Prof. Dr. Paul Miron şi încă o persoană al cărei nume nu se poate descifra de pe Cartea poştală, trimisă de tustrei Părintelui Vasiloschi. Se pare că boala fiicei sale – Oltica l-a determinat să renunţe la a se prezenta la amintita întrunire.
Delegaţia Română a fost cooptată în „Comisiunea privitoare la răspunderea  creştinilor faţă de actuala situaţie europeană”, sub preşedinţia Prof. Paul Evdochimov de la Paris.
Din sumarul raport trimis de Amzăr Părintelui Vasiloschi se înţelege, că delegaţia română s-a prezentat la Congres temeinic pregătită, cu propuneri de actualitate importante, care însă, din motive nemenţionate mai îndeaproape de către Amzăr,
n-au fost acceptate în forma prezentată. În cele din urmă „a trebuit să cedăm, dată fiind prudenţa Germanilor, rezerva neutrilor şi adversitatea  sau opoziţia Englezilor; totul până la punctul în care am socotit totuşi necesar, că cel puţin solidaritatea europeană (inclusiv Europa de Răsărit) şi solidaritatea ecumenică trebuie afirmate, dacă nu vrem să renunţăm la însuşi cadrul şi perspectiva generală a conferinţei. Cu mari dificultăţi am obţinut formulări, care includeau, destul de vag, după părerea noastră, şi Europa de Răsărit, în conceptul ce ni-l făcusem despre Europa, dar şi aceste formule generale li s-au părut, în special francezilor şi englezilor, prea mult şi din cauza aceasta englezii au trecut la atac în şedinţa plenară împotriva lui Kloppenburg, care tratase dealtfel tot timpul cu ei în particular. Impresia a fost penibilă şi numai cu greu s-a admis rezoluţia comisiei noastre, cu unele modificări în minus şi cu adaosul, că este vorba de părerea unor nespecialişti în materie (laici!), de care cercurile competente, nu este nevoie să ţină seamă”.
Delegaţia română a pledat pentru o politică europeană şi « cu adevărat » ecumenică, în care să fie incluse Europa de Răsărit şi Ortodoxia, deşi Amzăr credea că „politica europeană”, cum o gândeau membrii delegaţiei române, „nu va fi posibilă în colaborare cu Protestantismul. Impresia, pe care o va produce această atitudine în opinia publică a ţărilor ortodoxe de sub dominaţia rusească, va fi, după părerea mea, dezolantă (evident dacă se va face cumva cunoscută această rezoluţie) şi mulţi îşi vor pune întrebarea, dacă locul Ortodoxiei în lupta contra duşmanului comunist este alături de Protestanţi”.
Lui Amzăr nu i-a scăpat neobservată „mişcarea liturgică” (reforma liturgică n.n.) în stare incipientă, din Biserica Evanghelică; consideră că „protestanţii au nevoie de o transfuzie spirituală şi sunt foarte dispuşi să accepte foarte multe lucruri de la noi ortodocşii, în timp ce o colaborare cu catolicii, evident nu este posibilă. Serviciul religios ortodox i-a impresionat foarte mult. La Sfânta Liturghie, împreună cu ortodocşii au venit la împărtăşanie şi protestanţii, lucru pe care unii l-au aprobat, dar alţii l-au condamnat, deoarece, cu o zi înainte, nici un ortodox nu se împărtăşise la protestanţi”.
La congres, Profesorul Paul Evdokimov a ţinut un referat cu privire la învăţătura ortodoxă despre Biserică (ecleziologia ortodoxă n.n.), ca totalitate a tuturor creştinilor ortodocşi. „Deşi prea abstract şi filozofic pentru publicul conferinţei”, dizertaţia lui Evdochimov l-a impresionat pozitiv pe Amzăr. „S-a discutat problema evanghelizării în mediul industrial şi descreştinat al Franţei: evanghelizare prin cinematograf, dar nu cu filme religioase, ci cu filme «lumeşti» şi cu discuţii în jurul problemelor morale ridicate de film, la care concluzia este întotdeauna depărtarea de Dumnezeu, omul care nu ţine seamă în acţiunile şi gândurile lui, de existenţa şi legile lui Dumnezeu”.
Dumitru C. Amzăr crede totuşi că sunt motive de oportunitate, care ar pleda pentru angajarea Bisericii Ortodoxe Române din Germania în Mişcarea Ecumenică, în colaborare cu protestanţii, chiar dacă există „şi consideraţiuni contra…”, şi subliniază necesitatea unei consfătuiri, în vederea fixării unei conduite comune, precum şi organizarea bisericească internă a românilor din exil, sub conducerea unui Consiliu bisericesc ortodox, propusă de Profesorul Paul Miron.
Activitatea pastoral-religioasă a Părintelui Vasiloschi şi deschiderea Bisericii Române din Germania, spre cele două Biserici mari (Catolică şi Evanghelică), au făcut ca Biserica Românilor Ortodocşi din exil în Germania să se bucure de un prestigiu deosebit, în faţa instituţiilor religioase şi laice din această ţară, până în zilele noastre, în pofida faptului că în acele vremuri, această deschidere, spre un dialog teologic şi spre o colaborare în domeniul pastoral-social interconfesional, a deschis uşa prozelitismului printre românii ortodocşi, după cum reiese din documentaţia avută la îndemână, descrisă spre sfârşitul acestei prezentări.
Pentru întărirea afirmaţiilor menţionate mai sus, am găsit de cuviinţă să redau o pagină din jurnalul de activitate pastoral-religoasă şi culturală a Părintelui Emilian Vasiloschi şi a Bisericii Române din Germania din anul 1960, cu o singură excepţie, cea din 1956), menţionată mai jos.
– În 1956, în Freiburg, cu prilejul săvârşirii slujbei Sfintei Învieri de către Părintele Emilian Vasiloschi, Paul Miron, lector de limbă română la Facultatea de romanistică a Universităţii din Bonn şi Köln (mai târziu Profesor la Facultatea cu acelaşi profil din cadrul Universităţii din Freiburg), a prezentat un comentariu la Liturghia Sfintei Învieri, cu referinţe la cântările liturgice executate de corul român Carmen din Paris, dirijat de către Traian Popescu: innovatio; laudatio. Comentariul în limba germană cât şi interpretările muzicale în limba română, care l-au  însoţit, au fost difuzate de Radio-Köln, în timpul Sfintelor Paşti.
– La 6 ianuarie 1960, în localitatea Tannenhof (în Littingshausen/Remscheid), cu ocazia conferinţei pastorilor evanghelici, Părintele Emilian Vasiloschi a prezentat un referat despre iconografia ortodoxă, pe care l-a însoţit cu proiecţia de icoane ortodoxe caracteristice şi rare.
– La 24ianuarie 1960, a vorbit românilor din Düsseldorf despre importanţa Unirii Principatelor Române – în anul 1859, pregătită în secolele trecute şi realizată pe deplin după Primul Război Mondial.
– La 28 martie 1960, a fost invitat de Asociaţia bărbaţilor evanghelici de la Biserica evanghelică Sfântul Matei din Düsseldorf, să vorbească despre Biserica răsăriteană (ortodoxă n.n.) şi credinţa evanghelică (Ostkirche und Evangelischer Glaube).
– La 14 mai 1960, cu ocazia comemorării zilei naţionale de „10 Maiu”, Părintele Vasiloschi a  săvârşit slujba tradiţională de Te-Deum, după care a menţionat evenimentele istorice, care au precedat victoria românească şi au condiţionat formarea Regatului Român; locul conferinţei nu este menţionat.
– La 21 august 1960, cu prilejul sau în amintirea „zilei fatale de 23 August 1944”, Părintele Vasiloschi a săvârşit la Porz/Westhofen (Köln) „un impresionant serviciu religios” (Dumnezeiasca Liturghie n.n.), urmat de Slujba Parastasului spre veşnica pomenire a eroilor români, căzuţi în lupta pentru întregirea Ţării şi păstrarea Neamului Românesc liber, după care a elogiat şi cu această ocazie, jertfa martirilor neamului românesc.
– La 6 septembrie 1960, în sala de festivităţi a bisericii evanghelice Sfântul Matei din Düsseldorf, a vorbit în faţa elevilor şi elevelor claselor superioare ale liceelor din localitate – prezenţi acolo prin grija pastorului Quaas – despre „fiinţa şi temeiurile dogmatice, liturgice, canonice, iconografice… etc. ale Ortodoxiei”.
– La 24 octombrie 1960, a vorbit despre sensul şi importanţa iconografiei, în viaţa religioasă a creştinilor ortodocşi. Referatul a fost însoţit complementar, de proiecţiuni de icoane şi iconostase (locul conferinţei nu este menţionat).
– La 23 noiembrie 1960, la invitaţia Academiei Evanghelice din Iserlohn, a vorbit în faţa unui numeros auditoriu  despre Teologia icoanelor.
– La 3 decembrie 1960, Părintele a săvârşit Slujba de Te-Deum în capela din Porz/Westhofen (Köln), cu ocazia comemorării revenirii  Bucovinei şi Ardealului la Patria-Mamă. Cu această ocazie, Părintele a vorbit credincioşilor despre evenimentele istorice, care au precedat victoria românească.
– La 4 decembrie 1960, la Evangelisches Schwesternhaus din Wuppertal/Elberfeld, în prezenţa a peste o sută de surori de caritate,  a ţinut o conferinţă despre icoana ortodoxă ca obiect de cult, ca produs al unei arte deosebite (sacrale n.n.), ţinută (păstrată n.n.) în anumite limite strict consacrate de tradiţia Bisericii şi învăluită în misticism (taină n.n.), caracteristică spiritualităţii religioase răsăritene.
– La 11 decembrie 1960, cu prilejul serbării organizate în duh ecumenic, de către Pastorul Evanghelic Herrmann Bujard, la Freiburg în Breisgau, cu prilejul sfinţirii  iconostasului din Peterhof Kapelle, în incinta Universităţii, Părintele Vasiloschi a rostit o cuvântare festivă cu titlul: Însemnătatea cultului icoanelor pentru viaţa creştinului ortodox şi a evidenţiat succint nonsensul şi prăbuşirea iconoclasmului din anii 725-843, precum şi triumful dreptei credinţe, cu explicaţiile dogmatice formulate de către Sfinţii Theodor Studitul şi Ioan Damaschin şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii.
– La 25 decembrie 1960, în ziua de Crăciun, Părintele Vasiloschi a vorbit credincioşilor români din Lebenstedt/Salzgitter, despre sărbătoarea Naşterii Domnului, despre cum se reflectă ea  în Colindele româneşti cât şi în icoanele care reprezintă Naşterea Mântuitorului, altfel de cum o întâlnim în pictura bisericească occidentală.
Jurnalul de activitate bisericească şi culturală a Părintelui Emilian Vasiloschi, pe anul Domnului 1960, se încheie cu următoarea menţiune mai puţin îmbucurătoare: „O dureroasă pierdere a suferit Ortodoxia din Germania, prin decedarea neaşteptată a vrednicului protoiereu sârb Radislav Păunovici, de origine de prin părţile româneşti ale Banatului, care, în ziua de 10 Decemvrie ´60 şi-a dat sufletul în mâna Domnului, fiind înmormântat de un sobor de şase clerici, în frunte cu P.S. Arhiepiscop Filoteiu din Hamburg. A fost înmormântat în cimitirul din Osnabrück (în partea nordică a Germaniei), în zi de iarnă, la 14 Decemvrie, pe înserate, sub lină ninsoare de puzderie albă…. cum alb i-a fost şi sufletul acestui preot bun”.
Părintele Vasiloschi a adus  şi aici un ultim omagiu celui trecut în viaţa de dincolo, scoţând în evidenţă frumoasele sale calităţi de bun şi adevărat păstor sufletesc, de loial împreună-slujitor la altarul ortodox şi de sincer conlucrător în ogorul Domnului.

3. Dr. Dumitru Cristian Amzăr – *26 octombrie 1903 – †10 martie 1999

Părintele Vasiloschi l-a cunoscut pe Amzăr la Berlin, în anul 1941, an în care Părintele a venit la conducerea Bisericii române de aici.
Dumitru Cristian Amzăr s-a născut la 26 octombrie 1906, în cătunul Cerşani, comuna Suseni, plasa Costeşti, în judeţul Argeş.
În anul 2006, luna octombrie, în cadrul festivităţilor culturale anuale de la Biblioteca Română din Freiburg, domnul Dr. med. Mihai Nicolae Neagu Basarab a vorbit despre Dmitru Cristian Amzăr – filozoful, viaţa şi opera sa, în referatul cu titlul Centenar D.C. Amzăr (*26 octombrie 1903 – †10 martie 1999), care a fost publicat mai târziu în colecţia: Mihai Neagu Basarab, Conferinţe freiburgheze şi alte scrieri, vol. I, p.46-64, apărut la Oneşti, BC la Editura Magic Print, 2012.

Despre viaţa şi opera lui D.C. Amzăr, s-au publicat numeroase şi interesante  cărţi.
La întocmirea acestei prezentări au stat la îndemână doar câteva dintre publicaţiile recente: Dumitru Cristian Amzăr. Istorie românească trăită în Germania, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea şi Dinu. D. Amzăr, în colaborare cu Institutul Român, Biblioteca Română (Rumänisches Institut, Rumänische Bibliothek) din Freiburg, Biblioteca Landului (provinciei n.n.) Hessen din Wiesbaden (Hessische Landesbibliothek, Wiesbaden), publicată în anul 2011, la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti; Dumitru Cristian Amzăr, Studii Etno-Sociologice, Editura Eikon, Cluj-Napoca 2013 ; Dora Mezdrea, Dumitru Cristian Amzăr, Bibliografie, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti 2013. Tot sub îngrijirea doamnei Dora Mezdrea, a fost publicat la Bucureşti Jurnalul berlinez al filozofului D.C. Amzăr (M. Neagu Basarab, op. cit. p. 47). Cu îngăduinţa doamnei Dora Mezdrea a fost posibilă şi publicarea fotografiilor, reprezentând câteva momente din viaţa filozofului.

Dumitru Cristian Amzăr este considerat „importantă personalitate a exilului românesc, din păcate prea puţin cunoscută, în ciuda unei opere remarcabile; minte strălucită, un erudit şi un intelectual practic” (M. Neagu Basarab, op.cit., p. 46, 47).
A studiat Filozofia la Universitatea din Bucureşti, având ca profesori printre alţii, pe Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu (vezi Mihai Neagu Basarab, op. cit. p. 46).
În 1930, era licenţiat al Facultăţii de Filozofie –  Secţiile: Filozofie, Sociologie şi Istoria spiritualităţii româneşti.
Între 1931-1933, a studiat la Universitatea din Freiburg – Facultatea de Filozofie, mai apoi, între 1937-1940, la Universitatea din Berlin – Secţiile Etnologie şi Etnografie.
Paralel cu studiul (pregătirea tezei de doctorat) a lucrat la Legaţia României din Berlin, până la sfârşitul lui August 1944, ca ataşat  cultural, ataşat de presă şi consilier de presă (M. Neagu Basarab, op. cit. p. 50, 55).
A obţinut titlul academic  Dr. Phil. la Universitatea din Mainz, cu teza de doctorat: Die Ost-West-Spannung im rumänischen Denken (în traducere liberă: Corelaţia Răsărit – Apus în gândirea românească), sub îndrumarea Prof. Dr. Dr. Anton Hilckman, de la catedra pentru  Disciplina culturii comparative (Vergleichende Kulturwissenschaft).

A activat în spaţiul de lucru academic, la Universitatea din Bucureşti – Asistent la Seminarul de Sociologie (1931-1933) şi Asistent la Seminarul de Filozofie şi cu mandat de predare la Universitatea din München, Lector – Asistent pentru Limba şi Literatura Română (1947-1948). Din luna aprilie 1948, a renunţat la această slujbă, după ce un semestru lucrase fără să fie plătit, Universitatea din München nemaiputând remunera activitatea sa.
Locuia în Wiesbaden, la peste 300 km distanţă de München. (Sursa de informaţie despre activitatea la Universitatea din München – Adeverinţa din 30.11.1950, semnată de Consilierul ministerial,  Prof. Dr. H. Rheinfelder, Directorul Seminarului pentru Filologia romanică, de la Universitatea din München).

În scrisoarea din 28 octombrie 1951, şi-a exprimat faţă de Părintele Vasiloschi – probabil din motive economice şi profesionale – intenţia de a emigra cu familia în America sau în Canada, „fără mari speranţe”spune el, din cauza timpului îndelungat de aşteptare  a aprobărilor, din partea oficiilor de emigrare.
A fost co-fondator şi colaborator la publicaţiile: Rânduiala, Bucureşti , 1935-1938; Rezistenţa, München , 1948-1949; Patria, München , 1948 şi în anii următori, Buletinul Bibliotecii Române, din Freiburg im Breisgau (vol. I), 1953.

În arhiva bisericii române din Freiburg, se păstrează o listă a studiilor întocmite de către D. C. Amzăr, în domeniile: Filozofie, Istorie românească, Sociologie, Istoria culturii române, Istoria spiritului românesc, cât şi traduceri în limba română din operele lui Kant. Scrierile lui au apărut în diferite publicaţii în România, precum şi în presa exilului românesc din Germania, Italia şi America.
Informaţii amănunţite despre opera sa se pot culege şi de pe internet.
L-a preocupat în mod deosebit studiul etnologiei. Dintre scrierile publicate în acest domeniu, amintim aici două dintre ele: Sfântul Petru şi tradiţia poporului român, în: Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg, Freiburg, 1954: Folclor comparat, şi Rânduiala la români, publicată în volumul colectiv Rânduiala,  Ivry , 1973 (M. Neagu, op. cit. p. 62).
A fost membru în comitetul de întrajutorare a exilaţilor români din toată Germania, înfiinţat la 21 martie 1948, în Freiburg, sub preşedinţia monseniorului Octavian Bârlea, de la Misiunea Bisericii Unite din München (M. Neagu Basarab, op. cit. p. 61).
Din toamna anului 1949, până după 1984, a fost profesor de liceu în oraşul Wiesbaden  (idem p. 61).
Un an (1980) a fost vicepreşedintele Asociaţiei de lucru Bisericile Răsăritene (Arbeitsgemeinschaft Ostkirchen e.V.) din Freiburg, mai apoi redactor responsabil al Buletinului Eparhial Zori de Zi, editat de Episcopia Ortodoxă Română din Germania  (M. Neagu, op. cit. 63).
Era admirator al generalului Ion Gheorghe, ataşatul militar român de odinioară, de la Berlin, vezi Biserica Română din Berlin 1938-1945, rămas după război în exil în Germania, pe care îl cunoştea din anii când Amzăr lucra la Legaţia Română de aici, ca ataşat  cultural, ataşat de presă şi consilier de presă, şi îl considera model de comportare şi gândire (idem, p.63-64).
A fost în foarte bune relaţii cu Episcopul Valerian Trifa din America, întâistătătorul Episcopiei Ortodoxe Române de aici.
După Congresul bisericesc de la Chicago, în anul 1951, când Episcopia „s-a declarat definitiv autonomă faţă de BOR din România”, Amzăr era de părere că aceasta „a devenit singura Episcopie Ortodoxă Română liberă” (Frăţia Ortodoxă I, nr. 5-7, iulie–sept. 1954, p. 44), fără însă a menţiona alte detalii cu privire la statutul necanonic, atât al episcopiei, cât şi al episcopului, vezi Samosfeaţii.
Părerea lui Amzăr nu era tocmai obiectivă, când afirma că Episcopia a iniţiat editarea revistei Calendarul Solia, « din motive confesionale şi naţionale, ca o cale de mijloc între dependenţa tot mai clară de catolici şi  încorporarea în protestantismul ecumenic, românii din America fiind aceia, care nu şi-au uitat şi nu vor să uite românismul lor şi recunosc aspectele care primejduiesc Ortodoxia în Apus. Biserica ortodoxă română din America este singura, care şi-a organizat viaţa religioasă potrivit Canoanelor Bisericii Ortodoxe, pe când oricare altă orientare este o abatere sensibilă de la definiţia latină şi ortodoxă a Românismului » (Frăţia Ortodoxă, I, nr. 3, mai 1954, p. 19).
Tulburat de acţiunile prozelitiste catolice şi protestante, începând din luna martie 1954, a editat în regie proprie buletinul Frăţia Ortodoxă – Organ de acţiune pentru Ortodoxie şi Românism, ca supliment european al revistei Solia, editată de Episcopia Ortodoxă Română din America, păstorită de Episcopul Valerian Trifa.
Rostul revistei a fost să menţină trează conştiinţa românilor ortodocşi din exil.
Primul număr se deschide cu Cuvântul Prea Sfinţiei Sale Valerian Trifa, episcopul românilor din America. După numai zece numere revista şi-a încetat apariţia (decembrie 1954). Cu binecuvântarea Episcopului Valerian Trifa Amzăr a redactat în revista Episcopiei Solia o pagină cu titlul Frăţia Ortodoxă, în care a publicat articole despre Catolicism, Protestantism, Ortodoxie, Patriarhia Ecumenică, jurisdicţia bisericească a Bisericii Ortodoxe Române din Germania.
A considerat Mişcarea Ecumenică, iniţiată după cel de-al doilea război mondial de către Bisericile apusene, primejdioasă pentru Ortodoxie; despre Catolicism spunea că „se manifestă faţă de Ortodoxie sub formă de prozelitism; Protestantismul este mai puţin agresiv, dar în aceeaşi măsură periculos. Între cele două confesiuni se află alternativa noastră ortodoxă. Elementele fundamentale ale fiinţei noastre naţionale sunt irevocabil Latinitatea şi Ortodoxia” (Frăţia Ortodoxă, I, nr. 3, mai 1954, p. 18).

A întreţinut o intensă corespondenţă cu Părintele Vasiloschi, scrisorile lor fiind mărturii pentru o prietenie – mai mult sau mai puţin sinceră şi dezinteresată – dar în orice caz  nepreţuite şi singurele surse obiective de informaţii, despre începuturile Bisericii Românilor Ortodocşi din Germania, despre organizarea canonică şi administrativă, despre multele şi diferitele greutăţi şi conflicte interconfesionale, cu care a fost confruntată Biserica şi cei doi ostenitori în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor de bună credinţă.
In corespondenţa lui Amzăr cu Părintele Vasiloschi se confirmă în mare parte, ceea ce Dr. med. M. Neagu spune despre personalitatea lui D.C. Amzăr: „Tipică personalităţii aici evocate este oscilarea între calitatea de etnograf, de spectator al desfăşurărilor vieţii şi lumii şi competenţa de comentator cu totul remarcabil al acestui spectacol, la care participă şi de care caută să se detaşeze, nereuşind să joace rolul pe care şi-l dorise”(idem, p.64).
În scrisoarea din 3 iunie 1951, Părintele Vasiloschi consideră, că  Amzăr ar fi trebuit să fie mai bine cunoscut în „cercurile alese ale distinşilor conducători ai Mişcării Ecumenice, care preţuiesc foarte mult pe intelectualii ortodocşi şi pe cari i-au cam… ameţit ruşii cu pretenţia, de a fi singurii deţinători ai tradiţiilor Ortodoxiei şi singurii reprezentanţi veritabili şi infailibili ai ortodoxismului”.
Îi scrie cuvinte de laudă şi încurajare pentru „progresul în pregătirea interesantelor şi impozantelor lucrări, cari vor fi desigur o fală a scrisului ortodox românesc. Lucrări de acest fel, scrise cu competenţa intelectualului ortodox, documentat şi convins şi cu îndemânarea şi eleganţa literatului fin şi creştinului demn…, sunt cel mai zdrobitor răspuns la panglicăriile iezuiţilor şi la măgăriile renegaţilor… mitocani”.
Printre rânduri se poate citi obida Părintelui Vasiloschi, când menţionează două articole „de fond“ ale ultimului număr al „Îndreptarului… spre catolicism”,  „ca să-mi dai dreptate şi să-mi aprobi revolta mea”. (NB: Despre revista Îndreptar vezi mai jos).
Menţionează trecerea la catolicism a conaţionalului Dr. Părâu, „cu toată poşmotia(?)”, despre care citise în Arhiva şi crede că „acest gest de… adâncă convingere religioasă, l-a făcut cerbicosul ortodox de până mai ieri, nu numai pentru… mântuirea sufletească, ci poate, o ţârucă, şi pentru aburcarea la vreo … catedră catolicească”.
Despre convertirea lui Pârâu la Catolicism crede, că ar fi putut avea loc după „înduioşătoarea predică a lui Ghiţă Predanie” – aluzie la Gheorghe Racoveanu, care editase în ţară, împreună cu Nae Ionescu revista ortodoxă Predanie, iar în exil, a continuat cu revista  Îndreptar – echivalenta revistei Predanie şi cu Cuvântul în exil (vezi Mihai Negau Basarab, Conferinţe freiburgheze şi alte scrieri,  Biblioteca Română din Freiburg, octombrie 2002, vol. I, p. 77).
La 16 februarie 1954, Părintele Vasiloschi îl felicită pe D.C. Amzăr  pentru articolul Raporturi clare, publicat în revista Solia, în care acesta „se face remarcat prin intransigenţa atitudinii corecte, pe linia Ortodoxiei fără compromisuri. Acest articol cât şi altele sunt interesante – spune Părintele Vasiloschi – prin aceea, că autorul iese din cadrul contururilor principiale-introductive şi trece în largul realităţilor, cari, din nefericire, nu sunt deocamdată prea îmbucurătoare. Articolele – caracteristice  prin adevărul (adesea adevăr dureros!), prin documentarea logică, dreaptă şi convingătoare, sunt ca un strigăt de revoltă împotriva absurdei nedreptăţi, ce cată a se face  dreptei credinţe şi Bisericii drept măritoare şi împotriva ipocriziei « frăţeşti», şi ar putea completa Catehismul Românului Ortodox, servind ca ghid bun oricărui Român adevărat, care vrea să fie bine documentat şi chiar orientat asupra problemelor spiritualităţii noastre româneşti. Acţiunea aceasta a «Frăţiei Ortodoxe» poate să devină o mişcare epocală, nu numai pentru primenirea vieţii noastre viciate din pribegie, ci şi pentru renaşterea spirituală a României libere de mâine. Ea trebuie însă dusă nu numai cu tenacitate neşovăitoare, care să înfrunte vitejeşte toate atacurile drepte şi mişeleşti cari vor veni, dar şi cu mult tact şi cu cea mai desăvârşită abnegaţie şi chiar cu hotărâre pentru mari  jertfe – cum e în orice luptă mare, căci adversarii confesionali (eram să zic „fraţii”), cât şi cei politici – mai cu seamă aceştia, nu vor cruţa nici un mijloc de a compromite acţiunea noastră şi mai cu deosebire, de a ne defăima pe noi, cei ce apărăm Biserica şi Legea Românească”.

3. Ortodoxia occidentală şi perspectivele ei

Începând de prin anii 1951/1952, în Europa de Vest s-a vorbit intensiv  despre aşa zisa Ortodoxie occidentală, idee lansată – se pare – de către Asociaţia Syndesmos de la Paris (Este vorba de Frăţia mondială a tinerilor ortodocşi,  împărtăşită şi de către unii români ortodocşi din Germania: vezi www.syndesmos.org
Amzăr era foarte rezervat faţă de ideea de Ortodoxie occidentală, dacă nu chiar împotrivă, de teamă că, în spatele iniţiativei, s-ar putea ascunde alte gânduri, cu alte scopuri mai puţin ortodoxe. O vedea „ca pe o idee, dacă nu chiar manevră sau experiment catolic”, care are în vizor ortodoxia rusă: „Poate că aceasta va fi  formula la care se gândesc catolicii pentru cazul, când Rusia va fi eliberată de bolşevism. Armatele de preoţi şi misionari sunt gata pregătiţi şi acum se trece poate, la experimentarea formulei noi în cadrul emigraţiei ruse din Occident”.
La 29 iunie 1953, îl înştiinţează pe Părintele Vasiloschi despre plecarea sa la Bossey (Céligny lângă Geneva) pentru o conferinţă, unde era invitat să prezinte un referat cu tema Abendländische Orthodoxie (Ortodoxia occidentală), având ca subiect  central prozelitismul.
La 22 iulie îi comunică Părintelui Vasiloschi că pregăteşte redactarea referatului respectiv, spre a fi publicat în revista Solia din America, iar la 27 iulie îl şi trimite Părintelui Vasiloschi (probabil în redactare definitivă), însoţit de o carte poştală, pe care menţiona: „La Bonn bate vânt catolic. Chiar dacă van de Mensbruch (Alexei van der Mensbrugghe n.n.) va fi fiind de bună credinţă, această direcţie a Ortodoxiei occidentale este rezultatul palpabil al activităţii de peste 30 de ani a Catolicilor, printre ortodocşii din Occident, prin diferitele lor convicte destinate acţiunii de captare a ortodocşilor din exil”.
Este interesat de un număr din colecţia Christentum und Orthodoxie, care „reproduce pe coperta din spate, declaraţiile Patriarhului Ecumenic la Lund, pentru a preciza atitudinea ortodoxă faţă de mişcarea ecumenică şi de orice alte încercări, de a sparge fortăreaţa Ortodoxiei”.
La mai puţin de o lună – 18 august 1953, îl avertizează pe Părintele Vasiloschi  să urmărească activitatea „syndesmoşilor noştri de la Bonn” şi, în cazul când aceasta n-ar corespunde aşteptărilor şi îndrumărilor Părintelui, precum şi ale celorlalţi cucernici preoţi ortodocşi, consideră că cel mai bun lucru şi de altfel şi singura soluţie ar fi „o nouă organizaţie a laicilor, spre exemplu, care să se bucure de concursul şi încrederea Bisericii”.
La 30 iulie 1953, Părintele Vasiloschi îi comunică lui Amzăr expedierea a trei numere din revista Orthodoxie und Christenheit. Revista apărea sub îngrijirea Pastorului Joseph Crysostomus Elser şi avea un conţinut bogat şi interesant, deşi unele dintre articole – spune Amzăr – erau „de falşe informaţie tendenţioasă”.
În numărul I a fost publicat şi punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, cu privire la discuţiile de la conferinţa de la Lund, exprimat de către Exarhul Patriarhiei Ecumenice în Anglia – Mitropolitul Athenagoras Kavvadias, de la Londra, ca reprezentant al Patriarhului Ecumenic la lucrările Conferinţei. În declaraţia Patriarhului era menţionată şi problema intangibilităţii formelor rituale ale Bisericii Ortodoxe.
Declaraţia Patriarhului nu se deosebea cu nimic de principiile enunţate de către Părintele Vasiloschi, privitor la această temă, la Congresul organizat de către Asociaţia Tineretului Ortodox Român din Germania, care a avut loc în anul 1953, cu mare probabilitate în luna iulie, dacă luăm în considerare cronologia corespondenţei dintre cei doi.
La Congres au fost prezentate patru referate cu tema Ortodoxia occidentală, referentul principal fiind Arhimandritul Alexei van der Mensbrugghe. La rugămintea şi în cele din urmă la  insistenţa Părintelui Vasiloschi, a participat şi D.C.Amzăr, care, la 7 august 1953, i-a comunicat Părintelui Vasiloschi impresiile sale:
„Noi am fost atraşi într-o capcană, spre a întări cu prezenţa şi contribuţia noastră la introducerea cultului occidental (posibile inovaţii în cultul ortodox n.n.), prin tineretul ortodox… inconştient, în Germania, unde puii mici ai Puiului celui mare şi ai învăţatului Arhimandrit (Alexei van der Mensbrugghe n.n.) … apusean i-au pregătit teren favorabil”. De la Congres, s-a întors acasă cu impresia că „tineretul român ortodox, reprezentat de către  Prof. Paul Miron, prin colaborarea cu Biserica română din Paris, pare a fi fost câştigat pentru ideea  Ortodoxiei occidentale, cu speranţa în deschiderea unor mai mari perspective internaţionale, decât dacă ar fi rămas limitaţi la Germania, unde trebuiau(!), în primul rând, să facă treabă. Pe ei îi interesează evident, în primul rând circulaţia internaţională pe la congrese ale tineretului, destul de numeroase, prin toate ţările (în curând va avea loc unul în Olanda) şi în felul acesta şi-au asigurat mai bine invitaţiile şi biletele de tren. Cât de mult îi interesează Biserica şi Ortodoxia au dovedit-o cu ocazia spoveditului şi a împărtăşirii de Duminică, când   n-a apărut nici picior de tânăr (afară de un rus şi de un grec), în orice caz nici un român ortodox. Din toate acestea nu se poate trage decât o concluzie: dacă vrem să se lucreze ceva, trebuie să ne adresăm altor oameni, şi aceştia nu pot fi decât laicii propriu zis, oameni mai în vârstă, de la 40 în sus, pentru a organiza şi lucra cu aceştia. Întrebarea e însă şi aici: vor avea aceşti oameni mai mult interes pentru Biserică şi credinţă de cât au dovedit tinerii? Eu unul mă îndoiesc. De aceea m-am şi decis să lucrez singur şi să nu mă asociez cu nimeni, pentru că n-am cu cine!”.
La 20 septembrie 1953, îl roagă pe Părintele Vasiloschi să participe la Adunarea studenţilor români ortodocşi, care urma să aibă loc la 27 septembrie 1953, la Bonn, „ca să clarifice definitiv chestiunea Ortodoxiei occidentale”. În revista Solia apăruseră articole scrise de Amzăr pe tema aceasta, care ar fi trebuit să fie citite în şedinţă, „pentru a da ocazie tuturor participanţilor să ia cunoştinţă de fondul problemelor”. Tot atunci îi comunică Părintelui, că revista Osteuropa publicase un articol asupra raporturilor dintre emigranţii  ortodocşi şi Bisericile occidentale, „autorul negăsind nimic mai firesc decât, ca tineretul ortodox din străinătate să se îndrepte spre Catolicism sau Protestantism”.
N.B. Revista Osteuropa (Europa de Răsărit)  este ziarul interdiscplinar lunar cu un bogat spectru analitic: politică, economie, societate, cultură şi istorie contemporană în Europa de Răsărit, Europa de Răsărit mijlocie şi Europa de Sud. A fost fondat în anul 1925 în Berlin. A trebuit să-şi înceteze apariţia din anul 1939 până în anul 1951. Editor este Die Deutsche Gesellschaft für Osteuropakunde e. V. (DGO).
Nici Părintele Vasiloschi nu părea a fi fost entuziasmat de iniţiativa Ortodoxiei occidentale, cu atât mai puţin de Asociaţia Tineretului Ortodox Român din Germania.
Spre sfârşitul anului 1953 (2 decembrie) i-a trimis lui Amzăr, din fişierul parohial, lista cu adresele românilor, la care el credea că s-ar putea trimite pe viitor revista Solia „şi eventual alte publicaţii de interes pentru Ortodoxia noastră”.
Unele dintre persoanele aflate pe lista cu pricina „sunt din cele ce s-au lecuit (ori sunt pe cale de lecuire) de simism şi de catolicism, iar altele sunt înregistrate la rubrica oamenilor de treabă, cari vor trebui ţinuţi la curent cu problemele ortodoxe”.
La 16 februarie1964, îi comunică lui Amzăr, în scris, impresia sa obiectivă despre Asociaţia Tineretului Ortodox Român din Germania, pe care o învinuieşte de incorectitudine faţă de prevederile Statutului de funcţionare, prin primirea şi înscrierea ca membri ai Asociaţiei Tineretului, a oamenilor în vârstă, „ba chiar moşnegi, cum a făcut dl. Nini Paul în ultimul său turneu, în anturajul Părintelui Müller (de la Misiunea Română Unită n.n.), prin Hamburg, Hannover, Braunschweig…, numai cu scopul de a mări numărul membrilor, dar uitând că scopul principal al acestei Asociaţii este tineretul şi deci copiii, cari se pierd zi cu zi în masa străinilor şi cari trebuie readuşi la Ortodoxie şi la Românism – cum glăsuiesc dealtfel şi frumoasele statute ale Asociaţiei”.
Această acţiune  a lui Nini Paul şi anume  „goana pripită după oameni de toate vârstele şi de toate … soiurile, numai ca să sporească cifra listei «tineretului»”, este considerată de către Părintele Vasiloschi un „joc neserios de-a Ortodoxia”, care „contează mult la anumite socoteli şi combinaţii, cari numai în folosul Ortodoxiei şi mai puţin al tineretului nostru nu poate fi”, după care adaugă: „La mijloc e şi amestecul nefast politic, venit de la membrii asociaţiilor politice româneşti, deja existente”.

4. Organizarea Vicariatului Român sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice

La Congresul Bisericesc de la Frankfurt/Main – 1979 D. C. Amzăr a declarat, că în anul 1938, a fost printre semnatarii actului  de întemeiere a Bisericii Ortodoxe Române din Berlin, vezi Episcopia.
De fapt a fost vorba mai puţin de întemeierea şi mai mult de reorganizarea bisericească a românilor ortodocşi din Germania, suprimată, după ce Biserica Ortodoxă Română de la Lipska (Leipzig) şi-a încetat activitatea pastorală în anul 1881, prin ucazul Regelui Carol I al României, vezi Capela ortodoxă română de la Lipska.
Nu suntem în posesia actului de întemeiere. Acesta s-a pierdut în bombardamentul din 21 iunie 1944, odată cu distrugerea locaşului bisericii şi al casei parohiale, ceea ce nu înseamnă că originalul sau cel puţin o copie a acestuia nu se păstrează în arhivele Patriarhiei Române, vezi Biserica română din Berlin, 1938-1945.
De la D. C. Amzăr ştim, că documentul respectiv a fost semnat – în calitate de membri fondatori, de către preoţii: Ştefan Palaghiţă şi Andrei Vascan, Dr. Dumitru Cristian Amzăr, Ion Dumitrescu – Borşa,  Gheorghe Ciorogaru, Nicolae Şeitan, Virgil Mihăilescu, Stelian Stănicel, Iosif Găvăgină, Nicolae Petraşcu, Horia Sima, Constantin Papanace, Eugen Teodorescu şi probabil, şi de către alte persoane, ale căror nume nu se cunosc.
Cu privire la semnatarii documentului de întemeiere se cuvine menţionat şi faptul, că majoritatea acestora erau de orientare politică foarte de dreapta (legionari)  – de pildă Horia Sima, Constantin Papanace, Virgil Mihăilescu,  din care motiv probabil, cei care scriu despre organizarea Mitropoliei Ortodoxe Române din Germania amintesc doar fugitiv şi discret de Capela română de la Leipzig şi de Biserica română de la  Berlin. Nu se vorbeşte de preluarea şi continuarea activităţii pastorale a Bisericii Române în diaspora ortodoxă din Germania, iniţiată cu aproape două sute de ani în urmă la Lipska (Leipzig) şi reîmprospătată prin Biserica română de la Berlin, ci de existenţa şi activitatea, sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe din Franţa, condusă o vreme de către Mitropolitul Visarion Puiu, cărora însă, după trecerea sa sub Sinodul Bisericii ortodoxe ruse din afara graniţelor, li s-a contestat canonicitatea, atât Mitropolitului cât şi Mitropoliei, sub a cărei jurisdicţie, parohiile române din Germania nu s-au aflat niciodată, chiar dacă se spune acest lucru,  nedovedit însă cu documente oficiale.
Până când accesul la actul de constituire amintit mai sus va fi posibil, considerăm declaraţia lui D.C. Amzăr credibilă, datorită şi a doi factori esenţiali: Biserica română din Berlin s-a reorganizat  sub jurisdicţia Patriarhiei Române, în anul 1938, adică în perioada când D.C. Amzăr era student la Universitatea de aici (1937-1940.  Deasemenea, în vremea aceea exista un frumos obicei şi de la sine înţeles, adesea chiar obligatoriu, ca studenţii români din Berlin să participe activ la activităţile religioase şi culturale, organizate de către Biserică sau de către Institutul Român din Berlin, cu concursul şi sprijinul Legaţiei Române de aici. Participarea studenţilor la viaţa religioasă şi culturală a coloniei române din Berlin era privită, atât de Părintele Vasiloschi, cât şi de membrii Legaţei române, ca o „obligaţie de înalt interes naţional”, respectiv „o datorie naţională a acestui tineret”, vezi Procese – Verbale 1938-1945 – Berlin; Proces-Verbal nr. 2– 23 aprilie 1943, punctul 6.
La iniţiativa şi cu sprijinul financiar al statului român, s-a cumpărat locaşul de rugăciune – Jerusalemer Kirche şi  casa parohială, vezi Procese – Verbale 1938-1945 – Berlin: Poces-Verbal din 1943.
O mare parte dintre membrii corpului diplomatic român  de la Berlin erau membri şi în Consiliului parohial – administrativ, printre aceştia aflându-se consulul român Tr. Gallin şi generalul Ion Gheorghehe,  pe care Amzăr i-a cunoscut pe când lucra ca ataşat  cultural, ataşat de presă şi consilier de presă la Legaţia Română din capitala Germaniei.
În cei cinci ani după sfârşitul războiului, nu se putea încă vorbi de o organizare bisericească a românilor din Germania, în primul rând  din cauza “visului american” – şi anume credinţa generalizată, că situaţia politică instaurată la sfârşitul războiului în Europa este provizorie, că americanii nu vor lăsa ţările din Europa de Răsărit de izbelişte la cheremul ruşilor, şi că ei – românii – se vor putea întoarce în ţară, la casele lor, cât de curând. Vise!
În al doilea rând, nu existau nici factorii competenţi pentru o organizare după toate rânduielile bisericeşti: preoţi, episcopi, sinod, mijloace financiare, angajamentul oamenilor de bună credinţă.
În Franţa, exista încă din 1948 Mitropolia Ortodoxă Română din Franţa, condusă de către Mitropolitul Visarion Puiu, cu reşedinţa în Paris. În realitate era vorba de aşa numita Episcopie a Românilor din străinătate, înfiinţată în anul 1944, în Viena, de către Mitropolitul Visarion Puiu, în urma ordinului Guvernului Naţional condus de acelaşi Horia Sima, care în anul 1938, semnase actul de reînfiinţare a Parohiei române din Berlin.
Faptul, că Mitroplia Română din Franţa şi Episcopul Valerian Trifa erau pendinte de Sinodul Ortodox Rus de la New-York, respectiv de Biserica Ruşilor Albi din afara graniţelor, care nu era recunoscută de celelalte Biserici Ortodoxe şi considerată necanonică, l-a determinat pe Părintele Vasiloschi, să nu pună parohiile române din Germania sub jurisdicţia Mitropolitului Visarion Puiu.
Jurisdicţia bisericească a fost una dintre pietrele de poticneală, de care s-a lovit unitatea şi solidaritatea românilor din exil de pe toate continentele, mai mult de jumătate de veac, la aceasta contribuind în cea mai mare măsură unii dintre membrii asociaţiilor politice şi culturale româneşti, care s-au amestecat şi au dirijat şi treburile bisericeşti.
Românii din exil au respins vehement orice fel de relaţie cu Biserica-Mamă şi cu regimul comunist din România şi au optat provizoriu pentru o organizaţie bisericească a comunităţilor lor, sub jurisdicţia oricărei Biserici din afara Cortinei de Fier, fie ea chiar şi necanonică.
Sperând că D.C. Amzăr îi va fi un colaborator credincios şi integru în activitatea sa pastorală, Părintele Vasiloschi nu a ezitat să-i mărturisească impresia sa despre el, spunându-i că îl consideră „indispensabil în lucrarea ce cred că abia acum începe”, fără însă a menţiona concret, despre ce fel de lucrare putea fi vorba.
Cu mare probabilitate, în spatele mărturisirii Părintelui se afla planul său încă ne dat în vileag, dar uşor de bănuit chiar din conţinutul scrisorii, de a organiza Biserica Românilor din exil, teritorial-administrativ, pe un fundament canonic sănătos şi stabil, punând-o sub jurisdicţia Sfintei Patriarhii Ecumenice de la Constantinopol, astfel ca prin acest act de supunere spiritual-administrativă, să-i asigure indispensabila bază canonică validă, recunoscută de întreaga Ortodoxie.
La 3 iunie 1951, Părintele Vasiloschi îi comunică lui Amzăr, că între 11-13 iunie 1951, va participa la „o foarte importantă consfătuire a capilor Bisericii Ortodoxe din Europa Occidentală, care va fi prezidată de trimisul Patriarhului Ecumenic al Constantinopolei (un Mitropolit cu sediul în Londra)”.
Chiar dacă Părintele Vasiloschi nu menţionează nici locul unde urma să aibă loc importanta consfătuire, nici tema conferinţei, nici numele ierarhului grec, ştim că era vorba de conferinţa reprezentanţilor comunităţilor ortodoxe din Europa de Vest, convocată de Asociaţia pentru ajutorul refugiaţilor, de pe lângă Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care a avut loc între 11 – 13 iunie 1951, în Baden-Baden, vezi Biserică în refugiu, 1945-1953, şi 1953-1963 Biserică de exil I.
Ştim de asemenea, că în vremea aceea, Exarh al Patriarhului Ecumenic la Londra era Arhiepiscopul Athenagoras Kavvadias şi că, doi ani mai târziu (1953), Părintele Vasiloschi – cu încuviinţarea Sfintei Patriarhii Ecumenice de la Constantinopol – a pus parohiile române din America şi Austria sub jurisdicţia canonică a Arhiepiscopului Athenagoras Kavvadias din Anglia, unde au rămas timp de zece ani.
În anul 1963, la cererea Părintelui Vasiloschi, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a încuviinţat trecerea acestora sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Ortodoxe Ruse din Paris, păstorită de Arhiepiscopul Goerg Tarasov – Exarhul Patriarhiei Ecumenice în Franţa, unde au rămas până în anul 1992, când, din încredinţarea aceluiaşi Sfânt Sinod, au trecut sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe Greceşti din Germania, condusă de Î.P.S. Augoustinos al Germaniei, Exarhul Patriarhiei Ecumenice pentru Europa Centrală, unde se află şi astăzi, vezi restitutio ordinis.
Părintele  Vasiloschi regretă, că nu-l poate întâlni pe D. C. Amzăr înainte de a merge la conferinţă, pentru a se sfătui cu dânsul, precum şi faptul, că la numita conferinţă „vor lua parte numai clericii ortodocşi şi nu laicii”; intenţionează însă să propună organizatorului conferinţei, Pastorul Dublin (?), să invite şi câţiva intelectuali laici, printre care să se afle şi D. C. Amzăr.
Părintele Vasiloschi a fost conştient de faptul, că punerea parohiilor române din Germania sub jurisdicţia Patriarhiei Române nu este dorită de către toţi românii.
A fost conştient şi de primejdia, ca parohiile româneşti să ajungă sub jurisdicţia vreunei Biserici din afara Ortodoxiei – de exemplu sub Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor, astfel că în anul 1953, în acţiune singulară, a pus comunităţile ortodoxe române de sub îngrijirea lui din Germania şi Austria, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, ca prin aceasta, să le asigure statut canonic şi să stea în comuniune cu întreaga Ortodoxie.
Aşadar, numai din motive de drept canonic bisericesc a preferat jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, celei a Episcopiei Ortodoxe Române din Franţa, înfiinţată şi păstorită de către Mitropolitul Visarion Puiu, care se afla sub jurisdicţia Bisericii ruse menţionată mai sus şi care la rândul ei nu era recunoscută ca atare, ci considerată necanonică şi deci, în afara Ortodoxiei.
Acţiunea părintelui Vasiloschi n-a fost pe placul multora, unul dintre contestatarii nemulţumiţi de ea fiind şi Amzăr, prietenul său de bună credinţă.
Amzăr a aflat noutatea, nu de la Părintele Vasiloschi, cum s-ar fi cuvenit în virtutea prieteniei ce-i lega, ci pe căi lăturalnice şi numai după ce lucrul era deja făcut.
Faptul, că Părintele Vasiloschi a hotărât de unul singur, fără ştirea şi încuviinţarea factorilor politici – îndeosebi a celor care se considerau îndreptăţiţi să spună un cuvânt hotărâtor şi în problemele bisericeşti, a fost mult timp controversat şi a deschis uşă largă resentimentelor multora faţă de el şi de acţiunea sa şi nu mai puţin faţă de membrii comunităţilor pe care le păstorea, fenomen care persistă –din păcate – şi în zilele noastre şi pe care l-am numit pe bună dreptate, Războiul cel dintre noi.
Părintele Vasiloschi nu s-a lăsat influenţat de către nimeni – nici măcar de prietenii apropiaţi, cum era de pildă D.C. Amzăr, ca să revină şi să schimbe situaţia, ci a rămas consecvent hotărârii luate, pe care a considerat-o înţeleaptă şi bună, cum dealtfel s-a şi dovedit a fi fost! Căci aşa era Părintele Vasiloschi – Preot conştient de misiunea la care îl chemase Hristos, credincios slujitor lui Dumnezeu şi oamenilor, consecvent în facerea lucrului bun, îndeosebi când era vorba de bunul mers al treburilor bisericeşti. În nici un caz nu se poate spune despre el, că a fost preotul care s-a  jucat „de-a ortodoxia”, nici că s-a lăsat manipulat în slujirea vreunor interese politice, cum au dorit –din păcate – unii dintre contemporanii lui, mireni şi clerici, sau cum au aşteptat în zadar şi de la urmaşul său – Părintele Dumitru Popa.
Acţiunea Părintelui Emilian Vasiloschi l-a găsit nepregătit şi pe prietenul său D.C. Amzăr şi era cât pe-aici să le ştirbească prietenia şi colaborarea, după ce Amzăr i-a făcut cunoscut, că în cercurile româneşti este criticat de către unii conaţionali.
Părintele Vasiloschi l-a rugat pe D.C. Amzăr să-i comunice numele criticilor şi contestatarilor săi, însă – spre mâhnirea sa– Amzăr nu a dat în vileag aceste nume.
La 13 iunie 1954, îi solicită Părintelui Vasiloschi  scrisoarea prin care acesta este recunoscut de către Patriarhul Ecumenic Atenagora I, prin Exarhul său – Atenagoras Kavvadias de la Londra şi numit „reprezentantul său  pentru Românii din Germania şi Austria”, cu scopul de a o publica în revista Frăţia Ortodoxă şi îndeosebi – spune Amzăr – spre „a consolida poziţia Părintelui în opinia credincioşilor”.
Din motive uşor de bănuit (tăinuirea numelor criticilor săi de către Amzăr), Părintele Vasiloschi nu i-a pus la dispoziţie actul patriarhal.  I-a trimis în schimb, la 28 iunie 1954, o scrisoare detaliată şi nu lipsită de subtilă ironie, din care reiese, că modul cum priveşte Amzăr decizia Părintelui, cu privire la statutul juridic al Bisericii Românilor din Germania,  l-a indispus şi că nu înţelege mai ales graba cu care acesta doreşte să o facă publică:
 „În privinţa dorinţei Domniei tale, de a face cunoscută numirea mea ca reprezentant oficial al Exarhatului Patriarhului Ecumenic pentru Românii ortodocşi din spaţiul german, aparţinător jurisdicţiei canonice al acestui Exarhat Ecumenic al Bisericii Răsăritului, şi recunoaşterea situaţiei mele canonice de superior al Bisericii Ortodoxe Române din Germania, nu aşi înţelege deloc necesitatea şi oportunitatea acestei publicări. Vorbeşti despre o «consolidare»  a situaţiei mele în «ochii credincioşilor» mei, prin o dare în vileag a amintitului decret?!  D-apoi nu ştiam, că situaţia mea ar fi … şubredă, din punct de vedere canonic, şi mai cu seamă nu bănuiam, că tocmai Domnia ta ai avea această teamă şi nesiguranţă. Ori poate s-au ivit alte năzbâtii … izbăşeşti, pe cari nu ai vrea să mi le comunici…? Ori ai crede potrivit să fiu pus în discuţie publică, spre bucuria şi folosul Florianilor, al Tăuţilor şi al tuturor… Izbăşiţilor?”(aluzie la monseniorul Aloisie Tăutu – Biserica Română Unită şi Th. Izbăşescu, cu care D.C. Amzăr avea relaţii n.n.). Nu înţeleg deloc această grijă pentru «consolidarea poziţiei» mele şi aşi fi bucuros, ca la întâlnirea noastră viitoare să ridicăm puţin şi vălul de pe această taină, deşi mi-i teamă de pe acum să nu păţesc ce am mai păţit, punându-Te în neplăcuta situaţie, de a-mi refuza destăinuirea numelor semnatarilor acelor probabile «plângeri», cari au sosit acolo împotriva mea şi a «poziţiei mele canonice». Eu privesc în orice caz grija D-tale, ca pornită din inima unui prieten, colaborator şi sincer fiu duhovnicesc al meu şi pot fi, cred, în drept, să aştept o mai clară precizare a temeiurilor acestei temeri ciudate a Domniei tale, dar nu văd utilă şi oportună declanşarea unei discuţii pe o chestie definitiv lămurită, când avem atâtea alte probleme neclare de pus în lumină adevărată.
În privinţa proiectului de zidire a unei biserici ortodoxe la Lebenstedt, socot că deocamdată, nu face să pomeneşti nimic în foaia ce o conduci, întrucât toată această acţiune, pentru afirmarea ortodoxiei în acea regiune, a fost oprită pe loc, din motive, să zicem… financiare……Sunt peste măsură de hărţuit şi apăsat de lucru, prea aglomerat şi de greutăţi, cari numai noi aici le ştim şi le suportăm eroic. Abia am venit de pe drumuri zdruncinătoare şi curând ar trebui să o iau iarăşi la drum, numai că… îmi lipseşte… benzina. Ce rost ar mai avea să le trâmbiţez, când ştiu că de multe ori, chiar şi cei mai apropiaţi prieteni ai noştri nu ne înţeleg şi poate nici nu ne cred, necum să ne vină cumva în ajutor!!…sunt în pline frământări şi enervări, pricinuite de iezuitica propagandă a «fraţilor» uniţi, şi de … sinistra susţinere ce le-o dau gardiştii… des-uniţi” (NB „gardiştii” sunt legionarii divizaţi în două tabere diametral opuse: simiştii cu Horia Sima şi codreniştii cu Corneliu Codreanu n.n.).
Părintele menţionează şi lucrările pregătitoare în vederea constituirii Consiliului Central al Bisericii  Române din Germania. Acestea „progresează şi ele pe măsură ce pot pătrunde măcar în centrele principale, locuite de grupuri mai compacte de Români. Deocamdată, unde am ajuns şi am discutat această problemă de organizare bisericească, am găsit multă înţelegere şi sinceră bunăvoinţă, dar, ne având alte mijloace de directă comunicare cu credincioşii şi începând a se produce infiltraţiile propagandei subversive a catolicilor şi «uniţilor»  noştri – mai cu deosebire în München şi în alte centre, unde aşa numitele «Asociaţii ale Românilor…»  continuă cu fidelitate linia trasată de «genialul»  fost comandant H.S.(Horia Sima n.n.), voi avea mult de furcă, până voi putea îndruma lucrurile pe calea cea adevărată, presupunând bine-nţeles, că voi putea găsi o modalitate, de a schimba maşina mea antidiluviană pe un Volkswagen mai bun, cu care să întreprind vara aceasta călătoriile necesare prin toată Germania, aceasta fiind singura posibilitate de a contrabalansa acţiunea de destrămare a Ortodoxiei noastre în acest an … «Sfânt marianic». Eu fac cât pot şi în această direcţie, ba aşi îndrăzni să spun, că întrec cu mult măsura puterilor mele în aceste strădanii, uitând că sunt dator poate, să-mi cruţ măcar puţin şi sănătatea, care e considerabil zdruncinată după ultimele încercări şi enervări, mari… Nu mai stărui, desigur, asupra deficitului financiar, care – dacă eu îmi continui «metoda» sacrificiilor fără frâu – mă duce la dezastru. Îmi scrii, cu drept cuvânt, că pe când «poziţia catolicilor se consolidează văzând cu ochii», la noi se constată «lipsa de acţiune, de unitate şi… concepţie», dar e prea evident, că toate acestea se pot dobândi mai întâi prin contact viu, personal, şi prin menţinerea, desăvârşirea acestei lucrări cu cele ce se pot publica regulat în «Foiţa Bisericii» (Frăţia Ortodoxă n.n.) etc. Poate să fie vreun om de bună-credinţă, care să spună, că n-am făcut cât am putut şi chiar uneori dincolo de marginile puterilor noastre, pentru păstrarea credinţei oamenilor noştri, date fiind împrejurările vitrege în cari ne zbatem şi lipsa de concurs din partea chiar a fiilor Bisericii noastre? Deocamdată încheiu, fiindcă a trecut demult miezul nopţii şi sunt obosit şi amărât. Dumnezeu să te întărească în lupta pentru dreapta credinţă şi pentru slava Bisericii Sale”.
Discuţiile nu s-au oprit aici. Revista Frăţia Ortodoxă,  anul I, iunie  1954, nr. 4, p. 29-30,  a publicat un articol semnat de D.C. Amzăr, despre diferitele jurisdicţii bisericeşti sub care se aflau comunităţile ortodoxe române din exil, în care autorul evidenţiază următoarele aspecte:
„După alegerea din 11 Aprilie (1954) – în cazul că aceasta ar trebui să fie recunoscută ca validă – Înaltul Mitropolit Visarion Puiu a trecut în fruntea Bisericii noastre din Franţa, care prin aceasta s-a subordonat jurisdicţiei aşa numitei Episcopii a Românilor din străinătate, înfiinţată de înaltul ierarh în anul 1944, în Viena, în urma ordinului Guvernului Naţional condus de Horia Sima şi reînfiinţată în anul 1948, în Paris. După ce s-a clarificat situaţia (Bisericii n.n.) în Paris, în formula enunţată mai sus, s-a constatat că la data respectivă (11 Aprilie 1954), Românii din străinătate se află din punct de vedere canonic-bisericesc sub următoarele jurisdicţii:

– Episcopia Românilor din străinătate, condusă de Înaltul Mitropolit Visarion Puiu;
– Episcopia Ortodoxă din America, condusă de P.S. Episcop Valerian (Trifa), Vicarul P.S. Episcop Policarp Moruşca, deţinut politic al regimului comunist în Ţară;
– Protopopiatul Românilor din Germania şi Austria, sub conducerea P.C. Protoiereu Emilian Vasiloschi, care nu recunoaşte pe nici unul dintre ierarhii amintiţi mai sus dar afirmă, că se află sub oblăduirea Patriarhului de la Constantinopol şi este subordonat Exarhului de la Londra. P.C. Sa se intitulează Conducător (Leiter);
– O situaţie cu totul aparte are Capela română Michael Sturdza din Baden-Baden, care este administrată de către Preotul Ştefârţă, care însă, în acelaşi timp este şi preotul bisericii ruse din localitate şi se află sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova.
Preotul Ştefârţă locuieşte în casa parohială a Capelei Stourdza. După cum stă scris în testamentul ctitorului, aceasta (biserica n.n.) a fost de la început pusă sub jurisdicţia  Mitropoliei Moldovei, care în ultima vreme a încercat de două ori, zadarnic însă de fiecare dată, să-l îndepărteze pe preotul Ştefârţă: prima oară în anii 1936-1937, prin Arhimandritul Bonteanu, care a trecut la catolicism, a doua oară, în timpul războiului, prin preotul Vasiloschi însuşi, care a neglijat sau a preferat să nu îndeplinească mandatul special încredinţat lui de către Mitropolitul Irineu Mihălcescu, între timp decedat. Singura justificare a Protoiereului Vasiloschi este situaţia (circumstanţa), că în vremea aceea Cucernicia Sa era ocupat cu aranjarea locaşului de cult – Jerusalemerkirche (din Berlin n.n.), care a fost cumpărat de către Patriarhie şi de către Guvern, pentru colonia noastră din capitala statului (Berlin). Din nenorocire, biserica a fost distrusă în bombardament, fapt care a confirmat părerea acelora, care n-au fost de părere să se cumpere acea biserică cu bani scumpi, în vremea când atacurile aeriene erau din ce în ce mai intensive, iar sfârşitul războiului, în dezavantajul Germaniei şi totodată şi al României, se întrevedea deja. O nenorocire a cauzat o alta, astfel că biserica din Baden-Baden a rămas în mâinile aceluiaşi Ştefârţă, care, deşi (probabil) este de origine română, face o politică dublă şi împiedică pe Prea Cucernicul Protoiereu Vasilsochi, să facă din Capela Stourdza un centru spiritual şi cultural pentru Românii din Germania şi Austria, după cum s-ar cuveni”.
Faptul, că Amzăr insistă în mod deosebit asupra situaţiei Capelei Române Michael Stourdza din Baden-Baden, dovedeşte că nu cunoştea conţinutul testamentului cu rang de statut, pentru funcţionarea capelei, nici cele două clauze (codicile) speciale, adăugate de către ctitorul  Mihail Sturza, în care este consemnată destinaţia locaşului de cult şi a casei parohiale.
Faptul, că prinţul Stourdza – fostul domnitor al Moldovei (1834-1849), ar fi pus ctitoria sa iniţial sub oblăduirea Bisericii greceşti, nu exclude existenţa unui prim testament, în care să se fi aflat menţionate intenţia şi voinţa ctitorului cu privire la locaşul de cult şi la casa parohială, inclusiv autoritatea jurisdicţională (cu mare probabilitate Patriarhiei Ecumenice).
Ar fi interesant de ştiut, dacă cele două codicile  au existat sau există într-adevăr, şi pe care dintre cele două testamente modifică sau completează. În arhiva bisericii române de la Freiburg se păstrează o copie după copie (Abschrift von Abschrift), certificată de către Notariatul III Freiburg, la 24 octombrie 1960, după testamentul  întocmit la data de 29 august 1867 (deci un an după  terminarea construcţiei capelei), de către Principele Michael Stourdza şi Principesa Smaragda, născută Prinţesa Vogorides, în prezenţa notarului judecătoriei din oraşul Baden-Baden. În copia acestui  testament conţinutul celor două codicile nu este inclus şi nici măcar existenţa lor menţionată.
Este evident, că D.C. Amzăr descrie situaţia Capelei române Michail Stourdza din Baden-Baden şi a preotului Mihail Ştefârţă, din cele auzite de la unul şi de la altul, fără să fi cunoscut îndeaproape conţinutul testamentului, aflat în custodia administraţiei oraşului Baden-Baden, pe care germanii l-au respectat şi îl respectă cu acribie, îndeosebi cele două clauze stabilitae de către ctitor cu privire la destinaţia capelei şi la originea duhovnicească a slujitorilor: locaşul de cult va fi necropola familiei princiare Mihail Stourdza, iar slujitorii să fie fii duhovniceşi ai  Mitropoliei Moldovei şi numit de întâistătătorii acesteia.
Autorităţile germane au respectat şi respectă acribic voinţa ctitorului. De pildă, în cripta de sub altarul capelei se află patru scicrie, în care se odihnesc membrii familiei Stourdza: Mihail şi Smaragda şi cei doi copii. Mihail şi Elena. Elena a fost căsătorită cu  prinţul rus Gontscharov, al cărui sicriu însă nu se află în cripta capelei, unde s-ar fi cuvenit să-i fie locul de odihnă, alături de soţia sa.
Cu această încăpăţânare nemţească s-au confruntat românii din exil, în anii ’60. Aceştia, în speranţa, că li se va încredinţa biserica şi casa parohială spre organizarea unui centru spiritual şi cultural, au intervenit la Ministerul de Interne al provinciei Baden-Württenberg şi au solicitat, să nu i se aprobe viză de intrare şi şedere în Germania, Părintelui Consilier Patriarhal Vasile Ştefan, care fusese numit de către Mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu, superior la Capela Stourdza din Baden-Baden. În zadar însă. Acelaşi deziderat, cu acelaşi scop a fost exprimat încă o dată la începutul anilor ’90 (după Revoluţia românească) cu intenţia, de a organiza centrul viitoarei Mitropolii Ortodoxe Române din Germania la Baden-Baden, vezi şi Quo vadis?, fără a se ţine seama de faptul, că testamentul ctitorului nu putea fi anulat, nici de către Primărie, nici de către urmaşii lui.
Nu se ştie, dacă situaţia canonică a preotului de atunci – Mihail Ştefârţă era într-adevăr cea descrisă de către Amzăr. E greu de dovedit şi faptul, că în anul 1954, aacela se afla sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova, în afară de faptul că slujea şi în biserica rusă din Baden-Baden, care funcţiona sub oblăduirea Bisericii Ortodox Ruse din afara graniţelor şi nu a Patriarhiei de la Moscova.
Se mai ştie că Părintele Mihail Ştefârţă, după primul război mondial, în timpul celui de-al doilea şi după sfârşitul acestuia, cu încuviinţarea mai întâi a Marchizului de Baden, mai apoi a  autorităţilor civile locale, administra(!) cele două locaşuri de cult ortodoxe – rusă şi română, din Baden-Baden. De pe la începutul anilor ´60, se afla în subvenţia Patriarhiei Române.
În anul 1975, pe când îndeplineam slujirea de dascăl la Capela Stourdza, Părintele Vasile Ştefan – superiorul Capelei Stourdza mi-a povestit ceea ce auzise de la alţii şi ceea ce constatase el însuşi, cu privire la Părintele Mihail Ştefârţă şi la felul cum înţelesese el să administreze bunurile celor două locaşuri de cult, date în grija lui.
La venirea lui ca preot la Capela Stourdza, în anul 1966, Părintele Vasile Ştefan n-a  găsit mai nimic dintre obiectele de cult şi mobiliarul (cu mare probabilitate frumoase şi nicidecum ieftine! opere de artă)  cu care biserica şi casa parohială fuseseră înzestrate de către ctitor şi mai târziu de către însuşi marchizul de Baden.
Ca să supravieţuiască în timpul crizei economice dintre cele două războaie, mai apoi în timpul celui de-al doilea război şi după sfârşitul acestuia, Părintele Mihail a înstrăinat obiectele de valoare, bucată cu bucată. În spatele casei parohiale improvizase o crescătorie de iepuri, iar beciul şi încăperile de la parter serveau drept adăpost pentru găini. În biserică au supravieţuit câteva scaune, sculptate foarte frumos în lemn de abanos, un minunat potir de aur, pe care Părintele Vasile îl păstra în altar, într-o nişă, sub lăcată, câteva cărţi liturgice şi câteva veşminte preoţeşti învechite.
La venirea Părintelui Ştefan, o listă de inventar al obiectelor existente în locaşul de cult nu exista. Aceasta s-a întocmit de către semnatarul acestor rânduri, în timpul vacanţei de vară, în anul 1975, când au fost înregistrate şi obiectele de cult, fondul de carte şi mobilierul din casa parohială, cu care Patriarhia Română – respectiv Mitropolia Moldovei înzestrase ctitoria Prinţului Stourdza din Baden-Baden, după 1966.
Urmaşul Părintelui Ştefan la Capela Stourdza din Baden-Baden – Părintele Prof. Dr. Teol. Ştefan Alexe spunea, că ar fi găsit în podul casei parohiale, fragmente din inventarul întocmit încă din timpul, când Prinţul Stourdza era în viaţă, precum şi un plan administrativ pentru bugetul casei parohiale, minuţios întocmit, în care erau prevăzuţi – de exemplu – şi banii pentru surcelele de aprins focul!
Cu toate că Părintele Vasile Ştefan venise la Baden-Baden cu hârtie la mână, de numire din partea Mitropolitului  Moldovei – Justin Moisescu, Părintele Ştefârţă a refuzat să-i predea biserica şi casa parohială.
Deşi nu era îndreptăţit, a condiţionat retragerea sa de alocarea unei pensii din partea Patriarhiei Române, respectiv a Mitropoliei Moldovei, sub a cărei jurisdicţie se află ctitoria.
Este fapt cunoscut, că prezenţa unui preot român din România la Baden-Baden era dorită nu numai de către Patriarhia Română, ci şi de guvernul român, astfel că atotputernicul şi atotştiutorul Departament al Cultelor a dispus, să i se plătească Părintelui Ştefârţă  un salariu de cca. 8-900 DM (mărci vest-germane), chipurile pentru serviciul de cântăreţ bisericesc la Capela Stourdza.
Părintele Mihail a încasat această sumă până la sfârşitul vieţii (27 iulie 1979), în timp ce slujba de cântăreţ bisericesc a fost efectuată consecutiv, de tineri teologi români: Radu Constantin Miron, de la Freiburg –azi preot şi secretar la Mitropolia Ortodoxă Greacă din Germania; Dr. Teol. Viorel Mehedinţu, venit la studii la Facultatea de Teologie din Heidelberg – azi Preot al Vicariatului Parohiilor Ortodoxe din Germania,  dependent de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol; autorul acestor rânduri, venit la studii la Facultatea de Teologie din Freiburg – azi preot în Vicariatul Român menţionat mai sus; Dănilă Ciobotea,  venit la studii la Facultatea de Teologie din Strassburg şi din Freiburg – azi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
D.C. Amzăr confirmă Părintelui Vasiloschi, că publicase în Frăţia Ortodoxă şi pasaje din scrisorile diferiţilor cititori, fără a le menţiona şi numele. Aceştia erau nemulţumiţi de faptul, că Părintele Vasiloschi, fără ştirea şi acordul lor, iniţiase şi realizase de unul singur, aşezarea Bisericii Românilor din Germania, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.
Din altă scrisoare (7 iulie 1954) reiese, că Părintele Vasiloschi îi solicitase numele potrivnicilor, pe care însă Amzăr nu le-a dat în vileag.
În scrisoarea menţionată mai sus, din 7 iulie 1954, către Părintele Vasiloschi, D.C. Amzăr confirmă tensiunea „din ce în ce mai pronunţată” dintre el şi Părintele Vasiloschi, de când i-a atras atenţia „asupra anumitor insuficienţe ale rânduielii noastre bisericeşti din Germania” (fără însă a le şi menţiona n.n.), observate de el însuşi şi de unii compatrioţi, printre aceştia aflându-se şi prieteni ai Părintelui, care l-au rugat pe Amzăr să facă acest serviciu „în interesul Bisericii noastre şi al Sfinţiei Voastre personal”.
Amzăr le-a îndeplinit dorinţa, considerând – spunea el – că „e mai bine să servesc Biserica şi interesele naţionale, decât să menajez susceptibilităţi personale”.
Se justifică şi pentru faptul, că nu i-a dezvăluit Părintelui Vasiloschi numele nemulţumiţilor faţă de acţiunea lui, spunând că nu-şi poate îngădui o atare indiscreţie, fiind vorba de „o corespondenţă cu caracter strict personal. Ce-aţi spune Sfinţia Voastră, dacă aş pune în circulaţie, cu numele Sfinţiei Voastre, lucrurile pe care mi le spuneţi sau scrieţi despre cunoscuţi comuni sau întâmplările la ordinea zilei?”.
Amzăr îi aminteşte Părintelui, că îi ceruse o copie de pe scrisoarea de recunoaştere din partea Arhiepiscopului Athenagoras Kavvadias de la Londra cu scopul, de a o publica în Frăţia Ortodoxă,  „spre a putea preciza –  în interesul Sfinţiei Voastre – situaţia canonică a Bisericii noastre din Germania şi Austria”.
Părintele Vasiloschi nu i-a pus la dispoziţie documentul nici de data aceasta, crezând că Amzăr intenţiona să-l pună în discuţie publică, lucru care dealtfel se discuta deja deschis şi permanent în cercurile româneşti, ceea ce Părintele fie că nu ştia, fie că ignora intenţionat: „Şi sunt surprins să aflu că Sfinţia Voastră sunteţi singurul care nu ştiţi acest lucru. Mai mult decât atâta: cu ocazia alegerii de la Paris a Înalt Prea Sfinţitului Visarion ca şef al Bisericii Ortodoxe Române din Franţa (sau din toată străinătatea), cazul Sfinţiei Voastre a fost discutat public, unii fiind pentru soluţia găsită de Sfinţia Voastră, alţii contra. Aceştia au văzut în gestul Sfinţiei Voastre o gravă eroare politică, în contradicţie cu legea autocefaliei noastre bisericeşti”.
Faptul, că Părintele îi solicitase să nu publice informaţii cu privire la jurisdicţia bisericească, l-a pus pe D.C. Amzăr  „într-o situaţie penibilă faţă de cititori, care se pot întreba, de ce trec sub tăcere tot ce priveşte Biserica noastră din Germania, cu atât mai mult cu cât foaia mea apare în această ţară. Cum era să tratez în numărul acesta (Nr. 4), problema  jurisdicţiilor noastre în exil, care, prin alegerea de la Paris, devenise actuală, fără ca să amintesc nimic despre situaţia canonică a Sfinţiei Voastre şi despre aceea a Capelei de la Baden-Baden, care reprezintă un capitol atât de dureros pentru noi?”.
Se vor fi purtat discuţii şi cu privire la posibila jurisdicţie a Episcopiei Române din America, devreme ce Amzăr, tot în această scrisoare, îl încredinţează pe Părintele Vasiloschi că nu urmăreşte subordonarea acestuia, Prea Sfinţitului Episcop Valerian Trifa, din America, deoarece „nu vreau să mă amestec în politica personală a nimănui”, dar nu acceptă cu nici un preţ să-i fie îngrădită libertatea de exprimare în publicaţia Frăţia Ortodoxă, care apărea în Germania în regie personală: „nu-mi puteţi pretinde să nu fac cunoscută, într-o foaie oarecum de specialitate, soluţia pe care Sfinţia Voastră aţi socotit-o ca cea mai bună. … Ceea ce am scris reprezintă minimum din ce trebuia să fac: să prezint situaţia aşa cum e, fără a mă pronunţa dacă e  bună sau rea – cu excepţia Părintelui Ştefârţă, evident, despre care oricine va spune că a reuşit să ne tragă pe sfoară în mod magistral!”.
La 28 iulie 1954, i-a trimis Părintelui Vasiloschi altă scrisoare, în care justifică articolul publicat în Frăţia Ortodoxă, anul I, iulie 1954, nr. 4, p. 29-30, despre jurisdicţia, respectiv „situaţia canonică a emigraţiei”, printre care şi cea a  Bisericii Române din Germania.
Menţionează, că – în prealabil – a discutat şi cu Th. Gallin despre „chestiuni bisericeşti la ordinea zilei”. Recunoaşte, că a folosit şi expresii  tari motivat de faptul, că Părintele Vasiloschi  „a refuzat orice cuvânt în legătură cu această problemă. În loc să căutăm şi să găsim o soluţie judicioasă a situaţiei Sfinţiei Voastre, aţi găsit mai nimerit să-mi faceţi o descindere, împreună cu amicul Spânache (Carafil Spânache († 2014) , căsătorit cu Oltica, fiica Părintelui şi deci ginerele lui n.n.), pentru a mă consulta asupra … francmasoneriei  şi a templului în care ar fi fost ales P.S. Valerian!”.
Îi solicită Părintelui Vasiloschi încă o dată informaţii, cu privire la scrisoarea Mitropolitului Atenagora Kavvadis de la Londra (grammata de recunoaştere), sub a cărui „protecţie” s-ar afla Părintele Vasiloschi. Menţionează, că a aflat din alte surse că Părintele nu se află sub protecţia, ci sub jurisdicţia Mitropolitului (de fapt a Patriarhiei Ecumenice n.n.), despre care Th. Gallin „crede că lucrul nu implică nici o gravitate – dimpotrivă e o onoare pentru Sfinţia Voastră şi pentru noi toţi”.
Tot aici aminteşte de tabăra de muncă de vară, iniţiată de monseniorul Vasile Zăpârţan (de la Misiunea Română Unită din München – Germania n.n.) într-o localitate din Alsacia, pentru restaurarea unui cimitir românesc. Este vorba Cimitirul Militar Român de la Soultzmatt.
Amzăr e indignat de faptul, că monseniorul Vasile Zăpârţan n-a găsit de cuviinţă să-i facă cunoscută această iniţiativă, atât Părintelui Vasiloschi, cât şi comunităţilor române, fără să ţină seama de confesiune, devreme ce dânsul (Pr. Zăpârţan n.n.) «vrea să facă numai treabă creştinească şi românească». “O face Sfinţia Sa, dar zice că treaba n-are nimic de-a face nici cu politica şi nici cu Biserica (adică cu confesiunea!). Că tot ce fac ei, e treabă «creştină şi românească». Dar sunt sigur, că tabăra nu va putea fi făcută numai din «uniţi» şi sunt sigur, că soldaţii înmormântaţi acolo (foşti prizonieri în Germania?) au fost în majoritatea lor ortodocşi! Prin urmare, vedeţi care e situaţia: ei păstorii şi noi turma!”.
Problema jurisdicţiei canonice a comunităţilor ortodoxe române din Germania l-a preocupat pe Amzăr mult timp, chiar şi după ce problema era rezolvată şi clarificată definitiv de către Părintele Vasiloschi.
În articolul Probleme curente, publicat în revista Solia nr. 2, 1955 (Episcopia Ortodoxă din America), a comentat punerea Bisericii Ortodoxe Române din Germania sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, în anul 1953, spunând:
„… După cum se ştie, din Noiembrie 1953, acest grup (Românii ortodocşi din Germania) a fost pus din punct de vedere bisericesc sub jurisdicţiunea Patriarhiei Ecumenice. Lucrul s-a aflat abia prin Aprilie 1954, cu ocazia unei adunări bisericeşti la Paris, unde problema a fost atinsă în treacăt. Nici eu, în Frăţia Ortodoxă  din Iunie şi Iulie-Septembrie 1954, n-am făcut decât să relatez faptul ca atare, fără comentariu. Un comentariu se impune însă. După toate aparenţele, la acţiunea care a dus la subordonarea Românilor ortodocşi din Germania şi Austria, faţă de Patriarhia din Constantinopole, au contribuit două-trei persoane. Toţi ceilalţi am fost implicaţi într-o acţiune, asupra căreia n-am fost consultaţi sau puşi cel puţin ulterior la curent de conducerea Bisericii noastre din Germania, conducere care se reduce în realitate la un singur om: preotul. Nu e de mirare, că ştirea respectivă a stârnit surprindere şi indignare în rândurile celor interesaţi. Dar mai grave decât procedeul aplicat sunt consecinţele canonice ale acestui act puţin cugetat: ele constau în anularea autocefaliei noastre bisericeşti, pentru o grupă importantă a refugiaţilor, cărora nici prin gând nu le-a trecut să ajungă din nou „sub Greci”.
Deocamdată, acest raport de subordonare se exercită numai asupra preotului, dar în momentul când va fi vorba de numirea altui preot, Mitropolitul Athenagoras din Londra, Exarhul Patriarhului Ecumenic, e acela care va trimite în Germania pe cine va vrea, iar în cazul când noi, credincioşii, nu vom accepta o asemenea numire, conflictul e inevitabil, conflict, pe cât de superfluu, pe atât de dăunător Bisericii însăşi. Pentru a preveni acest conflict, Românii din Germania, care sunt pe cale, a se organiza în sfârşit la un nivel mai ridicat, ar trebui să clarifice de pe acum situaţia. Ştiu că printre noi, în special în rândurile foştilor diplomaţi de carieră, există oameni, care practică, în virtutea inerţiei, politica struţului, după care problemele trecute sub tăcere sunt inexistente, dar într-o lume care nu vrea să renunţe la regimul democratic de autoguvernare, e de datoria presei să semnaleze opiniei publice între altele şi încălcările acestui principiu”.
Reacţia Părintelui Vasiloschi la articolul lui Amzăr a urmat prompt. Părintele Vasiloschi crede, că Amzăr ignoră cu bună ştiinţă câteva principii esenţiale de drept canonic bisericesc, de la care “Biserica Ortodoxă Română de exil a fost nevoită să se abată, dar pe care  le păstrează şi le respectă ca şi până acum”.
Întâlnim pentru prima oară, scrisă negru pe alb expresia Biserica Ortodoxă Română de exil, pe cât de improprie, pe atât de des folosită, de la Părintele Vasiloschi până mai în zilele noastre.
Părintele Vasiloschi se crede îndreptăţit să-i dea lui Amzăr o lecţie de drept canonic, cu vădita intenţie, de a-i demonstra că acţiunea lui corespunde normelor de drept bisericesc. Iată argumentele Părintelui Vasiloschi.
– După părerea lui, expresia „anularea autocefaliei noastre bisericeşti”, folosită de Amzăr, este imprecisă şi lasă să se înţeleagă, că autorul se referă la Autocefalia Bisericii Ortodoxe din România, care ar fi fost anulată în urma „actului puţin cugetat”, prin aşezarea Bisericii Românilor Ortodocşi din Germania sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, „pentru o grupă importantă a refugiului, căreia nici prin gând nu i-a trecut să ajungă din nou «sub Greci»”.
– Biserica Ortodoxă  Română de exil din Germania n-a mai putut rămâne sub Patriarhia de la Bucureşti, dirijată (controlată) de către guvernul comunist, şi a ieşit de sub jurisdicţia acesteia, aşa cum au procedat şi celelalte Biserici de Exil, îndeosebi Episcopia Română din America;
–  Amzăr reduce actul jurisdicţiei bisericeşti, dimensiunea ecleziologică, precum şi exercitarea acesteia din punctul de vedere al Dreptului canonic bisericesc, doar la simplul „raport de subordonare, exercitat numai asupra preotului”, de către episcop, în cazul de faţă de către Arhiepiscopul Athenagoras Kavvadias, de la Londra, Exarhul Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol, care este îndreptăţit să trimită preot Românilor din Germania „pe cine va vrea el”, fără ca să ia în considerare şi votul acestora.
– Părintele Vasiloschi recuză afirmaţia aceasta şi consideră, că punerea Bisericii Ortodoxe Române de exil sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice numai de către întâistătătorul ei, fără o prealabilă consultare şi aprobare din partea mulţimii românilor, refugiaţi împrăştiaţi prin toată Germania, a fost legitimă, întrucât în Ortodoxie, chiar şi în situaţii normale, trecerea sub altă jurisdicţie bisericească, precum şi numirea slujitorilor se face de către conducerea bisericească şi nu de către credincioşi;
– Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, considerat de întreaga creştinătate, de aproape 1500 de ani, cel mai înalt ierarh al întregii Biserici Ortodoxe, nu se cuvine a fi  numit de către românii refugiaţi, în chip răutăcios, „grec” stigmatizat; mai ales că Patriarhia Ecumenică este Biserica-Mamă a Bisericii din România, precum şi a mai tuturor Bisericilor Răsăritene, iar Patriarhii Ecumenici înşişi au fost printre primii iniţiatori şi de când lumea sunt angajaţi în marea Mişcare Ecumenică, cu funcţii de conducere. Punerea Bisericii românilor de exil sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice nu „hurducă” în nici un caz  „autocefalia” Bisericii naţionale, deoarece Patriarhul Ecumenic şi aşa are de când lumea dreptul de protecţie jurisdicţională, peste toate Bisericile de exil (de fapt din afara graniţelor entnice şi geografice n.n.) şi peste credincioşii acestora.
Românii ortodocşi din exil n-au fost nicidecum revoltaţi din cauza acestei subordonări canonice. Dimpotrivă. Aceştia privesc integrarea canonică şi legitimă a Bisericii lor şi a întâistătătorului ei, ca o acţiune absolut în ordine, lucru recunoscut şi apreciat în unanimitate şi de către asociaţiile române existente în Germania.
Părintele Vasiloschi este vădit surprins de faptul, că în situaţia Episcopului Bisericii Române din America – Prea Sfinţitul Trifa, foarte contestat din cauza hirotoniei (întru episcop, vezi Samosfiaţii), subordonat unui sinod bisericesc străin, nerecunoscut de nici o Patriarhie, Amzăr nu vrea să vadă o anulare a autocefaliei Bisericii-Mame din România, ci dimpotrivă,  el consideră fără rezerve această episcopie, ca singura comunitate ortodoxă canonică şi liberă în străinătate.
Amzăr nu s-a dovedit consecvent cu privire la rezolvarea problemei jurisdicţiei Bisericii române din Germania Amzăr.
În scrisoarea din 3 martie 1963 către Avram Macarie de la Köln „sesizează dificultatea jurisdicţiei ortodoxe în exil” îndeosebi a Bisericii române din Germania. „Neavând un consiliu parohial, legal constituit, toată biserica noastră se reduce, în fond, la persoana părintelui V. (asiloschi). Când, cu ani în urmă, am ridicat în buletinul <<Frăţia Ortodoxă>>, această problemă, mi-am atras imediat adversitatea Părintelui V. (asiloschi), iar dintre <<credincioşi>> nimeni nu m-a sprijinit. C. (ucernicia) sa rămânând până astăzi <<samodârjeţ>> (aluzie la samosfiaţi? n.n.) în calitate de salariat al unei instanţe din afara Bisericii Ortodoxe” (instanţa ecumenico-protestantă)” (Dora Mezdrea, Bibliografie. Dumitru Cristian Amzăr, Bucureşti 2013, p.296-298).
Relaţiile dintre Avram Macarie şi preoţii Vasiloschi şi Popa n-au fost dintre cele mai prieteneşti sau sincere. Dimpotrivă! În anul 1963 Biserica românilor din Germania a trecut sub jurisdicţia Exarhatului Patriarhiei Ecumenic în Franţa, condus de către Arhiepiscopul Georg Wagner de la Paris. În vremea aceea Avram Macarie a făcut parte din cercul prietenilor foarte apropiaţi Părintelui Vasile Boldeanu de la Biserica română din Paris. Nici Părintele Boldeanu n-a putut să se laude cu niscaiva relaţii de prietenie sinceră cu preoţii români din Germania: Emilian Vasiloschi şi Dumitru Em. Popa, ci a încercat pe toate căile şi cu  mijloace deloc ortodoxe să supună parohiile româneşti de dincoace de Rin sub jurisdicţia Arhiepiscopiei române din Franţa, vezi Războiul cel dintre noi, printre susţinătorii săi în „acţiunea de cucerire a Germaniei” fiind şi Macarie.
În anul în care a avut loc Congresul Bisericesc de la Frankfurt/M., vezi Episcopia în scrisoarea din 21 august (deci înainte de luna octombrie, când s-a ţinut congresul), îi scrie Părintelui Protoiereu Dumitru Popa: „Aud că părintele Boldeanu se ţine de capul Sfinţiei Voastre să treceţi sub jurisdicţia <<Bisericii ruseşti în străinătate sau din afara Rusiei>>  aşa-zis sinodală.  Asta ar însemna să sărim din lac în puţ” (Dora Mezdrea, op. cit. p. 335).
În ce măsură, relaţiile dintre Părintele Vasiloschi şi Amzăr s-au armonizat în anii următori, ar putea să spună numai cei care au fost contemporani cu ei şi i-au cunoscut mai îndeaproape. Sigur este, că Părintele Vasiloschi a privegheat continuu rânduiala treburilor bisericeşti şi n-a îngăduit nimănui să-i iasă din cuvânt, nici măcar credinciosului său prieten D. C. Amzăr, după cum se poate constata în cele ce urmează.
În scrisoarea de două ori datată, 24 martie/17 aprilie 1962, Amzăr îi comunică Părintelui, cât de neplăcut surprins a fost, să descopere în Taschenbuch (almanah de buzunar), editat în anul 1959, de către  Evangelisches Verlagswerk din Stuttgart, înlocuirea termenului Laienaktion (= acţiunea laicilor în Biserică n.n.) cu Laienkirche (Biserica laicilor).
Amzăr folosise termenul Laienaktion într-un articol, publicat iniţial în revista Frăţia Ortodoxă, de unde editura amintită îl preluase deja, în ediţia I, 1955, p. 440 şi îl înlocuise cu termenul Laienkirche, care înseamnă Biserica laicilor, fapt care lăsa impresia, că autorul (D.C.Amzăr) ar face parte dintr-o Biserică a laicilor(!?).
Amzăr consideră această modificare, compromiţătoare pentru el şi pentru cei care sprijină şi colaborează la sus numita revistă (Frăţia Ortodoxă), „în frunte cu Episcopia Ortodoxă din America” acesta putând  fi şi unul din motivele evidente, pentru a nu i se încredinţa locul de muncă în München. Se vedea deja nevoit să intenteze proces împotriva editurii, cerând despăgubirile prevăzute de legile în vigoare.
Nu s-a clarificat dacă era vorba de o eroare de tipar sau de o falsă interpretare, dar pentru că termenii erau folosiţi cu referinţă la Biserica Ortodoxă Română în Germania, fiind  menţionată şi revista Frăţia Ortodoxă, ca Biserică a laicilor (mirenilor) (orthodoxe Leienkirche) spre păstrarea unităţii de credinţă a Românilor în exil, părintele Vasiloschi observă maliţios: „Poate că Domnul Amzăr a îndrăznit să facă un pas mai departe şi a înfiinţat aici în Germania o «Biserică a mirenilor (Laienkirche)» absolut necanonică, respectiv o «Mişcare a mirenilor (Laienaktion) » sau «Asistenţa pentru mireni (Laienbetreuung)», sub conducerea sa şi cu sprijinul înaltului său protector din America” (Episcopul Valerian Trifa n.n.), după care precizează tăios: „Este cunoscut fiecărui creştin ortodox, că în Ortodoxie nu există o Biserică a mirenilor, că chiar şi o Mişcare a mirenilor (Laienaktion) poate să-şi desfăşoare activitatea numai cu aprobarea conducerii bisericeşti şi sub supravegherea autorităţii ierarhice, lucru care însă în cazul de faţă nu s-a întâmplat, nici măcar consemnarea în (acest) susnumitul almanah nu s-a făcut sub supravegherea şi cu aprobarea Bisericii Române, organizată canonic în Germania, fără îngăduinţa şi fără ştiinţa întâistătătorului spiritual, responsabil al acestei Biserici, ceea ce denotă un fel de anarhie în viaţa Bisericii noastre”.

5. Editarea unui buletin ortodox cu caracter informativ

În anul 1951, D.C. Amzăr îşi exprima faţă de Părintele Vsiloschi regretul, că ortodocşii români nu pot edita  un buletin parohial, spunându-i: „Ce păcat că nu putem scoate şi noi o foaie!”.
Avea ca model  ziarul Îndreptar. Foaie pentru gând şi faptă creştinească, care apărea săptămânal la Freising, (între 1951-1953, prin grija monseniorului Octavian Bârlea – vicepreşedintele Misiunii Catolice Române pentru Europa şi  „executorul pe teren”, care mijlocea procurarea mijloacelor financiare.
Ziarul a apărut din 1951 până în 1953 şi avea patru redactori: trei preoţi uniţi – Dr. Dr. Octavian Bârlea, Dr. Flaviu Popan şi Alexandru Mircea şi pe teologul erudit de cultură ortodoxă  Gheorghe (George) Racoveanu, redactor responsabil şi administrator fiind preotul  Flaviu Popan.
Ziarul şi-a încetat apariţia în urma unui conflict de întâietate şi competenţă între monseniorul Octavian Bârlea şi preşedintele Misiunii Catolice Române pentru Europa – Monseniorul John C. Kirk, fostul secretar al Nunţiaturii de la Bucureşti, până în momentul expulzării personalului, la 7 iulie 1950.
Întrucât din colectivul redacţiei făceau parte trei preoţi uniţi şi un teolog de carte ortodoxă, dar bănuit de «catolicire» Amzăr şi nu mai puţin Părintele Vasiloschi erau de părere, că revista era organul Misiunii Catolice Române din Germania.
În ultimul număr al revistei, octombrie 1953, redacţia a încercat să dezmintă această părere generalizată, reamintind cititorilor precizarea făcută în numărul din noiembrie 1952 şi anume, că ziarul Îndreptar „n’a fost organul Misiunii Catolice Române; că nu s’a tiparit cu banii Misiunii; că n’a fost susţinut din «fondurile Romei»; că n’a fost, în nici un fel, stipendiat de «Vatican»”.
Redactorii ziarului considerau revista Îndreptar „un indicator de drum la răscrucile vieţii moderne” şi s-au străduit „vreme de aproape trei ani de zile, să scoată în evidenţă tot ce uneşte cele două Biserici adevărate (Ortodoxă şi Romano-Catolică n.n.) şi să lase în umbră tot ce le desparte”. Au menţionat diversitatea firească în viaţa acestor două Biserici, ocolind cu grijă punctele nevralgice şi evidenţiind  „raporturile dintre cele două Biserici româneşti”(Ortodoxă şi Catolică de rit bizantin sau „unită” n.n.).
Tematica ziarului a fost uşă larg deschisă polemicii virulente, între românii ortodocşi din exil şi românii catolicii de rit oriental, şi aceştia din exil; pentru ortodocşi, „papistaşii” erau nişte îndepărtaţi de la dreapta credinţă în Hristos; pentru catolici, cei care se pretindeau(!?) „ortodocşi” sau „aşa numiţii  ortodocşi, erau schismatici, ieşiţi de supt jurisdicţia urmaşilor apostolului Petru şi «propovăduiau tot felul de superficialiăţi şi îngustimi confesionaliste »”.
De menţionat în acest loc este polemica dusă de către preotul Alexandru Mircea, cu Dumitru C. Amzăr şi cea a lui George Racoveanu, cu redactorii de la Solia, ziarul Episcopiei Ortodoxe Române din America.
Nu atât aroganţa, de felul expresiilor menţionate mai sus, ci faptul, că argumentele turnate în cuvinte şi aşternute pe hârtia Îndreptarului conjugate cu viclenii prozelitiste, executate de către preoţii români uniţi, pe teren, printre românii ortodocşi, au dus la tensionarea relaţiilor dintre românii ambelor confesiuni.
Prozelitismul, înveşmântat adesea în haina binefacerilor materiale, l-a determinat pe D. C. Amzăr – cu toate că şi el beneficia sporadic de aceste binefaceri, din partea Misiunii Unite de la München – să se angajeze în polemică impetuoasă cu redactorii Îndreptarului, deşi se afla, din punct de vedere profesional, pe o poziţie total neprielnică în a argumenta.
O dispută teologică între Amzăr şi Racoveanu era ca un duel inegal între doi adversari: unul cu arc şi săgeată, celălalt cu puşcă automată. Căci Racoveanu era cu multă şi înaltă carte în ale teologiei, pe când Amzăr era priceput în cele ale filozofiei şi mai puţin, dacă nu chiar deloc, în cele ale  teologiei.
Ceea ce aveau însă în comun era faptul, că amândoi au fost botezaţi în ritul Bisericii Ortodoxe şi că amândoi au fost elevii lui Nae Ionescu (Mihai Negau Basarab, Conferinţe freiburgheze şi alte scrieri, Biblioteca  Română din Freiburg, octombrie 2002, p. 65).
Cu referinţe la temele abordate de „cei de la  Îndreptar”, D.C. Amzăr a publicat în luna ianuarie 1951, în ziarul Patria, un articol, în care a  afirmat printre altele că „Ortodoxismul e altceva decât Ortodoxia… Ortodoxismul e conştiinţa de sine a Ortodoxiei”,iar în 1952, a publicat Micul Catehism al Românului ortodox, în Calendarul Solia, editat de Episcopia Ortodoxă Română din America.
Un an mai devreme (1951), la Congresul Bisericesc de la Chicago, Episcopia Ortodoxă din America se declarase definitiv autonomă faţă de Biserica Ortodoxă din România, despre care Amzăr a declarat, că în urma acestui act, a devenit „singura Episcopie Ortodoxă Română liberă” (vezi Frăţia Ortodoxă, I, nr. 5-7, iulie-sept. 1954, p. 44).
Îndrăzneala i-a fost răsplătită de către redactorii Îndreptarului, cu o ripostă tendenţioasă, cum el însuşi îi scrie Părintelui Vasiloschi (1951) despre „polemica Îndreptarului, atât de pătimaşă”  împotriva lui, adăugând: „Oricum, îmi atribui meritul de a le fi dat material de gândire pentru un scaun de judecată, care altfel cam funcţionează în gol” .
O critică zgrunţuroasă a venit din partea preotului Alexandru Mircea, de la Îndreptar. După părerea lui, conţinutul Catehismului era insuficient pentru scopul cu care a fost întocmit, deoarece  „nu conţine nimic din ceea ce ar trebui să conţină un Catehism, căci nu vorbeşte nici despre Sfânta Treime, nici despre Iisus Hristos, nici despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu, nici despre Biserică, nici despre Sfintele Taine, nici despre har, nici despre viaţa veşnică, etc., ci vrea sa arate «de ce Românul ortodox nu poate deveni catolic»”.
Dacă preotul Alexandru Mircea a fost într-adevăr obiectiv în evaluarea Catehismului, trebuie să recunoaştem, că denumirea «Catehism» nu corespundea conţinutului insuficient al cărţii, ca să fie considerată ca atare.
O reacţie la polemica dintre Amzăr şi redactorii Îndreptarului a venit din partea  ziarului Solia, din America. Aceştia afirmau că „ziarul Îndreptar este o foaie catolică şi toţi catolicii de la Îndreptar sunt nişte negustori şi nişte «săbieri» fără scrupule, ce-i cumpără pe ortodocşi, iar când nu-i pot cumpăra, îi silesc «cu sabia» să treacă la catolicism. Şi cei care se autonumesc ortodocşi (adică ortodocşi uniţi cu Roma ?! n.n. vezi mai jos), de fapt nu sunt ortodocşi, ci apostaţi, oameni gata de vânzare la oricine dă mai mult”.
Îndreptarul a răspuns acuzaţiilor venite din partea redactorilor Calendarului Solia din America, prin pana lui Gheorghe Racoveanu – teologul neunit, dar faptul că era redactor ortodox la Îndreptar, alături de trei catolici, i-a făcut pe unii ortodocşi să-l bănuiască de „catolicire”, printre aceştia aflându-se şi Amzăr, care la 1 ianuarie 1952, îl numeşte dispreţuitor pe Gheorghe Racoveanu „episcop ratat şi viitor cardinal… «ortodox»”.
N-ar fi singurul atribut cu care Rahoveanu a rămas în istoria exilului românesc. Din considerente neelucidate în detaliu, dar ştiute de toţi contemporanii lui, a fost numit şi «teologul necucernic» (despre Racoveanu vezi  Mihai Negau Basarab, Conferinţe freiburgheze şi alte scrieri,Biblioteca Română din Freiburg, octombrie 2002, vol I, p. 65 – 81).
La 1 mai  1953, Amzăr îl informează pe Părintele Vasiloschi despre articolele sale, publicate în revistele Solia, Troiţa şi Vatra, în legătură cu campania antiortodoxă a uniţilor. Consideră că este bine că „lumea a început să se mişte” şi se bucură că nu a rămas singur în această luptă; „Sper că se vor găsi şi din cei care intră mai mult în amănunte, îndeosebi în ce priveşte motivele anumitor instrumente catolicizante, decât am putut şi pot s-o fac eu. De mirare este că un om ca Mircea Eliade se face că nu pricepe de ce este vorba”.
Îi mai scrie Părintelui, că Preotul Dr. Flaviu Popan, de la Misiunea Unită de la München, însoţit de monseniorul Octavian Bârlea, primul – redactor responsabil şi administratorul revistei  Îndreptar, al doilea – „executorul pe teren”, „umblă de atâta vreme cu Îndreptarul din casă în casă…” şi că „au găsit printre ortodocşi destule cozi de topor, care le ajută să dea foii un nivel ridicat (un Herescu, un Mircea Eliade, spre a nu mai vorbi de Racoveanu!)”.
La 30 mai 1951, Părintele Vasiloschi îi scrie lui Amzăr, printre altele, şi despre ecoul produs  de articolele Ortodoxism, Învierea şi  Omenia, scrise de către Amzăr şi publicate în Calendarul Solia din America. Părintele subliniază necesitatea „strângerii legăturilor noastre personale, în vederea unei mari lucrări de pregătire: organizarea Bisericii noastre ortodoxe în exil şi evidenţierea Ortodoxiei noastre occidentale dar şi a Ortodoxismului nostru românesc, atât de nesocotite şi ponegrite,  de cei ce cred că a sosit ceasul să ne desfiinţeze”.

6. Despre războiul cel dintre noi şi alte neajunsuri

“Pentru a conduce o Biserică, cu demnitate şi cu dârză statornicie, pe foarte expusele ei metereze de apărare, contra primejdioaselor atacuri ale unor duşmani bine înarmaţi (sau fără scrupule…), tu, luptând cu sărăcia şi cu cea mai dezesperantă nepăsare sau chiar ostilitate de pe la spate a înşişi «ortodocşilor»  tăi…, se cere să ai puteri supraomeneşti şi să fii «nebun pentru Hristos!» (Pr. Emilian Vasiloschi).

La 20 martie 1954, Părintele Vasiloschi îi scrie lui Amzăr despre un accident cu automobilul la Ehningen, lângă Böblingen, unde mersese în vizită pastorală; îi scrie că „am  cunoscut lume nouă românească. Dintre cei noi, mulţi s-au arătat foarte dispuşi pentru o acţiune ortodoxă-românească şi au primit cu vădită bucurie foaia «Frăţia Ortodoxă». Printre cei vechi am dat, pe alocuri, de o ostentativă, totuşi neaşteptată şi nemotivată … răceală (cum cred a fi gândit la prietenii noştri din Freiburg…)”.
Îi mai spune  că este preocupat de „zidirea unei biserici ortodoxe, pentru care am şi terminat lucrările prealabile, după o muncă încordată şi după nenumărate drumuri făcute cu maşina mea pe zăpadă, pe frig, pe gheţuş, pe ceaţă, pe viscol şi uneori pe minunată vreme geroasă de soare cu dinţi, ba câte odată şi cu rostogolirea maşinii peste cap…” .
Este prima dată, când Părintele Vasiloschi menţionează existenţa unui plan de construire a unui locaş de cult ortodox în oraşul Saltzgitter-Lebenstedt, încă din anul 1952, pentru cele două comunităţi ortodoxe de aici, română şi rusă.
Se pare că Părintele Vasiloschi însuşi a fost iniţiatorul acestui plan, pe care l-a făcut cunoscut abia doi ani mai târziu (1954), după ce l-a definitivat. Dacă şi în ce măsură această iniţiativă a aparţinut de la început şi episcopului rus (Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor) nu reiese din corespondenţa cu Amzăr.
Mijloacele financiare erau probabil inexistente, devreme ce s-a apelat la ajutorul Consiliului Mondial al Bisericilor (WCC), cu sediul în Geneva, care în anul 1952, a promis finanţarea proiectului, cu condiţia înfiinţării unei asociaţii de lucru ortodoxe româno-ruse. Părintele îi promite lui Amzăr că-i va trimite  date mai precise, asupra proiectului Bisericii din Lebenstedt.
Un proverb românesc spune: „Socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din târg”. Întocmai s-au petrecut lucrurile şi cu planul Părintelui. În acelaşi an (1954), Consiliul Ecumenic şi-a retras promisiunea finanţării proiectului, din motive necunoscute. Părintele Vasiloschi comunică lui Amzăr năruirea planului construirii bisericii, spunând că cineva „i-a băgat beţe în roate”.
O documentaţie amănunţită despre acest caz îi va trimite, „după ce se limpezeşte tulbureala ce s-a produs în lipsa mea… în mersul, pot zice «triumfător», al lucrărilor pregătitoare pentru realizarea acestui deziderat vechi, al ortodocşilor din regiunea Salzgitter. Când vei afla, cum «a devenit cazul», vei rămâne  înmărmurit, aici fiind în joc şi duplicitatea …«Ocrotitorilor» noştri. Pentru a conduce o Biserică, cu demnitate şi cu dârză statornicie, pe foarte expusele ei metereze de apărare, contra primejdioaselor atacuri ale unor duşmani bine înarmaţi (sau fără scrupule…), tu, luptând cu sărăcia şi cu cea mai dezesperantă nepăsare sau chiar ostilitate de pe la spate a înşişi «ortodocşilor»  tăi…, se cere să ai puteri supraomeneşti şi să fii «nebun pentru Hristos!».  Dar tocmai pentru acest motiv cred, merg pe drumul cel spinos dar drept şi Mântuitorul nu mă va părăsi, ci mă va sprijini şi ocroti ca şi până acum”.
Cine vor fi fost „ocrotitorii noştri”, dacă era vorba de evanghelici, catolici, uniţi sau ortodocşi simpatizanţi cu catolicii şi uniţii, Părintele nu spune;  spune doar că era vorba de „mâna neagră, care cată chip şi fel ca să distrugă Biserica noastră”. E vorba „de trăsnetul ce mi-a venit de la Geneva, cu privire la proiectul clădirii unei biserici ortodoxe la Lebenstedt, pentru care reprezentantul Consiliului Mondial al Bisericilor (WCC) îşi dăduse asentimentul, în sensul unui proiect remarcabil financiar, silindu-ne să înjghebăm o Asociaţie ortodoxă româno-rusă… etc. şi purtându-mă, din 1952, luni multe pe drumuri grele, costisitoare şi primejdioase, ca acum, când totul e să pornească la realizare, acelaşi „înalt” reprezentant să se retragă dintr-o dată, lăsându-ne … în vânt…!”.
Amzăr n-a înţeles rostul construirii unei biserici ortodoxe la Lebenstedt. La îndemnul Părintelui Vasiloschi a retras ştirea, pe care intenţiona s-o publice în revista Frăţia Ortodoxă, întrucât  oricum nu mai prezenta interes, după ce planul devenise irealizabil.
La 13 aprilie 1954, Amzăr scrie Părintelui despre „materialul pentru Baden-Baden”, care, la caz de nevoie, trebuia să fie prezentat, nu se ştie cui şi cu care ocazie.
Cu mare probabilitate, este vorba de încercarea românilor din exil, de a obţine Capela Română Michail Stourdza din Baden-Baden pentru nevoile lor religioase. Amzăr nu exclude un succes al acestei iniţiative, considerând că „atâta timp cât Bundesrepublik (Germania Federală) n-are relaţii diplomatice cu RPR, nu e obligată să ţină seama de intervenţiile şi dorinţele acesteia”, un punct de vedere absolut eronat, pe care l-au avut, mai aproape de vremurile noastre, şi alţi români ortodocşi, pe cât de zeloşi, pe atât de neştiutori, vezi Quo vadis?. Cu acest scop, pregătise material documentar, probabil o nouă redactare  a informaţiilor descrise mai sus, pe care le publicase în revista Frăţia Ortodoxă, anul I, iulie 1954, nr. 4, p. 29-30. Poate că în contextul acestui deziderat al românilor ortodocşi din exil în Germania, s-ar putea explica existenţa testamentului fundaţiei Capela Michael Stourdza din Baden – Baden,  în arhiva bisericii române din Freiburg, pe care l-am menţionat mai sus.

7. Despre prozelitism şi Pescuitorii în ape tulburi

În corespondenţa dintre Părintele Vasiloschi şi Amzăr, este ilustrată iar şi iar indignarea acestora faţă de prozelitismul (convertirile) printre românii ortodocşi din exil, indiferent din care parte ar fi fost iniţiat şi practicat, de către Biserica Evanghelică, Biserica Catolică sau îndeosebi de către Misiunea Bisericii Române unite cu Roma, din Germania.
Amzăr se declară vădit decepţionat de faptul, că în Micul lexicon al Bisericii Catolice(Kleines Katholisches Kirchenlexikon), ortodocşii sunt prezentaţi „schismatici şi eretici”, fapt pentru care – ca ripostă –  anunţă Părintelui Vasiloschi intenţia, de a scrie un articol pe tema convertirilor. Pentru aceasta i-ar fi fost necesară „cartea Părintelui Bonteanu” ( este vorba de Arhimandritul Teodosie Bonteanu, despre care Amzăr ştia, că se convertise la catolicism – vezi în continuare).
Se cuvine menţionat şi faptul, că Amzăr, când vorbeşte de prozelitismul catolic, nu face întotdeauna o diferenţiere clară între romano-catolicii tradiţionali şi catolicii din timpurile mai noi, de rit bizantin sau Biserica Unită cu Roma, numindu-i fără discernământ, pur şi simplu catolici.
Acelaşi lucru îl face şi monseniorul Octavian Bârlea, în scrisoarea de protest către monseniorul John C. Kirk, care la 12 februarie 1952,  acceptase să fie numit de către Congregaţia pentru Bisericile Răsăritene de la Roma, preşedintele Misiunii Catolice Române pentru Europa. Monseniorul Bârlea îl considera pe monseniorul John C. Kirk, nepotrivit pentru acest post, „o persoană străină de realităţile româneşti, într-o vreme, când existau preoţi români capabili să îndeplinească o astfel de misiune”, fapt pentru care îi spune deschis: „pe drumul pe care dumneavoastră aţi început să mergeţi de acum înainte, eu nu vă pot urma. Conştiinţa mea îmi spune că aş face un lucru nedemn de Biserica română catolică”(subl. n.), când de fapt era vorba de Biserica Română Unită.
În cazul menţionat de către Amzăr, este vorba de „activitatea prozelitistă a Misiunii Unite” din Germania, susţinută şi prin editarea publicaţiilor Cuget Românesc, Îndreptarul şi Curierul Creştin, care „împroaşcă straşnic cu noroi în Biserica Ortodoxă, prin pana Monseniorului Tăutu şi a Părintelui (unit) Rusu”.
La 28 octombrie 1951, Amzăr îi scrie  Părintelui Vasiloschi despre „mare fierbere la München”, privitor la postul de radio Europa Liberă (care urma să se înfiinţeze n.n.), „la care se îngrămădesc toţi  – de aici şi din alte părţi: oameni ai generalului Rădescu, ai Comitetului Naţional şi nu mai prejos, legionarii-brigadiri (simiştii n.n.), care au primit cuvântul de ordin să se lepede de orice, de tot şi de toate, numai să pună mâna pe posturi. În fruntea lor, amicul nostru comun, foarte comun, Gheorghe Racoveanu, pentru care preotul Bârlea a lucrat mai bine de 2 luni la Roma, spre a-i aduce o recomandare specială, se pare, de la Papa însuşi, precum că ar fi cel mai indicat pentru propaganda religioasă pentru Români.
Şi n-ar fi exclus să reuşească. Mă întreb, dacă n-ar fi cazul să atrageţi atenţia la Consiliul Ecumenic, asupra acestor tendinţe de catolicizare şi că anumite cercuri vor să promoveze tocmai elementele care s-au făcut instrumentele acestei acţiuni. Dealtfel am impresia, că noi ortodocşii suferim de vechiul păcat: suntem prea puţin activi şi nu ne interesăm de latura organizatorică a problemelor. Catolicii ştiu întotdeauna să cucerească poziţiile-cheie, de unde domină apoi totul”.
La 27 iulie 1952, îi scrie Părintelui Vsiloschi despre  „vizita neaşteptată a Părintelui Bârlea, însoţit de Părintele Popan ( Pr. Dr. Flaviu Popan, redactorul principal şi administratorul revistei Îndreptar n.n.), unul să-şi ia rămas bun (monseniorul Bârlea pleca la Paris, în calitate de vicepreşedinte al Misiunii Catolice pentru Europa şi rector al Misiunii Române din Franţa n.n.), al doilea– să ne cunoaştem şi personal!”.
Amzăr menţionează tot acum şi cartea cu titlul Naşterea din nou, scrisă de Arhimandritul Teodosie Bonteanu, „care a trecut prin 1937 de la Ortodoxie la Catolicism (unit), după ce fusese mult timp pe la Iaşi. In această carte, Arhimandritul Teodosie descrie «stările din Biserica Ortodoxă şi din monahism ca detestabile» şi, făcând treptat cunoştinţă cu Catolicismul, a sfârşit prin a se converti. Prin 1935 primise misiunea de la Mitropolitul Moldovei, să realizeze problema capelei Sturdza dela Baden-Baden, unde n-a reuşit însă a face nimic, deoarece primăria oraşului ar fi susţinut pe Ştefârţă! Neavând ce face, a luat din nou contact cu catolicii, care l-au dus să vadă diferite mânăstiri de călugări şi de maici. Toate i-au plăcut foarte mult şi rezultatul final a fost convertirea, pentru că în Biserica Catolică, toate lucrurile sunt bine organizate şi deci aici, trebuie să fie Dumnezeu!… Mă gândesc să scriu un articol despre cazul acesta, căci cu Uniţii m-am stricat, ori că-l scriu, ori că nu”.
La 2 decembrie 1953, Vasiloschi i-a trimis lui Amzăr, din fişierul parohial, lista cu adresele Românilor, la care el consideră că s-ar putea trimite pe viitor revista Solia „şi eventual alte publicaţii de interes pentru ortodoxia noastră”. Unele dintre persoanele aflate pe lista cu pricina „sunt din cele ce s-au lecuit (ori sunt pe cale de lecuire) de simism şi de catolicism, iar altele sunt înregistrate la rubrica oamenilor de treabă, cari vor trebui ţinuţi la curent cu problemele ortodoxe”.
 Menţionează călătoriile „pastorale” ale „Rectorului Misiunii Catolice (Unite n.n.) pentru Românii din Germania” şi intenţia acestuia, de a-l ruga pe Părintele Vasiloschi „a introduce un confrate nou, în problemele păstoreşti ale emigraţiei române din Germania”. Rectorul cu pricina «are planuri mari», „dorind să facă, cu concursul (unora sau chiar al tuturor!) Românilor de temeiu (cum e dl. Acrivu, Lăpădatu, Tulescu, Nini….. şi ortodocşi sadea), o casă românească la Bonn, cu toate bunătăţile laolaltă, chiar şi o capelă «românească» de ambele …  rituri, mă rog, ceva care nu se mai află, şi noi să-i dăm concursul.  Ar mai vrea să fericească chiar şi Biblioteca Română de la Freiburg…, luându-o sub aripa sa ocrotitoare”.
Părintele Vasiloschi, deşi nu-l cunoscuse încă pe Rectorul Misiunii, spune cu privire la planurile mari ale acestuia doar atât: „Păzea! «Timeo danaos et dona ferentes!». Am cules prea suficiente dovezi despre sinceritatea acestor acte de milostenie şi în ultima mea călătorie prin Bavaria şi prin Salzburgul Austriei, şi-apoi nu pot uita deloc scena de violenţă şi grosolană provocare din faţa Bisericii din München, pornită din sursă… «unită», despre care Ţi-am vorbit. Am citit de mai multe ori duiosul (eram să spun deliciosul) necrolog, rostit prin Solia, la groapa încă proaspăt deschisă a bietului «Îndreptar», şi mi se rupe inima de jale, când mă gândesc că de acum înainte s-ar putea, o vreme oarecare, să nu mai «îndrepte» nimeni noroiul în obrazul nostru şi al Bisericii noastre, afară doar dacă nu ne-o părăsi cu totul Ghiţişorul (Gheorghe Racoveanu n.n.) nostru scump şi o mai încuraja pe … Izbăşiţii pribegiei, să ne mai dea şi … câte o măciucă în cap”.
Rectorul Misiunii, despre  care este vorba şi pe care Părintele Vasiloschi nu-l cunoscuse încă până la data respectivă, trebuie să fi fost preotul unit Müller, al cărui nume este foarte des menţionat în corespondenţa dintre Amzăr şi Părintele Vasiloschi, după decembrie 1953, în contextul misiunii prozelite printre românii ortodocşi.
Se pare că preotul Müller îl vizitase pe Amzăr, înainte de a face cunoştinţă cu Părintele Vasiloschi, căci două zile mai târziu, 5 decembrie 1953, Părintele  îl roagă pe Amzăr să-i trimită detalii, din convorbirea avută cu  Rectorul Misiunii Romano-Catolice pentru Românii din Germania, precum şi din convorbirea lui Amzăr cu Nini Paul – Preşedintele “Asociaţiei Tineretului Ortodox-Român din toată lumea”. Părintele Vasiloschi nu este deloc încântat de această asociaţie şi regretă când constată „că totul e fanfaronadă în cel mai bun caz şi că se abuzează de firma Bisericii noastre, pentru satisfacerea unor ambiţii şi interese personale ale unor … cinici”.
La 20 decembrie 1953, Amzăr îl înştiinţează pe Părintele Vasiloschi despre „campania de promisiuni a Părintelui Müller (Biserica Catolică), care stârnesc pretutindeni speranţe şi nelinişte”. Preotul Müller propusese nişte condiţii de „colaborare” între ortodocşi şi catolici, însoţite de nişte „promisiuni”. Amzăr nu spune despre ce fel de promisiuni era vorba, este însă de părere că Părintele Müller trebuie „să fixeze punct cu punct condiţiile colaborării – sau să spună, dacă nu e posibilă, din cutare sau cutare motiv. Până atunci Catolicii ar trebui să se abţină de la orice promisiuni, iar Ortodocşii să nu accepte nimic, înainte de a se fi fixat condiţiile colaborării între organele răspunzătoare ale celor două Biserici”.
Îi mai spune că este acuzat de opoziţie în legătură cu opera de asistenţă socială  a Bisericii Catolice, deşi pe vremea Părintelui Bârlea, acceptase activitatea caritativă a acestuia printre românii ortodocşi, printre cei ajutoraţi  aflându-se însuşi Părintele Vasiloschi. Unii erau convinşi, că opoziţia Părintelui Vasiloschi se explică prin aceea, că dânsul ar primi ajutor material de la protestanţi.
La 22 ianuarie 1954, Amzăr anunţă Părintelui Vasiloschi prezenţa preotului Müller la o conferinţă în Düsseldorf, în ziua de 25 ianuarie, ocazie cu care intenţionează să-i facă şi Părintelui o vizită, ca să stabilească „un plan de lucru”. Amzăr l-a atenţionat pe preotul Müller şi pe consilierul său (nu menţionează numele şi confesiunea consilierului n.n.), că o „înţelegere prealabilă e absolut necesară şi că orice întreprind ei în sectorul ortodox trebuie să aibă neapărat asentimentul Sfinţiei Voastre. Am protestat de asemenea, că în vizitele de până acum s-au lăsat însoţiţi de ortodocşi, fără ca respectivii să fi avut dezlegarea cuvenită din partea Sf. Voastre”.
La 29 ianuarie 1954,  Părintele Vasiloschi i-a scris lui Amzăr despre „o serie de călătorii iernatice, îndelungate şi obositoare prin Hessen, Pfalz, Renania, Westfalen, Braunschweig, Saltzgitter, Lebensted…”, la care se mai adăugau supărările şi tulburările produse de „nechemata şi inoportuna colaborare a fraţilor uniţi (cu adevărat uniţi, şi politiceşte şi confesional, contra intereselor Bisericii nastre!)”.
A avut o convorbire şi cu Părintele  Müller de la Misiunea Unită, căruia i-a spus „totul pe şleau, ca să înţeleagă că aici, nu e situaţia din … Austria şi că aşa cum a pornit, nu poate să mai continue, dacă vrea să se păstreze o oarecare bună înţelegere între noi. Dealtfel, nu văd deloc în ce ar consta acea «colaborare»… cusută cu aţă albă”.Tot acum,  mărturiseşte Părintele Vasiloschi: „…m-am săturat până în gât de această frăţietate şi revin cu toată hotărârea mea nestrămutată, la vechea mea idee a «Frăţiei Ortdoxe» şi sunt mândru şi fericit, că Dumneata ai îmbrăţişat-o acum cu toată seriozitatea. Această acţiune o sprijin din tot sufletul, dar să ştii, că de pe acum încep a se ţese iţele unor noi intrigi, ca să discrediteze şi acest lucru bun şi salvator al Bisericii noastre. Cât despre ultimele D-Tale scrisori, înainte de a mai reveni – eventual! asupra lor, Te-aş ruga doar atâta: să fii bun, ca în viitor, înainte de a le da drumul, să le mai citeşti odată cu atenţie, ca să nu-ţi mai scape în ele afirmaţii şi săgetări… ireverenţioase şi nedrepte…”; un sfat înţelept, pe care Părintele însă nu şi l-a prea însuşit întotdeauna.
Fără a face vreo referinţă la observaţia Părintelui, cu privire la „afirmaţiile şi săgetările ireverenţioase şi nedrepte”, la 10 mai 1954, Amzăr îi comunică Părintelui Vasiloschi: „După ultimele ştiri, poziţia Catolicilor printre Românii din Germania se consolidează văzând cu ochii, iar noi vom pierde bătălia din cauza lipsei de acţiune, de unitate şi nu mai puţin a lipsei de concepţie. Noua conducere a Asociaţiei Române din Sudul Germaniei – Alexandrescu – Apostolescu – e trup şi suflet cu Misiunea Catolică, inaugurându-şi activitatea cu un serviciu divin al Părintelui Tăutu”.  A fost vizitat şi de către monseniorul  John C. Kirk, Preşedintele Misiunii Catolice Române pentru Europa, „care s-a interesat foarte de-aproape de soarta Românilor!…Dr. Müller face o tabără pentru copii şi văd că şi-a adunat nu mai puţin de 15 candidaţi la preoţie!”.
La 13 mai 1954, Părintele Vasiloschi îi scrie lui Amzăr, că „suferă de neastâmpăr şi nemulţumirea pe care o simte la faţa locului, pe unde sărăcia mea îmi mai îngăduie să pătrund, dezastrul ce-l produce propaganda catolică, susţinută nu numai de incomparabilele posibilităţi materiale pe cari le au ei, dar şi de colaborarea şi ajutorarea pe faţă a cunoscutului grup politic, precum şi de oportunismul «afaceriştilor» şi nu mai puţin de inconştienţa… babalâcilor… Sunt pur şi simplu extenuat de aceste frământări şi biciuiri pe cari le primesc din toate părţile şi foarte mâhnit, că sunt deocamdată singur şi cu mâinile şi picioarele ca şi paralizate din cauza greutăţilor materiale, care nu-mi îngăduie o liberă şi cât mai vie mişcare printre ai noştri şi deci, întârzie organizarea bisericească, aşa cum am conceput-o şi cum vom trebui să o realizăm cu orice preţ”.
Părintele Vasiloschi vorbeşte de „cazuri triste dar concrete, de neloială năvală în sectorul meu ortodox, de către «fraţii» Misiunii, cari operează aici ca în satul lui Cremene, ştiind că sunt susţinuţi de ai lor, cei de acasă, şi de inconştienţii noştri, «fripturiştii» pribegiei…. M-am îmbolnăvit de aşa avalanşă de răutate omenească, alimentată de şiretenia pescuitorilor în ape tulburi şi de … inconştienţa «ortodocşilor» noştri, «pomanagii», cari preferă serviciile religioase şi asistenţa sacerdotală nu a acelor clerici, cari le aduc harurile sacramentale ale Bisericii lor, dreptmăritoare şi dreptcredincioase, pentru mântuirea sufletului, ci a acelora, cari vin cu sacii plini de haine (oricât de vechi ar fi, numai de pomană să fie!) şi cu cutii cu alimente sau chiar cu «ţuică» şi«ţigarete»  … şi alde astea, daruri, pe cari chiar dacă aşi avea putinţa să le obţin, nu le-aşi împărţi, spre a atrage sau a fura credincioşii unei Biserici surori, cu scopul de a arăta că acea biată Biserică nu are … harul, fiindcă n-are de împărţit haine vechi şi ţuică nouă. Şi totuşi, acest «târg»  ruşinos se desfăşoară înaintea ochilor noştri”.
Enorm i-a scandalizat, pe Părintele Vasiloschi şi pe Amzăr, cazul copilului român Günter – Gheorghe Voitan, „care nu vrea să devină preot catolic”.
Din cele scrise de Părintele Vasiloschi lui Amzăr, la 16 februarie 1954, aflăm că băiatul se născuse în anul 1946, în lagărul de refugiaţi (Wohnheim) din Watenstedt şi fusese botezat de către Părintele Vasiloschi. În luna februarie 1954, locuia în lagărul Broitzemer Kaserne, din Braunschweig, rămas în grija bunicii, mama fiind emigrată (?). La vârsta de numai zece ani (de fapt numai opt ani, dacă nu e vorba de vârsta când începea să meargă la şcoala indicată n.n.) a fost îndemnat de către Rectorul şi Vice-rectorul Misiunii Catolice Române din Germania să urmeze o şcoală seminarială la Königstein, după care să fie hirotonit preot catolic, adică unit(?).
Băiatul s-a plâns Părintelui Vasiloschi, spunându-i că „nu vrea cu nici un chip, ca el să  se facă popă catolic”. Acelaşi lucru i l-ar fi spus şi Părintelui Müller (de la Misiunea Unită), care îşi anunţase vizita în lagărul Broitzimer Kaserne, pe la sfârşitul lunii februarie, „spre a împărţi haine la bieţii noştri Români şi spre a tranşa şi trimiterea la seminar a băiatului G-G. Voitan”.
Amzăr comentează acest caz concluzionând: „Preoţi români ortodocşi pleacă din Germania în alte ţări, de pildă în America (cazul Pr. Preda); e firesc deci, ca terenul părăsit de ai noştri să fie ocupat de uniţi, care duc lipsă de credincioşi”, fapt pentru care intenţionează să demaşte „politica cu două feţe – una pentru români, alta pentru germani” a preotului Müller, de la Misiunea Bisericii Române unite cu Roma, din Germania.
Părintele Vasiloschi consideră oportun, ca de astfel de cazuri să se ocupe Asociaţia Tineretului Ortodox Român, din Germania, „căci sunt mai mulţi, cari lăsaţi la voia întâmplării se înstrăinează şi ca Români şi ca creştini ortodocşi”.
În arhiva bisericii de la Freiburg se află fotocopia unui comunicat apărut într-o publicaţie românească (fără a se indica numele aceste publicaţii, locul şi data apariţiei), prin care se aduce la cunoştinţă “Constituirea Comunităţii Românilor Ortodocşi din München sub protecţia Sfântului Părinte”. Redăm mai jos textul integral al anunţului amintit aici:
„Duminică, 11 Septembrie, a.c. (1988 compl.n.) la Centrul Cultural al Misiunii Române Unite din München, a avut loc adunarea de constituire a „Comunităţii Românilor Ortodocşi din München sub protecţia Sfântului Părinte”.
Scopul Comunităţii este promovarea asistenţei religioase, spirituale, culturale şi sociale a românilor ortodocşi din München şi împrejurimi, care recunosc drept Cap al Creştinătăţii pe Sfântul Părinte de la Roma, căruia îi solicită protecţia. De asemenea, de a trăi în înfrăţire cu comunităţile românilor uniţi, sub denumirea de Biserica Română şi de a lucra împreună pentru un larg dialog ecumenic, în scopul regăsirii tuturor creştinilor români, în comuniunea spirituală a Bisericii Creştine Universale.
Numeroasa asistenţă a ales prin vot deschis Comitetul de conducere, în următoarea componenţă: Eliodor Rău (preşedinte), Doina Tăutu (vicepreşedinte), Mihnea Romalo (secretar), Cornel Ionescu (casier), Ion Dumitru, Ion Chririlă şi Alexandru Căpşuneanu (consilieri). Lucrările adunării constitutive au fost conduse de d-l Vasile C. Dumitrescu. A participat Monseniorul Octavian Bârlea, superiorul Misiunii Române Unite din Germania.
Adresa: „Comunitatea Românilor Ortodocşi din München sub protecţia Sf. Părinte”, c/o Centru Cultural al Misiunii Române Unite din München. Kreuz Strasse 15/1, 8000 München 5.”
Anunţul de mai sus i-a parvenit Părintelui Dumitru Popa (nu se ştie de la cine), împreună cu un succint comentariu (fotocopie) la cele petrecute la München, semnat de D. C. Amzăr, care fusese publicat  în Almanahul Orizont spiritual 1989 – Köln sub titlul: „Cu duhul blândeţii şi al vicleniei. Recidiva Monseniorului”.

Iată conţinutul integral:

„Am primit la redacţie luarea de poziţie a distinsului cărturar şi publicist Dr. phil. D. C. Amzăr, în legătură cu ce s’a lansat prin revistele: „Săptămâna Müncheneză” din martie 1988 şi „Perstpective”, nr. 10, aprilie-iunie 1988, pentru acapararea Bisericii Ortodoxe-Române din Exil (din Germania) şi supunerea ei sub cârja papală.
Nu este pentru prima dată, când  Superiorul Misiunii Catolice Române-Unite, Monseniorul Dr. Octavian Bârlea, cu sediul la München, R.F. Germania, încearcă să ne tragă pe noi, Conaţionalii ortodocşi, spre Biserica Romei. Îndată după al II-lea război mondial, Prea Cucernicia Sa, ajutat, ca şi acum, de confraţi ortodocşi, slabi de înger, a întreprins o acţiune de acest fel prin publicare de reviste („Cuvântul în Exil”, „Îndreptar”) şi cărţi de slujbă şi de educaţie religioasă pentru ambele confesiuni: Ortodocşi şi Uniţi. Acum, ca şi atunci, mă simt vizat şi deci obligat să iau cuvântul.
Nu numai scopul, ci şi tactica Monseniorului a rămas aceeaşi. Astăzi, ca şi atunci, ţelul urmărit a fost precedat de o fază pregătitoare „cu Duhul Blândeţii”, care, de data aceasta, s’a chemat „Centrul Cultural al Misiunii Române-Unite din München”.
Cu alte cuvinte, acum, ca şi atunci, deviza a fost aceeaşi: Prin cultură la Cultul adevărat, aşa cum în Ţară se practică un fals şi denaturat „Cult al Culturii”. Cu această confuzie de categorii spirituale vrea Monseniorul să rezolve erezia religioasă la noi Românii, înglobând cele două Biserici, ortodoxă şi unită, într-una singură: „Biserica Română”. O Biserică fără atribut precis, incoloră-inodoră, insipidă: singura calitate care o distinge de cele precedente este„Protecţia Sfântului Părinte”, „Cap al Creştinătăţii”. Această împerechere de confesiuni, care până acum s’au exclus reciproc, urmează să trăiască „în înfrăţire” şi „a lucra împreună pentru un larg dialog ecumenic în scopul regăsirii tuturor creştinilor în comuniunea spirituală a Bisericii Creştine Universale”.
E vorba deci de un „ecumenism” limitat la comunitatea „Românilor ortodocşi cu cei uniţi” în vederea integrării lor în comuniunea spirituală a Bisericii Romano – Catolice ceea ce înseamnă Ecumenismul Catolicităţii.  Până aici totul „cu Duhul Blândeţii”.
Viclenia intervine în momentul, în care Monseniorul a trecut la partea practică a planului: realizarea, anunţând, în Februarie 1988, un „sinod” mixt ortodoxo-unit, pentru data de 1 Decembrie 1988, pentru ca , la 11 Septembrie 1988, acest „sinod” să ia forma unei „Comunităţi a Românilor ortodocşi sub protecţia Sfântului Părinte”! De asemenea tertipuri nu face uz decât numai „cel viclean”.
Şi anume abuzând de numele Sfântului Părinte de la Roma!
Atât! Atât, despre recidiva „eroică” a Monseniorului! Într-un alt articol, mă voi preocupa cu ceea ce teologia Monseniorului consideră „ţărână” şi „eroism”; eroism rezervat exclusiv „Bisericii Române”, înălţată pe stâncă neclintită, care este însuşi Monseniorul, un al doilea Petru al „Bisericii Universale”… D.C. Amzăr.”
Nu ştim dacă autorul rândurilor de mai sus -Dr. Phil. Dumitru Amzăr- a revenit în scris asupra subiectului acesta, şi nici dacă a scris vreun comentar la articolul Părintelui Octavian Bârlea, publicat în revista „Săptămâna Müncheneză, suplimentul pe luna Martie,  la 27 Februarie 1988, sub titlul:„Încotro? între ortodocşi şi uniţi.
În susnumitul articol, Părintele Bârlea considera păstrarea, de către români, a credinţei ortodoxe şi a tradiţiilor legate de aceasta ”rămânere în ţărână, la margine de drum în bătaia vremilor”.

8. Sărăcia

Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues a spus:   „Sărăcia umileşte pe oameni până la a-i face să roşească de virtuţile lor”(Reflectins, p. 390).
Nu se poate vorbi de aşa ceva în legătură cu Părintele Vasiloschi şi D. C. Amzăr, căci amândoi s-au dovedit a fi fost oameni integri, cu mult bun simţ, niciodată gata pentru compromisuri ruşinoase, creştini de bună credinţă ortodoxă, pe care n-au schimbat-o pentru niscaiva privilegii – pe un blid de linte (vezi Facerea, 25, 29-34), oricât de lipsiţi, înfometaţi sau însetaţi vor fi fost.
Din corespondenţa lor se vede, că Părintele Vasiloschi se folosea de legăturile sale cu persoane din conducerea instituţiilor caritative din Germania, ca să obţină ajutoare materiale pentru el şi pentru enoriaşii săi, aflaţi la restrişte din cauza sărăciei. Este vorba de situaţia materială generală din Germania de după război, când încă nu exista un sistem social bine organizat, cum este cel de azi, încât nimeni să nu sufere de foame şi nimănui să nu-i lipsească cele necesare pentru existenţa zilnică: dreptul de a munci, locuinţă, hrană, îmbrăcăminte, bani de buzunar, asistenţă medicală etc.
Am considerat potrivit să reproduc câteva ştiri din acele timpuri, pentru a da cititorilor posibilitatea să aibă un termen de comparaţie, între condiţiile de atunci şi cele pe care le-au găsit şi experimentat, când au venit în Germania de după anii 1960.
La 3 iunie 1951, Amzăr îi scrie Părintelui Vasiloschi că este acuzat de nerecunoştinţă „faţă de ajutoarele primite de la catolici”, iar în luna februarie 1952, i-a trimis următoarea confirmare: „Cucernice Părinte,  de curând am avut o surpriză plăcută de la Geneva, şi anume un pachet de alimente. Cum nu-mi închipui că acest gest, pentru care am mulţumit imediat la secţia refugiaţilor, să fi fost făcut fără ştirea şi sugestia sau propunerea Sfinţiei Voastre, ţin să Vă mulţumesc din toată inima pentru acest ajutor. El a fost cu atât mai bine venit, cu cât în acelaşi timp am primit de la Părintele Bârlea (Biserica Română Unită) ştirea, că misiunea Sfinţiei sale în Germania s-a terminat şi că odată cu ea va înceta şi micul ajutor, pe care mi-l trimitea regulat. Funcţiunea Sfinţiei Sale a fost preluată de Părintele Popan, de la care evident că nu mă aştept la nimic. Este drept că eu m-am arătat foarte nerecunoscător faţă de Catolici, pentru tot ajutorul ce mi l-au dat din 1948 până acum, dar una este, după mine, recunoştinţa şi alta – conştiinţa, şi nici prin gând nu mi-a trecut să-i jignesc, închipuindu-mi spre exemplu, că mi-ar fi trimis ajutoare cu gândul, să trec la Catolicism sau să tac, atunci când ei atacă credinţa şi Biserica Ortodoxă”.
Altă dată, la 1 mai 1953, confirmă primirea sumei de 100 mărci vest-germane (DM),
de la Constantin Graf Stamati (Soldatenbund?), în urma intervenţiei părintelui Vasiloschi, şi mulţumind Părintelui pentru ajutorul neaşteptat îi mărturiseşte, că înainte de a primi suma menţionată, era îngrijorat, neştiind cum să facă rost de bani pentru plata chiriei.
Pentru întreţinerea familiei de patru persoane, primea un ajutor săptămânal de 37.70 DM. O lună mai târziu, la 26 iunie 1953, Părintele îi scrie lui Amzăr că a intervenit la acelaşi domn Constantin Graf Stamati, să-i trimită altă sumă de 100 DM şi că speră să poată interveni pentru el, ca să primească un ajutor financiar „mai solid şi de mai lungă durată”, o subvenţie sub forma unui Stipendium (bursă n.n.), în vederea lucrării anunţate (probabil studiul şi prelucrarea în limba germană a cărţii lui Nikifor Crainic, Nostalgia Paradisului pierdut n.n.), precum şi pentru soţie şi Dinu, în vederea îngrijirii sănătăţii. Părintele regretă că nu poate să-i ajute la timp şi poate mai mult, deoarece el însuşi şi maica preoteasă sunt „aşa de legaţi de cătuşele greutăţilor, încât nu ne putem mişca cum trebuie şi nu putem interveni la timp, acolo unde se cere şi se cuvine”.
Cu o zi înainte de a primi ştiri de la Părintele Vasiloschi, 25 iunie 1953, tocmai îi comunicase Părintelui că nu-i poate trimite materialul informativ, din lipsă de bani: „…ar trebui să Vă trimit şi Sfinţiei Voastre copii, dar din păcate am ajuns la mare aman cu banii, aşa încât nici măcar scrisori închise nu-mi mai pot permite. Iar aceasta este penultima Carte poştală pe care o am în casă. Problema banilor îmi face mare necaz acum şi de acum înainte – mie şi mai ales nevestei mele, care mă consideră «bărbat» şi ca atare în măsură să fac rost de fonduri pentru întreţinerea familiei. Vine – în câteva zile – timpul să plătim chiria şi nu ştiu de unde s-o iau”.
Nici Părintelui Vasiloschi nu-i mergea mai bine din punct de vedere material, nici în acel  timp şi nici în anii care au urmat.
La 13 mai 1954, Părintele Vasiloschi îi scrie lui Amzăr că este extenuat, de frământări şi de biciuirile pe care le primeşte din toate părţile. Este foarte mâhnit, că este singur şi „cu mâinile şi picioarele ca şi paralizate din cauza greutăţilor materiale”, ceea ce nu-i  îngăduie o liberă şi cât mai vie activitate pastorală printre românii ortodocşi, văzând dezastrul ce-l produce propaganda fraţilor uniţi, susţinută  cu mijloacele materiale de care dispun, dar şi de colaborarea organizaţiilor politice româneşti, precum şi de  oportunismul „afaceriştilor, al fripturiştilor pribegiei şi al ortodocşilor pomanagii… cari preferă serviciile religioase şi asistenţa sacerdotală nu a acelor clerici, cari le aduc harurile sacramentale ale Bisericii lor dreptmăritoare şi dreptcredincioase pentru mântuirea sufletului, ci a acelora cari vin cu sacii plini de haine (oricât de vechi ar fi, numai de pomană să fie!) şi cu cutii cu alimente sau chiar cu «ţuică» şi «ţigarete» …. şi alde astea, daruri, pe cari chiar dacă aşi avea putinţa să le obţin, nu le-aşi împărţi spre a atrage sau a fura credincioşii unei Biserici surori, cu scopul de a arăta că acea biată Biserică nu are … harul, fiindcă n-are de împărţit haine vechi şi ţuică nouă. Şi totuşi acest «târg» ruşinos se desfăşoară înaintea ochilor noştri”.

Protoiereu Sorin Petcu – Müllheim, în iulie, a. D. 2014