Pentru extindere
daţi „klick” pe imagini
P O G O R Ă M Â N T
«Eşti în favoare? Tot ce faci e bun, nu comiţi greşeli, toate drumurile te duc la ţintă; altminteri, totul e greşeală, nimic nu-i de folos, nu există cărare care să nu te rătăcească
(Jean de La Bruyère» * 1645 – † 1696).
Scrisoarea către Patriarhul Ecumenic a rămas multă vreme fără răspuns. Pe lângă faptul, că în Bizanţ – ca dintotdeauna – timpul se scurge mai pe-ndelete, astfel că nu există nici o pricină ca să se răspundă la scrisori grabnic, s-a întâmplat ca, la 2 octombrie 1991, Patriarhul Ecumenic Dimitrios I să se săvârşească din viaţă.
Dar şi după alegerea actualului Patriarh Ecumenic Bartholomeu I (22 octombrie 1991) au mai trecut aproape trei ani (1992), până să-şi afle răspunsul şi scrisoarea noastră, din 1 august 1989, răspuns care se află publicat în cadrul lucrării de faţă (restitutio ordinis), sub titlul „Noi, Bartholomeus”.
Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
din Freiburg
Î.P.S. Antonie Leonida Plămădeală
(* 1926-†2005);
Mitropolitul Ardealului (1982-2005)
Scrisoarea din 17 aprilie 1989, către Patriarhia Română, a rămas fără un răspuns oficial. O lună mai târziu, m-am întâlnit cu Î.P.S. Antonie Ploieşteanul – Mitropolitul Ardealului şi cu P.S. Nifon Ploieşteanul – Episcop Vicar Patriarhal şi (cu mare probabilitate) Secretarul Sinodului Permanent în acea vreme.
Întâlnirea a fost ocazională. În primăvara anului 1989 (15-21 mai), a avut loc la Basel în Elveţia, conferinţa mondială organizată de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu tema „Pace şi Dreptate” (Frieden und Gerechtigkeit), la care a fost reprezentată şi Biserica Ortodoxă Română din România.
Din delegaţie făceau parte şi profesori de teologie cât şi preoţi care deţineau şi funcţii în aparatul administrativ al Patriarhiei Române. Cu unii dintre dânşii fusesem coleg de studii, cu alţii coleg de serviciu, altora le eram cunoscut din cadrul relaţiilor dintre cele două Institute teologice, din Bucureşti şi Sibiu, sau dintre Institutul teologic din Bucureşti (unde lucrasem ca secretar II, între anii 1972-1975) şi centrele eparhiale.
Mitropolitul Antonie mă cunoştea mai îndeaproape din vremea, când era Rectorul Institutului teologic din Bucureşti (1971-1973), iar în 1974 avusesem cinstea, să fie preşedintele comisiei, în faţa căreia am susţinut Examenul de Admisibilitate.
Cu P.S. Nifon fusesem colegi de studii la Bucureşti, la amintita „Şcoală de Teologie”, cum prefera să spună spiritualul nostru şi duhovnicul meu, vrednicul de pomenire părintele profesor Ioan Vesa.
P.F. Părinte Bartholomeu I
Patriarhul Ecumenic
După ce obişnuita neîncredere şi menţinere „la distanţă”, la întâlnirile cu „fugarii irecuperabili”, s-a mai diminuat, am putut vorbi deschis cu cei doi ierarhi, cu fiecare în parte dar şi cu amândoi în acelaşi timp, despre criza din sânul Bisericii românilor din Germania, din cauza politicii de blocaj a Patriarhiei Române şi desigur, despre situaţia mea, care aşteptam în zadar, de zece ani, să fiu hirotonit preot.
În ultimii 4 ani, mulţi preoţi, refugiaţi din România şi stabiliţi în Germania, erau în căutare de canonicitate, şi neputând s-o obţină de la Arhiepiscopul Georg Wagner, erau dispuşi să intre sub alte jurisdicţii mai puţin sau chiar deloc canonice, de pildă sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, din afara frontierelor.
Pretutindeni domnea o atmosferă de deprimare şi nemulţumire: Patriarhia Română era nemulţumită, că preoţii români refugiaţi găsiseră un „adăpost canonic” , chiar dacă nu le era recunoscut oficial. Nemulţumit era şi Arhiepiscopul Wagner, deoarece părintele Popa îl pusese de multe ori în faţa faptului împlinit, fiind astfel nevoit să „tolereze” în Eparhia lui preoţi români, despre care nu ştia, dacă înainte de a se refugia din România, nu fuseseră cumva şi caterisiţi, din alte motive decât cele politice.
Freiburg a. D. 1988
Imagine de la Dumnezeiasca Liturghie săvârşită
în sobor de către preotul Dumitru Em. Popa
şi preoţi români din exil.
Am arătat celor doi ierarhi, că o distanţare a Patriarhiei Române de politica de blocaj de până atunci, ar înlesni Arhiepiscopului Georg Wagner şi părintelui Dumitru Popa, să facă rânduială în viaţa Bisericii româneşti din Germania, în primul rând, prin recunoaşterea preoţilor refugiaţi din România, care slujeau la parohii româneşti fără statut canonic, fiind doar toleraţi de către Arhiepiscop, din consideraţie faţă de părintele Dumitru Popa.
Deşi răspunsul nu putea fi decât unul negativ, mi-am îngăduit – în virtutea relaţiilor noastre de mai demult – să întreb, dacă ar exista vreo şansă, ca scrisoarea mea din 17 aprilie, către Părintele Patriarh Teoctist, să fie pusă în discuţie într-una din şedinţele Sfântului Sinod, şi dacă ei ne-ar putea fi de ajutor.
Cei doi ierarhi mi-au vorbit despre Biserica românilor din exil, din perspectiva informaţiilor deţinute de dânşii. N-au negat nici intervenţiile făcute în ultimii 10 ani, de Patriarhia Română la Patriarhia Ecumenică, în urma „dispoziţiilor primite din altă parte”, de a nu hirotoni preoţi pentru românii din exil şi de a nu recunoaşte preoţii, refugiaţi şi fără carte canonică.
Pe de altă parte, aveau cuvinte de laudă (!) pentru Arhiepiscopul Georg Wagner „un episcop cuminte”, care – „altfel de cum face Preotul Popa din Germania” – nu ignoră disciplina bisericească, privind situaţia preoţilor refugiaţi din România, cât şi înţelegerea între cele două Patriarhii, privitor la hirotonia eventualilor candidaţi la preoţie.
Freiburg a. D. 1988
Imagine de la Dumnezeiasca Liturghie săvârşită
în sobor de către preotul Dumitru Em. Popa
şi preoţi români din exil.
Sfinţii Trei Ierarhi
Cunoşteau îndeaproape şi situaţia mea, care de zece ani aşteptam să fiu hirotonit, precum şi situaţia preoţilor refugiaţi din România, care nu aveau statut canonic, dar slujeau în parohiile româneşti, cu îngăduinţa părintelui Dumitru Popa şi cu ştiinţa I. P.S. Arhiepiscop Wagner, deşi înţelegerea cu Patriarhia Ecumenică era alta.
Cei doi ierarhi nu puteau face o promisiune pozitivă, în legătură cu scrisoarea din 17 aprilie. O eventuală revenire asupra „intervenţiilor” la Patriarhia Ecumenică depindea numai de hotărârea Sfântului Sinod, în care „fiecare episcop – inclusiv Patriarhul – are numai un singur vot”.
Cu privire la cărţile canonice, Sfântul Sinod nu putea să ia o hotărâre, ignorând autoritatea episcopilor, sub jurisdicţia cărora, preoţii respectivi se aflau în ţară. Documentele respective „s-ar putea elibera”, numai la cerere şi numai de către episcopii locului, care cunoşteau şi erau în măsură să hotărască obiectiv, pentru fiecare caz în parte.
Aceeaşi procedură era valabilă şi pentru eventualii candidaţi la preoţie, pentru parohiile din afara jurisdicţiei Patriarhiei Române, cu condiţia să fie hirotoniţi de către un episcop ortodox străin, cu statut canonic.
Sfânta muceniţă Ecaterina
Sfinţii Împăraţi
Constantin cel Mare
şi mama sa Elena
La observaţia mea, că numai membrii clerului superior (diaconii, preoţii, ieromonahii, episcopii) au nevoie de carte canonică, mi s-a răspuns, că, potrivit Rânduielilor Bisericeşti, „absolvenţii şcolilor de teologie – de la cântăreţii bisericeşti până la licenţiaţii în teologie – fac parte nemijlocit din clerul inferior şi deci, trebuie să parcurgă „drumul la Canossa”.
Când m-am hotărât, să nu mă mai reîntorc în ţară şi – cu ştiinţa şi sprijinul părintelui Dumitru Popa şi al consilierilor lui – am primit să fiu hirotonit preot pentru Biserica românilor din exil, părintele Popa şi membrii consiliului administrativ mi-au pus mai multe condiţii, unele deloc uşoare, de pildă: renunţarea la cetăţenia română, obţinerea cetăţeniei germane, renunţarea la călătorii în ţară sau în oricare altă ţară comunistă.
Îndeplinirea acestor condiţii era binevenită şi pentru Arhiepiscopul Georg Wagner de la Paris, pe deoparte, pentru că până la îndeplinirea acestora trecea mult timp, iar pe de altă parte, credea el, că Patriarhia Română nu i-ar mai putea reproşa, că a hirotonit un cetăţean român, ci unul german. La aceste condiţii (îndeplinite în cei 10 ani de aşteptare) se adăuga acum obţinerea cărţii canonice.
Arhidiacon
Gabriel Sibiescu (Buzău)
Acoperământul Maicii Domnului
Î.P.S. Arhiepiscop
George Wagner de Eudocia
(1930-1993)
Întâistătătorul
Arhiepiscopiei ortodoxe ruse
din Franţa (1981-1993)
La 18 mai 1989, am rugat în scris pe P.F. Părinte Patriarh Teoctist, să-mi dea binecuvântarea de a ieşi de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române.
Cu adresa nr. 5865 din 26 iunie 1989, semnată de către P.S. Episcop Vicar Nifon Ploieşteanul şi P. C. Pr. Consilier Patriarhal Gheorghe Bogdan, Patriarhia Română – Sectorul Comunităţi Externe – mi-a adus la cunoştinţă următoarele:
„Urmare cererii Dumneavoastră din 18 mai a.c. Vă aducem la cunoştinţă că Vi se acordă – în mod excepţional – binecuvântarea de a ieşi de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române, urmând ca pentru hirotonie să Vă adresaţi unui ierarh ortodox canonic.
Cu arhiereşti binecuvântări”.
Cred, că –în urma acestei hotărâri cu caracter administrativ– am devenit primul şi poate unicul „caz excepţional” de acest fel, în istoria Bisericii Române de până la noi.
Eliberarea cărţii canonice – împotriva tuturor aşteptărilor – l-a surprins şi totodată l-a speriat pe Arhiepiscopul Georg Wagner. Căci, cunoscute fiindu-i „experienţele” avute cu ani în urmă cu episcopii români nulla res, nu putea da crezare „bunelor” intenţii ale Patriarhiei Române. Se minuna şi se întreba, dacă nu cumva toate acestea sunt „uneltiri româneşti” (rumänische Machenschaften), pentru a-l compromite în faţa Patriarhului Ecumenic. Teama aceasta l-a determinat, să nu se grăbească cu hirotonia subsemnatului.
A tot amânat-o, ca până la urmă, în scrisoarea din 4 noiembrie 1989 către I.P.S. Mitropolit Augoustinos al Germaniei, fără vreo justificare, să-l roage, să-l scutească de această datorie, zicând:
Î.P.S. Augoustinos Labardakis
Mitropolitul Germaniei şi
Exarh al Patriarhiei Ecumenice
pentru Europa Centrală
„Eminenţă, iubite frate în Hristos,
după cum am discutat în convorbirea noastră telefonică de ieri, prin prezenta, doresc să Vă rog din inimă, să oficiaţi hirotoniile candidatului Sorin Petcu întru diacon şi întru preot, pentru Episcopia noastră.
Domnul Protoiereu Dumitru Popa din Freiburg a solicitat insistent hirotonia Domnului Petcu, deja în Martie 1989, şi mi-a pus la dispoziţie, odată cu această recomandare, toate documentele necesare. În dosarul personal de acte lipseşte doar dovada de mărturisire canonică din partea duhovnicului.
Doresc să las la aprecierea Dumneavoastră, Eminenţă, să hotărâţi, la care preot îl veţi îndruma pe Domnul Petcu să meargă, ca să se mărturisească şi să primească dovada corespunzătoare, pe care trebuie să V-o prezinte.
Pentru întotdeauna dovedita Dumneavoastră bunăvoinţă de a oferi un ajutor frăţesc, Vă adresez, Eminenţă, sincerele mele mulţumiri, şi Vă salut cu creştinească dragoste.
† ο Ευδοκιαδος Γεωργιος
† Georg al Eudociadei) ”.
Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Augoustinos al Germaniei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi români şi greci, a săvârşit slujbele celor două hirotonii, întru diacon, la 26 decembrie 1989, în Biserica Ortodoxă Greacă Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Vesseling, şi întru preot, la 11 februarie 1990, în Biserica Ortodoxă Maria Schutz din Freiburg, în prezenţa unui mare număr de credincioşi români, greci, germani, francezi, belgieni, elveţieni, de diferite confesiuni: ortodoxă, catolică, evanghelică etc. A fost a patra hirotonie de diacon şi preot – din cele cinci – pentru românii din exil, în răstimp de 27 de ani: Părintele Dumitru Em. Popa – 1963; Părintele dr. Viorel Mehedinţu –1978; Părintele Traian Văleanu –1978; Părintele Constantin Sporea – 2004.
La 21 februarie 1990, cu adresa nr. DA 93-90, Î.P.S. Arhiepiscop Georg Wagner a comunicat părintelui Dumitru Popa aprobarea cererii acestuia, din 30 noiembrie 1989, de a numi pe autorul acestor rânduri, preot (auxiliar) ajutător, pe seama parohiei române de la Freiburg.
Iată textul integral al scrisorii Arhiepiscopului Georg Wagner de la Paris, către pr. Dumitru Em. Popa de la Freiburg în Germania:
„Prea Cinstite, iubite Părinte Dumitru!
Vă mulţumesc mult pentru telefonul de ieri seară!
Doresc încă odată să Vă felicit din inimă, pentru hirotonia întru preot a Părintelui Sorin Petcu. Totodată doresc, să Vă răspund la întrebarea, pe care aţi pus-o deja în scrisoarea Dumneavoastră, din 30 noiembrie 1989.
Mai cu seamă, că în condiţiile noi de acum, pentru mine este absolut limpede, că Părintele Sorin Petcu, care, oricum locuieşte în regiunea Freiburg, trebuie să fie activ, înainte de toate, ca ajutorul Dumneavoastră, în parohia din Freiburg.
Mă bucur că aţi reuşit să primiţi un asemenea ajutor, care, deja ca mirean, mulţi ani a fost colaboratorul Dumneavoastră, şi mă rog, ca Binecuvântarea lui Dumnezeu să se pogoare peste Dumneavoastră, peste noul hirotonit şi peste parohie.
Cu multe urări de bine, în ajunul începutului perioadei postului Sfintelor Paşti, Vă salut în dragostea lui Hristos,
† Arhiepiscop Georg”.
Protoiereu Sorin Petcu , Müllheim 2008
Continuare în restitutio ordinis
