Retro temporis II

Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini

Timpuri trecute – Oameni şi fapte
Protoiereul Iconom Stavrofor Emilian Vasiloschi
Dr. Fil. Dumitru Cristian Amzăr

Când ne ducem viaţa într-o ocupaţie liniştită şi avem de-a face numai cu ceea ce-i mai apropiat şi cotidian, pierdem sentimentul pentru ceea ce-i absent; abia dacă putem crede că în depărtare amintirea noastră mai durează şi că anumite tonuri din trecut mai au ecou Goethe).

II. Dr. fil. Dumitru Cristian Amzăr (* 26 octombrie 1903 – †  10 martie 1999)

Părintele Vasiloschi l-a cunoscut pe Amzăr la Berlin, în anul 1941, an în care Părintele a venit la conducerea Bisericii române de aici.
Dumitru Cristian Amzăr s-a născut la 26 octombrie 1906, în cătunul Cerşani, comuna Suseni, plasa Costeşti, în judeţul Argeş.
În anul 2006, luna octombrie, în cadrul festivităţilor culturale anuale de la Biblioteca Română din Freiburg, domnul dr. med. Mihai Nicolae Neagu Basarab a vorbit despre Dumitru Cristian Amzăr – filozoful, viaţa şi opera sa, în referatul cu titlul Centenar D.C. Amzăr (*26 octombrie 1903 – †10 martie 1999), care a fost publicat mai târziu în colecţia – Mihai Neagu Basarab, Conferinţe freiburgheze şi alte scrieri, vol. I, p.46-64, apărut la Oneşti, BC la Editura Magic Print, 2012. Despre viaţa şi opera lui D.C. Amzăr, s-au publicat numeroase şi interesante  cărţi.Informaţii amănunţite despre opera sa se pot culege şi de pe internet.

Dr. Phil.
Dumitru Cristian Amzăr
1903 –1999 (foto 1975)

Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
(Maria Schutz) din Freiburg,
zidită între anii 1885-1889

La întocmirea acestei prezentări au stat la îndemână doar câteva dintre publicaţiile recente: Dumitru Cristian Amzăr – Istorie românească trăită în Germania, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea şi Dinu D. Amzăr, în colaborare cu Institutul Român, Biblioteca Română (Rumänisches Institut, Rumänische Bibliothek) din Freiburg, Biblioteca Landului (provinciei n.n.) Hessen din Wiesbaden (Hessische Landesbibliothek, Wiesbaden), publicată în anul 2011, la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti; Dumitru Cristian Amzăr – Studii Etno-Sociologice, Editura Eikon, Cluj-Napoca 2013 ; Dora Mezdrea – Dumitru Cristian Amzăr, Bibliografie, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti 2013. Tot sub îngrijirea doamnei Dora Mezdrea, a fost publicat la Bucureşti Jurnalul berlinez al filozofului D.C. Amzăr (M. Neagu Basarab, op. cit. p. 47). Cu îngăduinţa doamnei Dora Mezdrea a fost posibilă şi publicarea fotografiilor, reprezentând câteva momente din viaţa filozofului.
Dumitru Cristian Amzăr este considerat „importantă personalitate a exilului românesc, din păcate prea puţin cunoscută, în ciuda unei opere remarcabile; minte strălucită, un erudit şi un intelectual practic” (M. Neagu Basarab, op.cit., p. 46, 47).
A studiat Filozofia la Universitatea din Bucureşti, având ca profesori printre alţii, pe Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu (vezi Mihai Neagu Basarab, op. cit. p. 46).
În 1930, era licenţiat al Facultăţii de Filozofie –  Secţiile: Filozofie, Sociologie şi Istoria spiritualităţii româneşti.
Între 1931-1933, a studiat la Universitatea din Freiburg – Facultatea de Filozofie, mai apoi, între 1937-1940, la Universitatea din Berlin – Secţiile Etnologie şi Etnografie.
Paralel cu studiul (pregătirea tezei de doctorat) a lucrat la Legaţia României din Berlin, până la sfârşitul lui august 1944, ca ataşat  cultural, ataşat de presă şi consilier de presă (M. Neagu Basarab, op. cit. p. 50, 55).
A obţinut titlul academic  Doctor în Filozofie (Dr.Phil.) la Universitatea din Mainz, cu teza de doctorat: Die Ost-West-Spannung im rumänischen Denken (în traducere liberă: Corelaţia Răsărit – Apus în gândirea românească), sub îndrumarea prof. dr. dr.  Anton Hilckman, de la catedra pentru  Disciplina culturii comparative (Vergleichende Kulturwissenschaft).
A activat în spaţiul de lucru academic, la Universitatea din Bucureşti ca Asistent la Seminarul de Sociologie (1931-1933) şi Asistent la Seminarul de Filozofie şi cu mandat de predare la Universitatea din München, ca Lector – Asistent pentru Limba şi Literatura Română (1947-1948). Din luna aprilie 1948, a renunţat la această slujbă, după ce un semestru lucrase fără să fie plătit, Universitatea din München nemaiputând remunera activitatea sa. (Sursa de informaţie despre activitatea la Universitatea din München – Adeverinţa din 30.11.1950, semnată de Consilierul ministerial,  prof. dr. H. Rheinfelder, Directorul Seminarului pentru Filologia romanică, de la Universitatea din München).
Locuia în Wiesbaden, la peste 300 km distanţă de München. În scrisoarea din 28 octombrie 1951, şi-a exprimat faţă de părintele Vasiloschi – probabil din motive economice şi profesionale – intenţia de a emigra cu familia în America sau în Canada, dar „fără mari speranţe” cum spunea el, din cauza timpului îndelungat de aşteptare  a aprobărilor, din partea oficiilor de emigrare.
A fost co-fondator şi colaborator la publicaţiile: Rânduiala – Bucureşti , 1935-1938; Rezistenţa – München , 1948-1949; Patria – München , 1948 şi în anii următori, la Buletinul Bibliotecii Române, din Freiburg im Breisgau (vol. I), 1953.
În arhiva bisericii române din Freiburg, se păstrează o listă a studiilor întocmite de către D. C. Amzăr, în domeniile: Filozofie, Istorie românească, Sociologie, Istoria culturii române, Istoria spiritului românesc cât şi traduceri în limba română, din operele lui Kant.
Scrierile lui au apărut în diferite publicaţii în România, precum şi în presa exilului românesc din Germania, Italia şi America. 

Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
din Freiburg. Foto: Adrian Preda

Dumitru Cristian Amzăr,
Sfântul Petru în tradiţia poporului român

L-a preocupat în mod deosebit studiul etnologiei. Dintre scrierile publicate în acest domeniu, amintim aici două dintre ele: Sfântul Petru în tradiţia poporului român, în Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg, Freiburg – 1954, Folclor comparat şi Rânduiala la români, publicată în volumul colectiv Rânduiala,  Ivry , 1973 (M. Neagu, op. cit. p. 62).
A fost membru în comitetul de întrajutorare a exilaţilor români din toată Germania, înfiinţat la 21 martie 1948, în Freiburg, sub preşedinţia monseniorului Octavian Bârlea, de la Misiunea Bisericii Unite din München (M. Neagu Basarab, op. cit. p. 61).
Din toamna anului 1949, până după 1984, a fost profesor de liceu în oraşul Wiesbaden (idem p. 61).
Un an (1980) a fost vicepreşedintele Asociaţiei de lucru Bisericile Răsăritene (Arbeitsgemeinschaft Ostkirchen e.V.) din Freiburg, mai apoi redactor responsabil al Buletinului Eparhial Zori de Zi, editat de Episcopia Ortodoxă Română din Germania  (M. Neagu, op. cit. 63).
Era admirator al generalului Ion Gheorghe, ataşatul militar român de odinioară, de la Berlin (vezi Biserica Română din Berlin 1938-1945), rămas după război în exil în Germania, pe care Amzăr îl cunoştea din anii când lucra la Legaţia Română de aici, ca ataşat  cultural, ataşat de presă şi consilier de presă, şi pe care îl considera model de comportare şi gândire (idem, p.63-64).
A fost în foarte bune relaţii cu Episcopul Valerian Trifa din America, întâistătătorul Episcopiei Ortodoxe Române de acolo. După Congresul bisericesc de la Chicago, în anul 1951, când Episcopia „s-a declarat definitiv autonomă faţă de BOR din România”, Amzăr era de părere că aceasta „a devenit singura Episcopie Ortodoxă Română liberă” (Frăţia Ortodoxă I, nr. 5-7, iulie–sept. 1954, p. 44), fără însă a menţiona alte detalii cu privire la statutul necanonic, atât al episcopiei, cât şi al episcopului (vezi Samosfeaţii).
Părerea lui Amzăr nu era tocmai obiectivă, când afirma că Episcopia a iniţiat editarea revistei Calendarul Solia, „din motive confesionale şi naţionale, ca o cale de mijloc între dependenţa tot mai clară de catolici şi  încorporarea în protestantismul ecumenic, românii din America fiind aceia, care nu şi-au uitat şi nu vor să uite românismul lor şi recunosc aspectele care primejduiesc Ortodoxia în Apus. Biserica ortodoxă română din America este singura, care şi-a organizat viaţa religioasă potrivit Canoanelor Bisericii Ortodoxe, pe când oricare altă orientare este o abatere sensibilă de la definiţia latină şi ortodoxă a Românismului” (Frăţia Ortodoxă, I, nr. 3, mai 1954, p. 19).
Tulburat de acţiunile prozelitiste catolice şi protestante, începând din luna martie 1954, a editat în regie proprie buletinul Frăţia Ortodoxă – Organ de acţiune pentru Ortodoxie şi Românism, ca supliment european al revistei Solia, editată de Episcopia Ortodoxă Română din America şi păstorită de Episcopul Valerian Trifa.
Rostul revistei a fost să menţină trează conştiinţa românilor ortodocşi din exil. Primul număr se deschidea cu Cuvântul Prea Sfinţiei Sale Valerian Trifa, episcopul românilor din America, cu a cărui binecuvântare, Amzăr a redactat în revista Episcopiei Solia o pagină, cu titlul Frăţia Ortodoxă, în care a publicat articole despre Catolicism, Protestantism, Ortodoxie, Patriarhia Ecumenică, jurisdicţia bisericească a Bisericii Ortodoxe Române din Germania. După numai zece numere revista şi-a încetat apariţia (decembrie 1954).

ZORI de ZI Buletinul Eparhiei ortodoxe române pentru Europa Centrală

Slujbă de pomenire în incinta
Bibliotecii Române din Freiburg
cu Părintele Emilian Vasiloschi

A considerat Mişcarea Ecumenică, iniţiată după cel de-al doilea război mondial de către Bisericile apusene, primejdioasă pentru Ortodoxie; despre Catolicism spunea că „se manifestă faţă de Ortodoxie sub formă de prozelitism; Protestantismul este mai puţin agresiv, dar în aceeaşi măsură periculos. Între cele două confesiuni se află alternativa noastră ortodoxă. Elementele fundamentale ale fiinţei noastre naţionale sunt irevocabil Latinitatea şi Ortodoxia” (Frăţia Ortodoxă, I, nr. 3, mai 1954, p. 18).
A întreţinut o intensă corespondenţă cu părintele Vasiloschi, scrisorile lor fiind mărturii ale unei prietenii, mai mult sau mai puţin sinceră şi dezinteresată, dar în orice caz,  nepreţuite şi singurele surse obiective de informaţii, despre începuturile Bisericii Românilor Ortodocşi din Germania, despre organizarea canonică şi administrativă, despre multele şi diferitele greutăţi şi conflicte interconfesionale, cu care a fost confruntată Biserica şi cei doi ostenitori în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor de bună credinţă.
În corespondenţa lui Amzăr cu părintele Vasiloschi, se confirmă în mare parte ceea ce dr. med. M. Neagu spune despre personalitatea lui D.C. Amzăr: „Tipică personalităţii aici evocate este oscilarea între calitatea de etnograf, de spectator al desfăşurărilor vieţii şi lumii şi competenţa de comentator cu totul remarcabil al acestui spectacol, la care participă şi de care caută să se detaşeze, nereuşind să joace rolul pe care şi-l dorise”(idem, p.64).
În scrisoarea din 3 iunie 1951, părintele Vasiloschi consideră că  Amzăr ar fi trebuit, să fie mai bine cunoscut în „cercurile alese ale distinşilor conducători ai Mişcării Ecumenice, care preţuiesc foarte mult pe intelectualii ortodocşi şi pe cari i-au cam… ameţit ruşii cu pretenţia, de a fi singurii deţinători ai tradiţiilor Ortodoxiei şi singurii reprezentanţi veritabili şi infailibili ai ortodoxismului”.
Îi scrie cuvinte de laudă şi încurajare pentru„progresul în pregătirea interesantelor şi impozantelor lucrări, cari vor fi desigur o fală a scrisului ortodox românesc. Lucrări de acest fel, scrise cu competenţa intelectualului ortodox, documentat şi convins şi cu îndemânarea şi eleganţa literatului fin şi creştinului demn…, sunt cel mai zdrobitor răspuns la panglicăriile iezuiţilor şi la măgăriile renegaţilor… mitocani”.
Printre rânduri se poate citi obida părintelui Vasiloschi, când menţionează două articole„de fond“ale ultimului număr al„Îndreptarului… spre catolicism”,  „ca să-mi dai dreptate şi să-mi aprobi revolta mea”. (NB: Despre revista Îndreptar vezi Retro temporis III). Menţionează trecerea la catolicism a conaţionalului dr. Părâu, „cu toată poşmotia(?)”, despre care citise în Arhiva şi crede că„acest gest de… adâncă convingere religioasă, l-a făcut cerbicosul ortodox de până mai ieri, nu numai pentru… mântuirea sufletească, ci poate, o ţârucă, şi pentru aburcarea la vreo … catedră catolicească”.
Despre convertirea lui Pârâu la Catolicism crede, că ar fi putut avea loc după„înduioşătoarea predică a lui Ghiţă Predanie” – aluzie la Gheorghe Racoveanu, care editase în ţară, împreună cu Nae Ionescu revista ortodoxă Predanie, iar în exil, a continuat cu revista  Îndreptar – echivalenta revistei Predanie şi cu Cuvântul în exil (vezi Mihai Negau Basarab, Conferinţe freiburgheze şi alte scrieri,  Biblioteca Română din Freiburg, octombrie 2002, vol. I, p. 77).
La 16 februarie 1954, părintele Vasiloschi îl felicită pe D.C. Amzăr  pentru articolul Raporturi clare, publicat în revista Solia, în care acesta „se face remarcat prin intransigenţa atitudinii corecte, pe linia Ortodoxiei fără compromisuri. Acest articol cât şi altele sunt interesante – spune Părintele Vasiloschi – prin aceea, că autorul iese din cadrul contururilor principiale-introductive şi trece în largul realităţilor, cari, din nefericire, nu sunt deocamdată prea îmbucurătoare. Articolele – caracteristice  prin adevărul (adesea adevăr dureros!), prin documentarea logică, dreaptă şi convingătoare, sunt ca un strigăt de revoltă împotriva absurdei nedreptăţi, ce cată a se face  dreptei credinţe şi Bisericii drept măritoare şi împotriva ipocriziei «frăţeşti», şi ar putea completa Catehismul Românului Ortodox, servind ca ghid bun oricărui Român adevărat, care vrea să fie bine documentat şi chiar orientat asupra problemelor spiritualităţii noastre româneşti. Acţiunea aceasta a «Frăţiei Ortodoxe» poate să devină o mişcare epocală, nu numai pentru primenirea vieţii noastre viciate din pribegie, ci şi pentru renaşterea spirituală a României libere de mâine. Ea trebuie însă dusă nu numai cu tenacitate neşovăitoare, care să înfrunte vitejeşte toate atacurile drepte şi mişeleşti cari vor veni, dar şi cu mult tact şi cu cea mai desăvârşită abnegaţie şi chiar cu hotărâre pentru mari  jertfe – cum e în orice luptă mare, căci adversarii confesionali (eram să zic „fraţii”), cât şi cei politici – mai cu seamă aceştia, nu vor cruţa nici un mijloc de a compromite acţiunea noastră şi mai cu deosebire, de a ne defăima pe noi, cei ce apărăm Biserica şi Legea Românească”.                            

Slujbă de pomenire în incinta
Bibliotecii Roâne din Freiburg,
cu Părintele Emilian Vasiloschi

Lidia Piso: Maica Domnului
cu Pruncul Iisus
(Odighitria sau Călăuzitoarea)
Biserica română din Freiburg

III. Ortodoxia occidentală şi perspectivele ei

Începând de prin anii 1951/1952, în Europa de Vest s-a vorbit intensiv  despre aşa zisa Ortodoxie occidentală, idee lansată – se pare – de către Asociaţia Syndesmos de la Paris (este vorba de Frăţia mondială a tinerilor ortodocşi,  împărtăşită şi de către unii români ortodocşi din Germania – vezi www.syndesmos.org).
Amzăr era foarte rezervat faţă de ideea de Ortodoxie occidentală, dacă nu chiar împotrivă, de teamă că, în spatele iniţiativei, s-ar putea ascunde alte gânduri, cu alte scopuri mai puţin ortodoxe. O vedea „ca pe o idee, dacă nu chiar manevră sau experiment catolic”, care are în vizor ortodoxia rusă: „Poate că aceasta va fi  formula la care se gândesc catolicii pentru cazul, când Rusia va fi eliberată de bolşevism. Armatele de preoţi şi misionari sunt gata pregătiţi şi acum se trece poate, la experimentarea formulei noi în cadrul emigraţiei ruse din Occident”.
La 29 iunie 1953, îl înştiinţează pe părintele Vasiloschi despre plecarea sa la Bossey (Céligny lângă Geneva) pentru o conferinţă, unde era invitat să prezinte un referat cu tema Abendländische Orthodoxie (Ortodoxia occidentală), având ca subiect  central – prozelitismul.
La 22 iulie, îi comunică părintelui Vasiloschi că pregăteşte redactarea referatului respectiv, spre a fi publicat în revista Solia din America, iar la 27 iulie îl şi trimite părintelui Vasiloschi (probabil în redactare definitivă), însoţit de o carte poştală, pe care menţiona: „La Bonn bate vânt catolic. Chiar dacă van de Mensbruch (Alexei van der Mensbrugghe n.n.) va fi fiind de bună credinţă, această direcţie a Ortodoxiei occidentale este rezultatul palpabil al activităţii de peste 30 de ani a Catolicilor, printre ortodocşii din Occident, prin diferitele lor convicte destinate acţiunii de captare a ortodocşilor din exil”.
Este interesat de un număr din colecţia Christentum und Orthodoxie, care „reproduce pe coperta din spate, declaraţiile Patriarhului Ecumenic la Lund, pentru a preciza atitudinea ortodoxă faţă de mişcarea ecumenică şi de orice alte încercări, de a sparge fortăreaţa Ortodoxiei”.

Lidia Piso: Iisus Hristos,
mpăratul lumii (Pantocrator)
(Biserica română din Freiburg)

Preotul Emilian Vasiloschi,
cu  presbitera Valeria şi
nepoţelul Florin, fiul Olticăi

La mai puţin de o lună – 18 august 1953, îl avertizează pe părintele Vasiloschi  să urmărească activitatea „syndesmoşilor noştri de la Bonn” şi, în cazul, când aceasta n-ar corespunde aşteptărilor şi îndrumărilor Părintelui, precum şi ale celorlalţi cucernici preoţi ortodocşi, consideră că cel mai bun lucru şi de altfel şi singura soluţie ar fi „o nouă organizaţie a laicilor, spre exemplu, care să se bucure de concursul şi încrederea Bisericii”.
La 30 iulie 1953, părintele Vasiloschi îi comunică lui Amzăr expedierea a trei numere din revista Orthodoxie und Christenheit. Revista apărea sub îngrijirea pastorului Joseph Crysostomus Elser şi avea un conţinut bogat şi interesant, deşi unele dintre articole – spune Amzăr – erau „de falşe informaţie tendenţioasă”.
În numărul I a fost publicat şi punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, cu privire la discuţiile de la conferinţa de la Lund, exprimat de către Exarhul Patriarhiei Ecumenice în Anglia – Mitropolitul Athenagoras Kavvadias, de la Londra, ca reprezentant al Patriarhului Ecumenic la lucrările Conferinţei. În declaraţia Patriarhului era menţionată şi problema intangibilităţii formelor rituale ale Bisericii Ortodoxe.

Dr. Phil.
Dumitru Cristian Amzăr
(1903 –1999)

Prof. Dr. Paul Miron
(1926-2008)
decorat cu Crucea Sf. Andrei

Declaraţia Patriarhului nu se deosebea cu nimic de principiile enunţate de către părintele Vasiloschi, privitor la această temă, la Congresul organizat de către Asociaţia Tineretului Ortodox Român din Germania, care a avut loc în anul 1953, cu mare probabilitate în luna iulie, dacă luăm în considerare cronologia corespondenţei dintre cei doi.
La Congres au fost prezentate patru referate cu tema Ortodoxia occidentală, referentul principal fiind Arhimandritul Alexei van der Mensbrugghe. La rugămintea şi în cele din urmă la  insistenţa părintelui Vasiloschi, a participat şi D.C.Amzăr, care, la 7 august 1953, i-a comunicat acestuia impresiile sale:
 „Noi am fost atraşi într-o capcană, spre a întări cu prezenţa şi contribuţia noastră la introducerea cultului occidental (posibile inovaţii în cultul ortodox n.n.), prin tineretul ortodox… inconştient, în Germania, unde puii mici ai Puiului celui mare şi ai învăţatului Arhimandrit (Alexei van der Mensbrugghe n.n.) … apusean i-au pregătit teren favorabil”.
De la Congres, s-a întors acasă cu impresia, că „tineretul român ortodox, reprezentat de către  Prof. Paul Miron, prin colaborarea cu Biserica română din Paris, pare a fi fost câştigat pentru ideea  Ortodoxiei occidentale, cu speranţa în deschiderea unor mai mari perspective internaţionale, decât dacă ar fi rămas limitaţi la Germania, unde trebuiau(!), în primul rând, să facă treabă. Pe ei îi interesează evident, în primul rând circulaţia internaţională pe la congrese ale tineretului, destul de numeroase, prin toate ţările (în curând va avea loc unul în Olanda) şi în felul acesta şi-au asigurat mai bine invitaţiile şi biletele de tren. Cât de mult îi interesează Biserica şi Ortodoxia au dovedit-o cu ocazia spoveditului şi a împărtăşirii de Duminică, când   n-a apărut nici picior de tânăr (afară de un rus şi de un grec), în orice caz nici un român ortodox. Din toate acestea nu se poate trage decât o concluzie: dacă vrem să se lucreze ceva, trebuie să ne adresăm altor oameni, şi aceştia nu pot fi decât laicii propriu zis, oameni mai în vârstă, de la 40 în sus, pentru a organiza şi lucra cu aceştia. Întrebarea e însă şi aici: vor avea aceşti oameni mai mult interes pentru Biserică şi credinţă de cât au dovedit tinerii? Eu unul mă îndoiesc. De aceea m-am şi decis să lucrez singur şi să nu mă asociez cu nimeni, pentru că n-am cu cine!”.

Arhiepiscopul
Alexei van der Mensbrugghe
(1899 – 1980)

La 20 septembrie 1953, îl roagă pe părintele Vasiloschi să participe la Adunarea studenţilor români ortodocşi, care urma să aibă loc la 27 septembrie 1953, la Bonn, „ca să clarifice definitiv chestiunea Ortodoxiei occidentale”. În revista Solia apăruseră articole scrise de Amzăr pe tema aceasta, care ar fi trebuit să fie citite în şedinţă, „pentru a da ocazie tuturor participanţilor să ia cunoştinţă de fondul problemelor”. Tot atunci îi comunică Părintelui, că revista Osteuropa publicase un articol asupra raporturilor dintre emigranţii  ortodocşi şi Bisericile occidentale, „autorul negăsind nimic mai firesc decât, ca tineretul ortodox din străinătate să se îndrepte spre Catolicism sau Protestantism”.
N.B. Revista Osteuropa (Europa de Răsărit)  este ziarul interdiscplinar lunar cu un bogat spectru analitic: politică, economie, societate, cultură şi istorie contemporană în Europa de Răsărit, Europa de Răsărit mijlocie şi Europa de Sud. A fost fondat în anul 1925 în Berlin, editor fiind Die Deutsche Gesellschaft für Osteuropakunde e. V. (DGO), iar din anul 1939 – până în anul 1951 a trebuit să-şi înceteze apariţia.
Nici părintele Vasiloschi nu părea a fi fost entuziasmat de iniţiativa Ortodoxiei occidentale, cu atât mai puţin de Asociaţia Tineretului Ortodox Român din Germania.
Spre sfârşitul anului 1953 (2 decembrie), i-a trimis lui Amzăr, din fişierul parohial, lista cu adresele românilor, la care el credea că s-ar putea trimite pe viitor revista Solia „şi eventual alte publicaţii de interes pentru Ortodoxia noastră”. Unele dintre persoanele aflate pe lista cu pricina „sunt din cele ce s-au lecuit (ori sunt pe cale de lecuire) de simism şi de catolicism, iar altele sunt înregistrate la rubrica oamenilor de treabă, cari vor trebui ţinuţi la curent cu problemele ortodoxe”.
La 16 februarie1964, îi comunică lui Amzăr, în scris, impresia sa obiectivă despre Asociaţia Tineretului Ortodox Român din Germania, pe care o învinuieşte de incorectitudine faţă de prevederile Statutului de funcţionare, prin primirea şi înscrierea ca membri ai Asociaţiei Tineretului, a oamenilor în vârstă, „ba chiar moşnegi, cum a făcut dl. Nini Paul în ultimul său turneu, în anturajul Părintelui Müller (de la Misiunea Română Unită n.n.), prin Hamburg, Hannover, Braunschweig…, numai cu scopul de a mări numărul membrilor, dar uitând că scopul principal al acestei Asociaţii este tineretul şi deci copiii, cari se pierd zi cu zi în masa străinilor şi cari trebuie readuşi la Ortodoxie şi la Românism – cum glăsuiesc dealtfel şi frumoasele statute ale Asociaţiei”.
Această acţiune  a lui Nini Paul şi anume  „goana pripită după oameni de toate vârstele şi de toate … soiurile, numai ca să sporească cifra listei «tineretului»”, este considerată de către părintele Vasiloschi un „joc neserios de-a Ortodoxia”, care „contează mult la anumite socoteli şi combinaţii, cari numai în folosul Ortodoxiei şi mai puţin al tineretului nostru nu poate fi”, după care adaugă: „La mijloc e şi amestecul nefast politic, venit de la membrii asociaţiilor politice româneşti, deja existente”.

Athenagoras I (1886-1972)
Patriarhul Ecumenic
(1948-1972)

IV. Organizarea Vicariatului Român sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice

La Congresul Bisericesc de la Frankfurt/Main – 1979, D. C. Amzăr a declarat că, în anul 1938, a fost printre semnatarii actului  de întemeiere a Bisericii Ortodoxe Române din Berlin (vezi Episcopia).
De fapt a fost vorba mai puţin de întemeierea şi mai mult de reorganizarea bisericească a românilor ortodocşi din Germania, suprimată, după ce Biserica Ortodoxă Română de la Lipska (Leipzig) şi-a încetat activitatea pastorală în anul 1881, prin ucazul Regelui Carol I al României (vezi Capela ortodoxă română de la Lipska).
Nu suntem în posesia actului de întemeiere, deoarece acesta s-a pierdut în bombardamentul din 21 iunie 1944, odată cu distrugerea locaşului bisericii şi al casei parohiale, ceea ce nu înseamnă că originalul sau cel puţin o copie a acestuia nu se păstrează în arhivele Patriarhiei Române (vezi Biserica română din Berlin, 1938-1945).
De la D. C. Amzăr ştim, că documentul respectiv a fost semnat, în calitate de membri fondatori, de către: preoţii Ştefan Palaghiţă şi Andrei Vascan, dr. Dumitru Cristian Amzăr, Ion Dumitrescu – Borşa,  Gheorghe Ciorogaru, Nicolae Şeitan, Virgil Mihăilescu, Stelian Stănicel, Iosif Găvăgină, Nicolae Petraşcu, Horia Sima, Constantin Papanace, Eugen Teodorescu şi probabil, şi de către alte persoane, ale căror nume nu se cunosc.
Cu privire la semnatarii documentului de întemeiere se cuvine menţionat şi faptul, că majoritatea acestora erau de orientare politică foarte de dreapta (legionari)  – de pildă Horia Sima, Constantin Papanace, Virgil Mihăilescu,  din care motiv probabil, cei care scriu despre organizarea Mitropoliei Ortodoxe Române din Germania amintesc doar fugitiv şi discret de Capela română de la Leipzig şi de Biserica română de la  Berlin. Nu se vorbeşte de preluarea şi continuarea activităţii pastorale a Bisericii Române în diaspora ortodoxă din Germania, iniţiată cu aproape două sute de ani în urmă la Lipska (Leipzig) şi reîmprospătată prin Biserica română de la Berlin, ci de existenţa şi activitatea ei, sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe din Franţa, condusă o vreme de către Mitropolitul Visarion Puiu. După trecerea Mitropolitului sub Sinodul Bisericii ortodoxe ruse din afara graniţelor, li s-a contestat canonicitatea, atât Mitropolitului cât şi Mitropoliei, sub a cărei jurisdicţie, parohiile române din Germania nu s-au aflat niciodată, chiar dacă se spune acest lucru,  nedovedit însă cu documente oficiale.
Până când accesul la actul de constituire amintit mai sus va fi posibil, considerăm declaraţia lui D.C. Amzăr credibilă, datorită şi a doi factori esenţiali: Biserica română din Berlin s-a reorganizat  sub jurisdicţia Patriarhiei Române, în anul 1938, adică în perioada când D.C. Amzăr era student la Universitatea de aici (1937-1940.  Deasemenea, în vremea aceea exista un frumos obicei şi de la sine înţeles, adesea chiar obligatoriu, ca studenţii români din Berlin să participe activ la activităţile religioase şi culturale, organizate de către Biserică sau de către Institutul Român din Berlin, cu concursul şi sprijinul Legaţiei Române de aici. Participarea studenţilor la viaţa religioasă şi culturală a coloniei române din Berlin era privită, atât de părintele Vasiloschi, cât şi de membrii Legaţei române, ca o „obligaţie de înalt interes naţional”, respectiv „o datorie naţională a acestui tineret” vezi  Procese – Verbale 1938-1945 – Berlin  – Proces-Verbal nr. 2 – 23 aprilie 1943, punctul 6.
La iniţiativa şi cu sprijinul financiar al statului român, s-a cumpărat locaşul de rugăciune – Jerusalemer Kirche şi  casa parohială  vezi Procese – Verbale 1938-1945 – Berlin – Poces-Verbal din 1943.
O mare parte dintre membrii corpului diplomatic român  de la Berlin erau membri şi în Consiliului parohial – administrativ, printre aceştia aflându-se consulul român Tr. Gallin şi generalul Ion Gheorghe,  pe care Amzăr i-a cunoscut pe când lucra ca ataşat  cultural, ataşat de presă şi consilier de presă la Legaţia Română din capitala Germaniei.
În cei cinci ani după sfârşitul războiului, nu se putea încă vorbi de o organizare bisericească a românilor din Germania, în primul rând  din cauza „visului american” – şi anume credinţa generalizată, că situaţia politică instaurată la sfârşitul războiului în Europa este provizorie, că americanii nu vor lăsa ţările din Europa de Răsărit de izbelişte la cheremul ruşilor, şi că ei – românii – se vor putea întoarce în ţară, la casele lor, cât de curând. Vise! Iluzii!
În al doilea rând, nu existau nici factorii competenţi pentru o organizare după toate rânduielile bisericeşti: preoţi, episcopi, sinod, mijloace financiare, angajamentul oamenilor de bună credinţă.
În Franţa, exista încă din 1948 Mitropolia Ortodoxă Română din Franţa, condusă de către Mitropolitul Visarion Puiu, cu reşedinţa în Paris. În realitate, era vorba de aşa numita Episcopie a Românilor din străinătate, înfiinţată în anul 1944, în Viena, de către Mitropolitul Visarion Puiu, în urma ordinului Guvernului Naţional condus de acelaşi Horia Sima, care în anul 1938, semnase actul de reînfiinţare a Parohiei române din Berlin.  

Athenagoras Kavadas
(1909-1962),
Arhiepiscopul Thyateirelor
şi al Marii Britanii
(1951-1962

Episcopul Valerian Trifa
(1914-1987)

Faptul, că Mitroplia Română din Franţa şi Episcopul Valerian Trifa erau pendinte de Sinodul Ortodox Rus de la New-York, respectiv de Biserica Ruşilor Albi din afara graniţelor, care nu era recunoscută de celelalte Biserici Ortodoxe şi considerată necanonică, l-a determinat pe părintele Vasiloschi, să nu pună parohiile române din Germania sub jurisdicţia Mitropolitului Visarion Puiu.
Jurisdicţia bisericească a fost una dintre pietrele de poticneală, de care s-a lovit unitatea şi solidaritatea românilor din exil de pe toate continentele, mai mult de jumătate de veac, la aceasta contribuind, în cea mai mare măsură, unii dintre membrii asociaţiilor politice şi culturale româneşti, care s-au amestecat şi au dirijat şi treburile bisericeşti.
Românii din exil au respins vehement orice fel de relaţie cu Biserica-Mamă şi cu regimul comunist din România şi au optat provizoriu pentru o organizaţie bisericească a comunităţilor lor, sub jurisdicţia oricărei Biserici din afara Cortinei de Fier, fie ea chiar şi necanonică.
Sperând că D.C. Amzăr îi va fi un colaborator credincios şi integru în activitatea sa pastorală, părintele Vasiloschi nu a ezitat să-i mărturisească impresia sa despre el, spunându-i că îl consideră „indispensabil în lucrarea ce cred că abia acum începe”, fără însă a menţiona concret, despre ce fel de lucrare putea fi vorba.
Cu mare probabilitate, în spatele mărturisirii Părintelui se afla planul său încă ne dat în vileag, dar uşor de bănuit chiar din conţinutul scrisorii, de a organiza Biserica Românilor din exil, teritorial-administrativ, pe un fundament canonic sănătos şi stabil, punând-o sub jurisdicţia Sfintei Patriarhii Ecumenice de la Constantinopol, astfel ca prin acest act de supunere spiritual-administrativă, să-i asigure indispensabila bază canonică validă, recunoscută de întreaga Ortodoxie.

Mitropolitul Visarion Puiu
(1879-1964)

Imagine cu participanţi
la conferinţa de la Baden-Baden

La 3 iunie 1951, părintele Vasiloschi îi comunică lui Amzăr, că între 11-13 iunie 1951, va participa la „o foarte importantă consfătuire a capilor Bisericii Ortodoxe din Europa Occidentală, care va fi prezidată de trimisul Patriarhului Ecumenic al Constantinopolei (un Mitropolit cu sediul în Londra)”.
Chiar dacă părintele Vasiloschi nu menţionează nici locul unde urma să aibă loc importanta consfătuire, nici tema conferinţei, nici numele ierarhului grec, ştim însă că a participat (chipul Părintelui se poate identifica în imaginea alăturată, în rândul 2, al 5-lea, cu capul descoperit şi părul şi barba colilie) şi că era vorba de conferinţa reprezentanţilor comunităţilor ortodoxe din Europa de Vest, convocată de Asociaţia pentru ajutorul refugiaţilor, de pe lângă Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care a avut loc între 11-13 iunie 1951, în Baden-Baden (vezi Biserică în refugiu, 1945-1953, şi 1953-1963 Biserică de exil I).
Ştim de asemenea, că în vremea aceea, Exarh al Patriarhului Ecumenic la Londra era Arhiepiscopul Athenagoras Kavvadias (foto sus, dreapta) şi că, doi ani mai târziu (1953), părintele Vasiloschi – cu încuviinţarea Sfintei Patriarhii Ecumenice de la Constantinopol – a pus parohiile române din Germania şi Austria sub jurisdicţia canonică a Arhiepiscopului Athenagoras Kavvadias din Anglia, unde au rămas timp de zece ani.

Slujbă cu Pr. Emilian Vasiloschi
în incinta Bibliotecii române din Freiburg

Arhiepiscopul
George Wagner de Eudocia
(1930-1993)
Întâistătătorul Arhiepiscopiei
ortodoxe ruse din Franţa
(1981-1993) 

În anul 1963, la cererea părintelui Vasiloschi, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a încuviinţat trecerea acestora sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Ortodoxe Ruse din Paris, păstorită de Arhiepiscopul Georg Tarasov – Exarhul Patriarhiei Ecumenice în Franţa, mai apoi de urmaşul acestuia, Arhiepiscopul Georg Wagner unde au rămas până în anul 1992, când, din încredinţarea aceluiaşi Sfânt Sinod, au trecut sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe Greceşti din Germania, condusă de Î.P.S. Augoustinos al Germaniei, Exarhul Patriarhiei Ecumenice pentru Europa Centrală, unde se află şi astăzi  ( restitutio ordinis).
Părintele  Vasiloschi regretă, că nu-l poate întâlni pe D. C. Amzăr înainte de a merge la conferinţă, pentru a se sfătui cu dânsul, precum şi faptul, că la numita conferinţă „vor lua parte numai clericii ortodocşi şi nu laicii”; intenţionează însă să propună organizatorului conferinţei, pastorul Dublin (?), să invite şi câţiva intelectuali laici, printre care să se afle şi D. C. Amzăr.
Conştient de faptul, că punerea parohiilor române din Germania sub jurisdicţia Patriarhiei Române nu este dorită de către toţi românii precum şi de primejdia, ca parohiile româneşti să ajungă sub jurisdicţia vreunei Biserici din afara Ortodoxiei – de exemplu sub Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor, în anul 1953, în acţiune singulară, Părintele  Vasiloschi a pus comunităţile ortodoxe române de sub îngrijirea lui,  din Germania şi Austria, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, ca prin aceasta, să le asigure statut canonic şi să stea în comuniune cu întreaga Ortodoxie.
Aşadar, numai din motive de drept canonic bisericesc a preferat jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, celei a Episcopiei Ortodoxe Române din Franţa, înfiinţată şi păstorită de către Mitropolitul Visarion Puiu, care se afla sub jurisdicţia Bisericii ruse menţionată mai sus şi care la rândul ei,  nu era recunoscută ca atare, ci considerată necanonică şi deci, în afara Ortodoxiei.
Acţiunea părintelui Vasiloschi n-a fost pe placul multora, unul dintre contestatarii nemulţumiţi de ea fiind şi Amzăr, prietenul său de bună credinţă. Acesta a aflat noutatea, nu de la părintele Vasiloschi, cum s-ar fi cuvenit în virtutea prieteniei ce-i lega, ci pe căi lăturalnice şi numai după ce lucrul era deja făcut.
Faptul, că părintele Vasiloschi a hotărât de unul singur, fără ştirea şi încuviinţarea factorilor politici – îndeosebi a celor care se considerau îndreptăţiţi să spună un cuvânt hotărâtor şi în problemele bisericeşti, a fost mult timp controversat şi a deschis uşă largă resentimentelor multora faţă de el şi de acţiunea sa şi nu mai puţin faţă de membrii comunităţilor pe care le păstorea, fenomen care persistă –din păcate – şi în zilele noastre şi pe care l-am numit pe bună dreptate, Războiul cel dintre noi.
Părintele Vasiloschi nu s-a lăsat influenţat de nimeni – nici măcar de către prietenii apropiaţi, cum era de pildă D.C. Amzăr, ca să revină şi să schimbe situaţia, ci a rămas consecvent hotărârii luate, pe care a considerat-o înţeleaptă şi bună, cum dealtfel s-a şi dovedit a fi fost! Căci aşa era părintele Vasiloschi – preot conştient de misiunea la care îl chemase Hristos, credincios slujitor lui Dumnezeu şi oamenilor, consecvent în facerea lucrului bun, îndeosebi când era vorba de bunul mers al treburilor bisericeşti. În nici un caz nu se poate spune despre el, că a fost preotul care s-a  jucat „de-a ortodoxia”, nici că s-a lăsat manipulat în slujirea vreunor interese politice, cum au dorit – din păcate – unii dintre contemporanii lui, mireni şi clerici, sau cum au aşteptat în zadar şi de la urmaşul său – părintele Dumitru Popa.
Acţiunea părintelui Emilian Vasiloschi, care l-a găsit nepregătit  pe prietenul său D.C. Amzăr, era cât pe-aici să le ştirbească prietenia şi colaborarea, după ce Amzăr i-a făcut cunoscut, că în cercurile româneşti este criticat de către unii conaţionali.
Părintele Vasiloschi l-a rugat pe acesta să-i comunice numele criticilor şi contestatarilor săi, însă – spre mâhnirea sa– Amzăr nu a dat în vileag aceste nume.
La 13 iunie 1954, îi solicită părintelui Vasiloschi  scrisoarea prin care acesta este recunoscut de către Patriarhul Ecumenic Atenagora I, prin Exarhul său – Atenagoras Kavvadias de la Londra şi numit „reprezentantul său  pentru Românii din Germania şi Austria”, cu scopul de a o publica în revista Frăţia Ortodoxă şi îndeosebi – spune Amzăr – spre „a consolida poziţia Părintelui în opinia credincioşilor”.
Dintr-un motiv uşor de bănuit (tăinuirea numelor criticilor săi de către Amzăr), părintele Vasiloschi nu i-a pus la dispoziţie actul patriarhal.  I-a trimis în schimb, la 28 iunie 1954, o scrisoare detaliată şi nu lipsită de subtilă ironie, din care reiese că modul, cum priveşte Amzăr decizia Părintelui, cu privire la statutul juridic al Bisericii Românilor din Germania,  l-a indispus şi că nu înţelege mai ales graba cu care acesta doreşte să o facă publică:
 „În privinţa dorinţei Domniei tale, de a face cunoscută numirea mea ca reprezentant oficial al Exarhatului Patriarhului Ecumenic pentru Românii ortodocşi din spaţiul german, aparţinător jurisdicţiei canonice al acestui Exarhat Ecumenic al Bisericii Răsăritului, şi recunoaşterea situaţiei mele canonice de superior al Bisericii Ortodoxe Române din Germania, nu aşi înţelege deloc necesitatea şi oportunitatea acestei publicări. Vorbeşti despre o «consolidare»  a situaţiei mele în «ochii credincioşilor» mei, prin o dare în vileag a amintitului decret?!  D-apoi nu ştiam, că situaţia mea ar fi … şubredă, din punct de vedere canonic, şi mai cu seamă nu bănuiam, că tocmai Domnia ta ai avea această teamă şi nesiguranţă. Ori poate s-au ivit alte năzbâtii … izbăşeşti, pe cari nu ai vrea să mi le comunici…? Ori ai crede potrivit să fiu pus în discuţie publică, spre bucuria şi folosul Florianilor, al Tăuţilor şi al tuturor… Izbăşiţilor?” (aluzie la monseniorul Aloisie Tăutu – Biserica Română Unită şi Th. Izbăşescu, cu care D.C. Amzăr avea relaţii n.n.). Nu înţeleg deloc această grijă pentru «consolidarea poziţiei» mele şi aşi fi bucuros, ca la întâlnirea noastră viitoare să ridicăm puţin şi vălul de pe această taină, deşi mi-i teamă de pe acum să nu păţesc ce am mai păţit, punându-Te în neplăcuta situaţie, de a-mi refuza destăinuirea numelor semnatarilor acelor probabile «plângeri», cari au sosit acolo împotriva mea şi a «poziţiei mele canonice». Eu privesc în orice caz grija D-tale, ca pornită din inima unui prieten, colaborator şi sincer fiu duhovnicesc al meu şi pot fi, cred, în drept, să aştept o mai clară precizare a temeiurilor acestei temeri ciudate a Domniei tale, dar nu văd utilă şi oportună declanşarea unei discuţii pe o chestie definitiv lămurită, când avem atâtea alte probleme neclare de pus în lumină adevărată. În privinţa proiectului de zidire a unei biserici ortodoxe la Lebenstedt, socot că deocamdată, nu face să pomeneşti nimic în foaia ce o conduci, întrucât toată această acţiune, pentru afirmarea ortodoxiei în acea regiune, a fost oprită pe loc, din motive, să zicem… financiare……Sunt peste măsură de hărţuit şi apăsat de lucru, prea aglomerat şi de greutăţi, cari numai noi aici le ştim şi le suportăm eroic. Abia am venit de pe drumuri zdruncinătoare şi curând ar trebui să o iau iarăşi la drum, numai că… îmi lipseşte… benzina. Ce rost ar mai avea să le trâmbiţez, când ştiu că de multe ori, chiar şi cei mai apropiaţi prieteni ai noştri nu ne înţeleg şi poate nici nu ne cred, necum să ne vină cumva în ajutor!!…sunt în pline frământări şi enervări, pricinuite de iezuitica propagandă a «fraţilor» uniţi, şi de … sinistra susţinere ce le-o dau gardiştii… des-uniţi” (NB „gardiştii” sunt legionarii divizaţi în două tabere diametral opuse: simiştii cu Horia Sima şi codreniştii cu Corneliu Zelea Codreanu n.n.).
Părintele menţionează şi lucrările pregătitoare în vederea constituirii Consiliului Central al Bisericii  Române din Germania. Acestea „progresează şi ele pe măsură ce pot pătrunde măcar în centrele principale, locuite de grupuri mai compacte de Români. Deocamdată, unde am ajuns şi am discutat această problemă de organizare bisericească, am găsit multă înţelegere şi sinceră bunăvoinţă, dar, ne având alte mijloace de directă comunicare cu credincioşii şi începând a se produce infiltraţiile propagandei subversive a catolicilor şi «uniţilor»  noştri – mai cu deosebire în München şi în alte centre, unde aşa numitele «Asociaţii ale Românilor…»  continuă cu fidelitate linia trasată de «genialul»  fost comandant H.S. (Horia Sima n.n.), voi avea mult de furcă, până voi putea îndruma lucrurile pe calea cea adevărată, presupunând bine-nţeles, că voi putea găsi o modalitate, de a schimba maşina mea antidiluviană pe un Volkswagen mai bun, cu care să întreprind vara aceasta călătoriile necesare prin toată Germania, aceasta fiind singura posibilitate de a contrabalansa acţiunea de destrămare a Ortodoxiei noastre în acest an … «Sfânt marianic». Eu fac cât pot şi în această direcţie, ba aşi îndrăzni să spun, că întrec cu mult măsura puterilor mele în aceste strădanii, uitând că sunt dator poate, să-mi cruţ măcar puţin şi sănătatea, care e considerabil zdruncinată după ultimele încercări şi enervări, mari… Nu mai stărui, desigur, asupra deficitului financiar, care – dacă eu îmi continui «metoda» sacrificiilor fără frâu – mă duce la dezastru. Îmi scrii, cu drept cuvânt, că pe când «poziţia catolicilor se consolidează văzând cu ochii», la noi se constată «lipsa de acţiune, de unitate şi… concepţie», dar e prea evident, că toate acestea se pot dobândi mai întâi prin contact viu, personal, şi prin menţinerea, desăvârşirea acestei lucrări cu cele ce se pot publica regulat în «Foiţa Bisericii» (Frăţia Ortodoxă n.n.) etc. Poate să fie vreun om de bună-credinţă, care să spună, că n-am făcut cât am putut şi chiar uneori dincolo de marginile puterilor noastre, pentru păstrarea credinţei oamenilor noştri, date fiind împrejurările vitrege în cari ne zbatem şi lipsa de concurs din partea chiar a fiilor Bisericii noastre? Deocamdată încheiu, fiindcă a trecut demult miezul nopţii şi sunt obosit şi amărât. Dumnezeu să te întărească în lupta pentru dreapta credinţă şi pentru slava Bisericii Sale”.

Arhiepiscopul Georgji Tarasov,
Întâistătătorul Arhiepiscopiei
ortodoxe ruse din Franţa
(1981-1993)  

Preotul Mihail Ştefârţă
(*? – + 1979)
Superiorul bisericii ortodoxe
ruse (1917/18 – 1979
şi al Capelei ortodoxe române
Mihail Sturza din Baden Baden
(1917/18 – 1966)

Discuţiile nu s-au oprit aici. Revista Frăţia Ortodoxă,  anul I, iunie  1954, nr. 4, p. 29-30,  a publicat un articol semnat de D.C. Amzăr, despre diferitele jurisdicţii bisericeşti sub care se aflau comunităţile ortodoxe române din exil, în care autorul evidenţiază următoarele aspecte:
 „După alegerea din 11 Aprilie (1954) – în cazul că aceasta ar trebui să fie recunoscută ca validă – Înaltul Mitropolit Visarion Puiu a trecut în fruntea Bisericii noastre din Franţa, care prin aceasta s-a subordonat jurisdicţiei aşa numitei Episcopii a Românilor din străinătate, înfiinţată de înaltul ierarh în anul 1944, în Viena, în urma ordinului Guvernului Naţional condus de Horia Sima şi reînfiinţată în anul 1948, în Paris. După ce s-a clarificat situaţia (Bisericii n.n.) în Paris, în formula enunţată mai sus, s-a constatat că la data respectivă (11 Aprilie 1954), Românii din străinătate se află din punct de vedere canonic-bisericesc sub următoarele jurisdicţii:
– Episcopia Românilor din străinătate, condusă de Înaltul Mitropolit Visarion Puiu;
– Episcopia Ortodoxă din America, condusă de P.S. Episcop Valerian (Trifa), Vicarul P.S. Episcop Policarp Moruşca, deţinut politic al regimului comunist în Ţară;
– Protopopiatul Românilor din Germania şi Austria, sub conducerea P.C. Protoiereu Emilian Vasiloschi, care nu recunoaşte pe nici unul dintre ierarhii amintiţi mai sus dar afirmă, că se află sub oblăduirea Patriarhului de la Constantinopol şi este subordonat Exarhului de la Londra. P.C. Sa se intitulează Conducător (Leiter);
– O situaţie cu totul aparte are Capela română Michael Sturdza din Baden-Baden, care este administrată de către Preotul Ştefârţă, care însă, în acelaşi timp este şi preotul bisericii ruse din localitate şi se află sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova.
Preotul Ştefârţă locuieşte în casa parohială a Capelei Stourdza. După cum stă scris în testamentul ctitorului, aceasta (biserica n.n.) a fost de la început pusă sub jurisdicţia  Mitropoliei Moldovei, care în ultima vreme a încercat de două ori, zadarnic însă de fiecare dată, să-l îndepărteze pe preotul Ştefârţă: prima oară în anii 1936-1937, prin Arhimandritul Bonteanu, care a trecut la catolicism, a doua oară, în timpul războiului, prin preotul Vasiloschi însuşi, care a neglijat sau a preferat să nu îndeplinească mandatul special încredinţat lui de către Mitropolitul Irineu Mihălcescu, între timp decedat. Singura justificare a Protoiereului Vasiloschi este situaţia (circumstanţa), că în vremea aceea Cucernicia Sa era ocupat cu aranjarea locaşului de cult – Jerusalemerkirche (din Berlin n.n.), care a fost cumpărat de către Patriarhie şi de către Guvern, pentru colonia noastră din capitala statului (Berlin). Din nenorocire, biserica a fost distrusă în bombardament, fapt care a confirmat părerea acelora, care n-au fost de părere să se cumpere acea biserică cu bani scumpi, în vremea când atacurile aeriene erau din ce în ce mai intensive, iar sfârşitul războiului, în dezavantajul Germaniei şi totodată şi al României, se întrevedea deja. O nenorocire a cauzat o alta, astfel că biserica din Baden-Baden a rămas în mâinile aceluiaşi Ştefârţă, care, deşi (probabil) este de origine română, face o politică dublă şi împiedică pe Prea Cucernicul Protoiereu Vasilsochi, să facă din Capela Stourdza un centru spiritual şi cultural pentru Românii din Germania şi Austria, după cum s-ar cuveni”.
Faptul, că Amzăr insistă în mod deosebit asupra situaţiei Capelei Române Michael Stourdza din Baden-Baden, dovedeşte că nu cunoştea conţinutul testamentului, cu rang de statut pentru funcţionarea capelei, nici cele două clauze (codicile) speciale, adăugate de către ctitorul  Mihail Sturza, în care este consemnată destinaţia locaşului de cult şi a casei parohiale.
De asemenea faptul, că prinţul Stourdza – fostul domnitor al Moldovei (1834-1849) ar fi pus ctitoria sa iniţial sub oblăduirea Bisericii greceşti, nu exclude existenţa unui prim testament, în care să se fi aflat menţionate intenţia şi voinţa ctitorului cu privire la locaşul de cult şi la casa parohială, inclusiv autoritatea jurisdicţională (cu mare probabilitate Patriarhia Ecumenică).
Ar fi interesant de ştiut, dacă cele două codicile  au existat sau există într-adevăr, şi pe care dintre cele două testamente le modifică sau le completează. În arhiva bisericii române de la Freiburg se păstrează o copie după copie (Abschrift von Abschrift), certificată de către Notariatul III Freiburg, la 24 octombrie 1960, după testamentul  întocmit la data de 29 august 1867 (deci un an după  terminarea construcţiei capelei), de către Principele Michael Stourdza şi Principesa Smaragda, născută Prinţesa Vogorides, în prezenţa notarului judecătoriei din oraşul Baden-Baden. În copia acestui  testament, conţinutul celor două codicile nu este inclus şi nici măcar existenţa lor nu este menţionată.
Este evident, că D.C. Amzăr descrie situaţia Capelei române Michail Stourdza din Baden-Baden şi a preotului Mihail Ştefârţă, din cele auzite de la unul şi de la altul, fără să fi cunoscut îndeaproape conţinutul testamentului, aflat în custodia administraţiei oraşului Baden-Baden, pe care germanii l-au respectat şi îl respectă cu acribie, îndeosebi cele două clauze stabilitae de către ctitor, cu privire la destinaţia capelei şi la originea duhovnicească a slujitorilor: locaşul de cult va fi necropola familiei princiare Mihail Stourdza, iar slujitorii să fie fii duhovniceşi ai  Mitropoliei Moldovei şi numiţi de întâistătătorii acesteia. De asemenea în cripta de sub altarul capelei se află patru scicrie, în care se odihnesc membrii familiei Stourdza: Mihail şi Smaragda şi cei doi copii – Mihail şi Elena, căsătorită cu  prinţul rus Gontscharov, al cărui sicriu însă nu se află în cripta capelei, unde s-ar fi cuvenit să-i fie locul de odihnă, alături de soţia sa.
Cu această încăpăţânare nemţească s-au confruntat românii din exil, în anii ’60. Aceştia, în speranţa, că li se va încredinţa biserica şi casa parohială spre organizarea unui centru spiritual şi cultural, au intervenit la Ministerul de Interne al provinciei Baden-Württenberg şi au solicitat, să nu i se aprobe viză de intrare şi şedere în Germania, Părintelui Consilier Patriarhal Vasile Ştefan, care fusese numit de către Mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu, superior la Capela Stourdza din Baden-Baden. În zadar însă. Acelaşi deziderat, cu acelaşi scop, a fost exprimat încă o dată la începutul anilor ’90 (după Revoluţia românească) cu intenţia, de a organiza centrul viitoarei Mitropolii Ortodoxe Române din Germania la Baden-Baden (vezi şi Quo vadis?), fără a se ţine seama de faptul, că testamentul ctitorului nu putea fi anulat, nici de către Primărie, nici de către urmaşii lui. 

Capela ortodoxă română
Mihael Sturdza
din Baden-Baden,
(zidită între anii 1863-1866)

Iustin Moisescu
(1910-1986
Patriarhul României
1977-1986)

Nu se ştie, dacă situaţia canonică a preotului de atunci – Mihail Ştefârţă era într-adevăr cea descrisă de către Amzăr. E greu de dovedit şi faptul, că în anul 1954, părintele Ştefârţă se afla sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova,  cu toate că slujea şi în biserica rusă din Baden-Baden, care funcţiona sub oblăduirea Bisericii Ortodox Ruse din afara graniţelor şi nu a Patriarhiei de la Moscova.
Se mai ştie că Părintele Mihail Ştefârţă, după primul război mondial, în timpul celui de-al doilea şi după sfârşitul acestuia, cu încuviinţarea mai întâi a Marchizului de Baden, mai apoi a  autorităţilor civile locale, a «administrat» cele două locaşuri de cult ortodoxe – rusă şi română, din Baden-Baden, de pe la începutul anilor ´60,  aflându-se în subvenţia Patriarhiei Române.
În anul 1975, pe când îndeplineam slujirea de dascăl la Capela Stourdza, părintele Vasile Ştefan – superiorul Capelei Stourdza – mi-a povestit ceea ce auzise de la alţii şi ceea ce constatase el însuşi, cu privire la părintele Mihail Ştefârţă şi la felul cum înţelesese el să administreze bunurile celor două locaşuri de cult, date în grija lui.
La venirea lui ca preot la Capela Stourdza, în anul 1966, părintele Vasile Ştefan n-a  găsit mai nimic dintre obiectele de cult şi mobiliarul (cu mare probabilitate frumoase şi nicidecum ieftine! opere de artă),  cu care biserica şi casa parohială fuseseră înzestrate de către ctitor şi mai târziu, de către însuşi marchizul de Baden.
Ca să supravieţuiască în timpul crizei economice dintre cele două războaie, mai apoi în timpul celui de-al doilea război şi după sfârşitul acestuia, părintele Mihail a înstrăinat multe dintre obiectele de valoare, bucată cu bucată. În spatele casei parohiale improvizase o crescătorie de iepuri, iar beciul şi încăperile de la parter serveau drept adăpost pentru găini. În biserică au supravieţuit câteva scaune, sculptate foarte frumos în lemn de abanos, un minunat potir de aur, pe care părintele Vasile îl păstra în altar, într-o nişă, sub lacăt, câteva cărţi liturgice şi câteva veşminte preoţeşti învechite.
La venirea părintelui Vasile Ştefan, o listă de inventar al obiectelor existente în locaşul de cult nu exista. Aceasta s-a întocmit de către semnatarul acestor rânduri, în timpul vacanţei de vară, în anul 1975, când au fost înregistrate şi obiectele de cult, fondul de carte şi mobilierul din casa parohială, cu care Patriarhia Română – respectiv Mitropolia Moldovei – înzestrase ctitoria Prinţului Stourdza din Baden-Baden, după 1966.
Urmaşul părintelui Vasile Ştefan la Capela Stourdza din Baden-Baden – Părintele prof. dr. teol. Ştefan Alexe spunea, că ar fi găsit în podul casei parohiale, fragmente din inventarul întocmit încă din timpul, când Prinţul Stourdza era în viaţă, precum şi un plan administrativ pentru bugetul casei parohiale, minuţios întocmit, în care erau prevăzuţi – de exemplu – şi banii pentru surcelele de aprins focul!
Cu toate că părintele Vasile Ştefan venise la Baden-Baden cu hârtie la mână, de numire din partea Mitropolitului  Moldovei – Justin Moisescu, părintele Ştefârţă a refuzat să-i predea biserica şi casa parohială şi, deşi nu era îndreptăţit, a condiţionat retragerea sa de alocarea unei pensii din partea Patriarhiei Române, respectiv a Mitropoliei Moldovei, sub a cărei jurisdicţie se află ctitoria.
Este fapt cunoscut, că prezenţa unui preot român din România la Baden-Baden era dorită, nu numai de către Patriarhia Română, ci şi de guvernul român, astfel că atotputernicul şi atotştiutorul Departament al Cultelor a dispus, să i se plătească părintelui Ştefârţă  un salariu de cca. 8-900 DM (mărci vest-germane), chipurile pentru serviciul de cântăreţ bisericesc la Capela Stourdza.
Părintele Mihail a încasat această sumă până la sfârşitul vieţii (27 iulie 1979), în timp ce slujba de cântăreţ bisericesc a fost efectuată consecutiv, de către  tineri teologi români: Radu Constantin Miron, de la Freiburg – azi preot şi secretar la Mitropolia Ortodoxă Greacă din Germania; dr. teol. Viorel Mehedinţu, venit la studii la Facultatea de Teologie din Heidelberg – azi preot al Vicariatului Parohiilor Ortodoxe din Germania,  dependent de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol; autorul acestor rânduri, venit la studii la Facultatea de Teologie din Freiburg – azi preot în Vicariatul Român menţionat mai sus; Dănilă Ciobotea,  venit la studii la Facultatea de Teologie din Strassburg şi la cea din Freiburg – azi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
D.C. Amzăr confirmă părintelui Vasiloschi, publicarea în Frăţia Ortodoxă a unor pasaje din scrisorile diferiţilor cititori, fără însă a le menţiona şi numele, nemulţumiţi de faptul, că părintele Vasiloschi, fără ştirea şi acordul lor, iniţiase şi realizase de unul singur, aşezarea Bisericii românilor din Germania, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.
Din altă scrisoare (7 iulie 1954) reiese, că părintele Vasiloschi îi solicitase lui Amzăr numele potrivnicilor, pe care însă acesta  nu le-a dat în vileag.
În scrisoarea menţionată mai sus, din 7 iulie 1954, către părintele Vasiloschi, D.C. Amzăr confirmă deasemenea tensiunea „din ce în ce mai pronunţată” dintre el şi părintele Vasiloschi, de când acesta i-a atras atenţia „asupra anumitor insuficienţe ale rânduielii noastre bisericeşti din Germania” (fără însă a le şi menţiona n.n.), observate de către el însuşi şi de către unii compatrioţi, printre aceştia aflându-se şi prieteni ai Părintelui, care l-au rugat pe Amzăr să facă acest serviciu „în interesul Bisericii noastre şi al Sfinţiei Voastre personal” şi cărora Amzăr le-a îndeplinit dorinţa, considerând – spunea el – că „e mai bine să servesc Biserica şi interesele naţionale, decât să menajez susceptibilităţi personale”.
Amzăr se justifică şi pentru faptul, că nu i-a dezvăluit părintelui Vasiloschi numele nemulţumiţilor faţă de acţiunea lui, spunând că nu-şi poate îngădui o atare indiscreţie, fiind vorba de „o corespondenţă cu caracter strict personal. Ce-aţi spune Sfinţia Voastră, dacă aş pune în circulaţie, cu numele Sfinţiei Voastre, lucrurile pe care mi le spuneţi sau scrieţi despre cunoscuţi comuni sau întâmplările la ordinea zilei?”.
Amzăr îi aminteşte Părintelui, că îi ceruse o copie de pe scrisoarea de recunoaştere din partea Arhiepiscopului Athenagoras Kavvadias de la Londra cu scopul, de a o publica în Frăţia Ortodoxă,  „spre a putea preciza –  în interesul Sfinţiei Voastre – situaţia canonică a Bisericii noastre din Germania şi Austria”.
Părintele Vasiloschi nu i-a pus la dispoziţie documentul nici de data aceasta, crezând că acesta intenţiona să-l pună în discuţie publică, lucru care dealtfel se discuta deja deschis şi permanent în cercurile româneşti, însă  Părintele fie că nu ştia, fie că ignora intenţionat: „Şi sunt surprins să aflu că Sfinţia Voastră sunteţi singurul care nu ştiţi acest lucru. Mai mult decât atâta: cu ocazia alegerii de la Paris a Înalt Prea Sfinţitului Visarion ca şef al Bisericii Ortodoxe Române din Franţa (sau din toată străinătatea), cazul Sfinţiei Voastre a fost discutat public, unii fiind pentru soluţia găsită de Sfinţia Voastră, alţii contra. Aceştia au văzut în gestul Sfinţiei Voastre o gravă eroare politică, în contradicţie cu legea autocefaliei noastre bisericeşti”.
Faptul, că Părintele îi solicitase să nu publice informaţii cu privire la jurisdicţia bisericească, l-a pus pe D.C. Amzăr  „într-o situaţie penibilă faţă de cititori, care se pot întreba, de ce trec sub tăcere tot ce priveşte Biserica noastră din Germania, cu atât mai mult cu cât foaia mea apare în această ţară. Cum era să tratez în numărul acesta (Nr. 4), problema  jurisdicţiilor noastre în exil, care, prin alegerea de la Paris, devenise actuală, fără ca să amintesc nimic despre situaţia canonică a Sfinţiei Voastre şi despre aceea a Capelei de la Baden-Baden, care reprezintă un capitol atât de dureros pentru noi?”.
Se vor fi purtat discuţii şi cu privire la posibila jurisdicţie a Episcopiei Române din America, devreme ce Amzăr, tot în această scrisoare, îl încredinţează pe părintele Vasiloschi că nu urmăreşte subordonarea acestuia faţă de  Prea Sfinţitul Episcop Valerian Trifa, din America, deoarece „nu vreau să mă amestec în politica personală a nimănui”, dar nu acceptă cu nici un preţ să-i fie îngrădită libertatea de exprimare în publicaţia Frăţia Ortodoxă, care apărea în Germania în regie personală: „nu-mi puteţi pretinde să nu fac cunoscută, într-o foaie oarecum de specialitate, soluţia pe care Sfinţia Voastră aţi socotit-o ca cea mai bună. … Ceea ce am scris reprezintă minimum din ce trebuia să fac: să prezint situaţia aşa cum e, fără a mă pronunţa dacă e  bună sau rea – cu excepţia Părintelui Ştefârţă, evident, despre care oricine va spune că a reuşit să ne tragă pe sfoară în mod magistral!”.
La 28 iulie 1954, i-a trimis părintelui Vasiloschi altă scrisoare, în care justifică articolul publicat în Frăţia Ortodoxă, anul I, iulie 1954, nr. 4, p. 29-30, despre jurisdicţia, respectiv „situaţia canonică a emigraţiei”, printre care şi cea a  Bisericii Române din Germania şi menţionează că în prealabil,  a discutat şi cu Th. Gallin despre „chestiuni bisericeşti la ordinea zilei”. Recunoaşte, că a folosit şi expresii  tari motivat de faptul, că părintele Vasiloschi  „a refuzat orice cuvânt în legătură cu această problemă. În loc să căutăm şi să găsim o soluţie judicioasă a situaţiei Sfinţiei Voastre, aţi găsit mai nimerit să-mi faceţi o descindere, împreună cu amicul Spânache (Carafil Spânache († 2014) , căsătorit cu Oltica, fiica Părintelui şi deci ginerele lui n.n.), pentru a mă consulta asupra … francmasoneriei  şi a templului în care ar fi fost ales P.S. Valerian!”.
Deasemenea îi solicită părintelui Vasiloschi încă o dată informaţii, cu privire la scrisoarea Mitropolitului Atenagora Kavvadis de la Londra (grammata de recunoaştere n.n.), sub a cărui „protecţie” s-ar afla acesta şi menţionează, că a aflat din alte surse că Părintele  nu se află sub protecţia, ci sub jurisdicţia Mitropolitului (de fapt a Patriarhiei Ecumenice n.n.), despre care Th. Gallin „crede că lucrul nu implică nici o gravitate – dimpotrivă e o onoare pentru Sfinţia Voastră şi pentru noi toţi”. 

Preotul Vasile Ştefan
(1904-1976)
Superiorul Capelei române
Michael Stourdza
din Baden-Baden
(1966-1976)

Preotul Vasile Zăpârţan
(1918-1976)
Rectorul Misiunii Române
Unite cu Roma din München
(1957-1976)

Tot aici aminteşte de tabăra de muncă de vară, iniţiată de monseniorul Vasile Zăpârţan (de la Misiunea Română Unită din München – Germania n.n.) într-o localitate din Alsacia, pentru restaurarea unui cimitir românesc şi anume Cimitirul Militar Român de la Soultzmatt.
Amzăr e indignat de faptul, că monseniorul Vasile Zăpârţan n-a găsit de cuviinţă să facă cunoscută această iniţiativă, nici lui, nici părintelui Vasiloschi, şi nici comunităţilor române, fără să ţină seama de confesiune, devreme ce dânsul (Pr. Zăpârţan n.n.) „vrea să facă numai treabă creştinească şi românească”.  „O face Sfinţia Sa, dar zice că treaba n-are nimic de-a face nici cu politica şi nici cu Biserica (adică cu confesiunea!). Că tot ce fac ei, e treabă «creştină şi românească». Dar sunt sigur, că tabăra nu va putea fi făcută numai din «uniţi» şi sunt sigur, că soldaţii înmormântaţi acolo (foşti prizonieri în Germania?) au fost în majoritatea lor ortodocşi! Prin urmare, vedeţi care e situaţia: ei păstorii şi noi turma!”.
Problema jurisdicţiei canonice a comunităţilor ortodoxe române din Germania l-a preocupat mult timp pe Amzăr, chiar şi după ce acesta era rezolvată şi clarificată definitiv de către părintele Vasiloschi. Astfel, în articolul Probleme curente, publicat în revista Solia nr. 2, 1955 (Episcopia Ortodoxă din America), a comentat punerea Bisericii Ortodoxe Române din Germania sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, în anul 1953, spunând: „… După cum se ştie, din Noiembrie 1953, acest grup (Românii ortodocşi din Germania) a fost pus din punct de vedere bisericesc sub jurisdicţiunea Patriarhiei Ecumenice. Lucrul s-a aflat abia prin Aprilie 1954, cu ocazia unei adunări bisericeşti la Paris, unde problema a fost atinsă în treacăt. Nici eu, în Frăţia Ortodoxă  din Iunie şi Iulie-Septembrie 1954, n-am făcut decât să relatez faptul ca atare, fără comentariu. Un comentariu se impune însă. După toate aparenţele, la acţiunea care a dus la subordonarea Românilor ortodocşi din Germania şi Austria, faţă de Patriarhia din Constantinopole, au contribuit două-trei persoane. Toţi ceilalţi am fost implicaţi într-o acţiune, asupra căreia n-am fost consultaţi sau puşi cel puţin ulterior la curent de conducerea Bisericii noastre din Germania, conducere care se reduce în realitate la un singur om: preotul. Nu e de mirare, că ştirea respectivă a stârnit surprindere şi indignare în rândurile celor interesaţi. Dar mai grave decât procedeul aplicat sunt consecinţele canonice ale acestui act puţin cugetat: ele constau în anularea autocefaliei noastre bisericeşti, pentru o grupă importantă a refugiaţilor, cărora nici prin gând nu le-a trecut să ajungă din nou «sub Greci».
Deocamdată, acest raport de subordonare se exercită numai asupra preotului, dar în momentul când va fi vorba de numirea altui preot, Mitropolitul Athenagoras din Londra, Exarhul Patriarhului Ecumenic, e acela care va trimite în Germania pe cine va vrea, iar în cazul când noi, credincioşii, nu vom accepta o asemenea numire, conflictul e inevitabil, conflict, pe cât de superfluu, pe atât de dăunător Bisericii însăşi. Pentru a preveni acest conflict, Românii din Germania, care sunt pe cale, a se organiza în sfârşit la un nivel mai ridicat, ar trebui să clarifice de pe acum situaţia. Ştiu că printre noi, în special în rândurile foştilor diplomaţi de carieră, există oameni, care practică, în virtutea inerţiei, politica struţului, după care problemele trecute sub tăcere sunt inexistente, dar într-o lume care nu vrea să renunţe la regimul democratic de autoguvernare, e de datoria presei să semnaleze opiniei publice între altele şi încălcările acestui principiu”.
Reacţia părintelui Vasiloschi la articolul lui Amzăr a urmat prompt. Părintele crede, că Amzăr ignoră cu bună ştiinţă câteva principii esenţiale de drept canonic bisericesc, de la care „Biserica Ortodoxă Română de exil a fost nevoită să se abată, dar pe care  le păstrează şi le respectă ca şi până acum”.
Întâlnim astfel pentru prima oară, scrisă negru pe alb expresia Biserica Ortodoxă Română de exil, pe cât de improprie, pe atât de des folosită, de la părintele Vasiloschi până mai în zilele noastre.
Părintele Vasiloschi se crede îndreptăţit să-i dea lui Amzăr o lecţie de drept canonic, cu vădita intenţie, de a-i demonstra că acţiunea lui corespunde normelor de drept bisericesc. Iată argumentele părintelui Vasiloschi :
– După părerea lui, expresia „anularea autocefaliei noastre bisericeşti”, folosită de Amzăr, este imprecisă şi lasă să se înţeleagă, că autorul se referă la Autocefalia Bisericii Ortodoxe din România, care ar fi fost anulată în urma „actului puţin cugetat”, prin aşezarea Bisericii Românilor Ortodocşi din Germania sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, „pentru o grupă importantă a refugiului, căreia nici prin gând nu i-a trecut să ajungă din nou «sub Greci»”;
– Biserica Ortodoxă  Română de exil din Germania n-a mai putut rămâne sub Patriarhia de la Bucureşti, dirijată (controlată) de către guvernul comunist, şi a ieşit de sub jurisdicţia acesteia, aşa cum au procedat şi celelalte Biserici de Exil, îndeosebi Episcopia Română din America;
–  Amzăr reduce actul jurisdicţiei bisericeşti, dimensiunea ecleziologică, precum şi exercitarea acesteia din punctul de vedere al Dreptului canonic bisericesc, doar la simplul „raport de subordonare, exercitat numai asupra preotului”, de către episcop, în cazul de faţă de către Arhiepiscopul Athenagoras Kavvadias, de la Londra, Exarhul Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol, care este îndreptăţit să trimită preot Românilor din Germania „pe cine va vrea el”, fără ca să ia în considerare şi votul acestora;
– Părintele Vasiloschi recuză afirmaţia aceasta şi consideră, că punerea Bisericii Ortodoxe Române de exil sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, numai de către întâistătătorul ei, fără o prealabilă consultare şi aprobare din partea mulţimii românilor, refugiaţi împrăştiaţi prin toată Germania, a fost legitimă, întrucât în Ortodoxie, chiar şi în situaţii normale, trecerea sub altă jurisdicţie bisericească, precum şi numirea slujitorilor se face de către conducerea bisericească şi nu de către credincioşi;
– Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, considerat de întreaga creştinătate, de aproape 1500 de ani, cel mai înalt ierarh al întregii Biserici Ortodoxe, nu se cuvine a fi  numit de către românii refugiaţi, în chip răutăcios, „grec” stigmatizat; mai ales că Patriarhia Ecumenică este Biserica-Mamă a Bisericii din România, precum şi a mai tuturor Bisericilor Răsăritene, iar Patriarhii Ecumenici înşişi au fost printre primii iniţiatori şi de când lumea sunt angajaţi în marea Mişcare Ecumenică, cu funcţii de conducere. Punerea Bisericii românilor de exil sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice nu „hurducă” în nici un caz  „autocefalia” Bisericii naţionale, deoarece Patriarhul Ecumenic şi aşa are de când lumea dreptul de protecţie jurisdicţională, peste toate Bisericile de exil (de fapt din afara graniţelor entnice şi geografice n.n.) şi peste credincioşii acestora.
Românii ortodocşi din exil n-au fost nicidecum revoltaţi din cauza acestei subordonări canonice. Dimpotrivă. Aceştia privesc integrarea canonică şi legitimă a Bisericii lor şi a întâistătătorului ei, ca o acţiune absolut în ordine, lucru recunoscut şi apreciat în unanimitate şi de către asociaţiile române existente în Germania.
Părintele Vasiloschi este vădit surprins de faptul, că în situaţia Episcopului Bisericii Române din America – Prea Sfinţitul Trifa, foarte contestat din cauza hirotoniei (întru episcop, vezi Samosfiaţii), subordonat unui sinod bisericesc străin, nerecunoscut de nici o Patriarhie, Amzăr nu vrea să vadă o anulare a autocefaliei Bisericii-Mame din România, ci dimpotrivă,  el consideră fără rezerve această episcopie, ca singura comunitate ortodoxă canonică şi liberă în străinătate. Amzăr nu s-a dovedit consecvent cu privire la rezolvarea problemei jurisdicţiei Bisericii române din Germania. În scrisoarea către Avram Macarie de la Köln, din 3 martie 1963,  „sesizează dificultatea jurisdicţiei ortodoxe în exil”, îndeosebi a Bisericii române din Germania: „Neavând un consiliu parohial, legal constituit, toată biserica noastră se reduce, în fond, la persoana părintelui V. (asiloschi). Când, cu ani în urmă, am ridicat în buletinul «Frăţia Ortodoxă», această problemă, mi-am atras imediat adversitatea Părintelui V. (asiloschi), iar dintre «credincioşi» nimeni nu m-a sprijinit. C. (ucernicia) sa rămânând până astăzi «samodârjeţ» (aluzie la samosfiaţi? n.n.) în calitate de salariat al unei instanţe din afara Bisericii Ortodoxe (instanţa ecumenico-protestantă)”. (Dora Mezdrea, Bibliografie. Dumitru Cristian Amzăr, Bucureşti 2013, p.296-298)
Relaţiile dintre Avram Macarie şi preoţii Vasiloschi şi Popa n-au fost dintre cele mai prieteneşti sau sincere. Dimpotrivă! În anul 1963,  Biserica românilor din Germania a trecut sub jurisdicţia Exarhatului Patriarhiei Ecumenice din Franţa, condus de către Arhiepiscopul Georg Wagner de la Paris. În vremea aceea,  Avram Macarie făcea parte din cercul prietenilor foarte apropiaţi părintelui Vasile Boldeanu de la Biserica română din Paris, care de asemenea nu se putea lăuda cu niscaiva relaţii de prietenie sinceră cu preoţii români din Germania – Emilian Vasiloschi şi Dumitru Em. Popa, ci  încerca pe toate căile şi cu  mijloace deloc ortodoxe să supună parohiile româneşti de dincoace de Rin sub jurisdicţia Arhiepiscopiei române din Franţa (vezi Războiul cel dintre noi), printre susţinătorii săi în „acţiunea de cucerire a Germaniei” fiind şi Macarie.
În anul în care a avut loc Congresul Bisericesc de la Frankfurt/M. (vezi Episcopia), în scrisoarea din 21 august (deci înainte de luna octombrie, când s-a ţinut congresul) îi scrie părintelui Protoiereu Dumitru Popa: „Aud că părintele Boldeanu se ţine de capul Sfinţiei Voastre să treceţi sub jurisdicţia «Bisericii ruseşti în străinătate sau din afara Rusiei»  aşa-zis sinodală.  Asta ar însemna să sărim din lac în puţ” (Dora Mezdrea, op. cit. p. 335).
În ce măsură, relaţiile dintre părintele Vasiloschi şi Amzăr s-au armonizat în anii următori, ar putea să spună numai cei care au fost contemporani cu ei şi i-au cunoscut mai îndeaproape. Sigur este însă, că părintele Vasiloschi a privegheat continuu rânduiala treburilor bisericeşti şi n-a îngăduit nimănui să-i iasă din cuvânt, nici măcar credinciosului său prieten D. C. Amzăr, după cum se poate constata în cele ce urmează.
În scrisoarea de două ori datată, 24 martie/17 aprilie 1962, Amzăr îi comunică Părintelui, cât de neplăcut surprins a fost, să descopere în Taschenbuch (almanah de buzunar), editat în anul 1959, de către  Evangelisches Verlagswerk din Stuttgart, înlocuirea termenului Laienaktion (= acţiunea laicilor în Biserică n.n.) cu Laienkirche (Biserica laicilor).
Amzăr folosise termenul Laienaktion într-un articol, publicat iniţial în revista Frăţia Ortodoxă, de unde editura amintită îl preluase deja, în ediţia I, 1955, p. 440 şi îl înlocuise cu termenul Laienkirche, care înseamnă Biserica laicilor, fapt care lăsa impresia, că autorul (D.C.Amzăr) ar face parte dintr-o Biserică a laicilor (!?).
Amzăr consideră această modificare, compromiţătoare pentru el şi pentru cei care sprijină şi colaborează la sus numita revistă (Frăţia Ortodoxă), „în frunte cu Episcopia Ortodoxă din America”, acesta putând  fi şi unul din motivele evidente, pentru a nu i se încredinţa locul de muncă în München. Se vedea deja nevoit să intenteze proces împotriva editurii, cerând despăgubirile prevăzute de legile în vigoare.
Nu s-a clarificat dacă era vorba de o eroare de tipar sau de o falsă interpretare, dar pentru că termenii erau folosiţi cu referinţă la Biserica Ortodoxă Română în Germania, fiind menţionată şi revista Frăţia Ortodoxă, ca Biserică a laicilor (mirenilor) (orthodoxe Leienkirche), spre păstrarea unităţii de credinţă a Românilor în exil, părintele Vasiloschi observă maliţios: „Poate că Domnul Amzăr a îndrăznit să facă un pas mai departe şi a înfiinţat aici în Germania o «Biserică a mirenilor (Laienkirche)» absolut necanonică, respectiv o «Mişcare a mirenilor (Laienaktion) » sau «Asistenţa pentru mireni (Laienbetreuung)», sub conducerea sa şi cu sprijinul înaltului său protector din America” (Episcopul Valerian Trifa n.n.), după care precizează tăios: „Este cunoscut fiecărui creştin ortodox, că în Ortodoxie nu există o Biserică a mirenilor, că chiar şi o Mişcare a mirenilor (Laienaktion) poate să-şi desfăşoare activitatea numai cu aprobarea conducerii bisericeşti şi sub supravegherea autorităţii ierarhice, lucru care însă în cazul de faţă nu s-a întâmplat, nici măcar consemnarea în (acest) susnumitul almanah nu s-a făcut sub supravegherea şi cu aprobarea Bisericii Române, organizată canonic în Germania, fără îngăduinţa şi fără ştiinţa întâistătătorului spiritual, responsabil al acestei Biserici, ceea ce denotă un fel de anarhie în viaţa Bisericii noastre”.

Protoiereu Sorin Petcu – Müllheim, în iulie, a. D. 2014

Continuare în Retro temporis III

Cimitirul militar român
(1914-1918)
de la Soultzmatt