Pentru extindere
daţi Klick pe imagini
De Ziua Eroilor la Soultzmatt – 2002 *
Iată că ne-a învrednicit Dumnezeu, ca şi în acest an, pelerini la Cimitirul ostaşilor români de la Soultzmatt, să ne facem datoria faţă de Eroii Neamului Românesc de pretutindeni şi din toate timpurile, mireni şi clerici, căzuţi pe toate câmpurile de luptă pentru apărarea credinţei, a gliei strămoşeşti, pentru neatârnare, pentru întregirea Neamului, pentru libertate.
Mulţi dintre Dumneavoastră ştiu, sau mai ştiu că pomenirea Eroilor, în Joia Înălţării Domnului, este o tradiţie specifică Bisericii Ortodoxe Române.
Mulţi dintre Dumneavoastră ştiu, sau mai ştiu că pomenirea Eroilor, în Joia Înălţării Domnului, este o tradiţie specifică Bisericii Ortodoxe Române.
Faptul, că în spiritualitatea ortodoxă, data Sfintelor Paşti se calculează după alte criterii decât în spiritualitatea lumii apusene în care trăim, ne obligă să sărbătorim Ziua Eroilor, nu la vremea cuvenită, în Joia Înălţării, ci astăzi, în sâmbăta imediat următoare acestui praznic împărătesc, pentru a înlesni o participare mai numeroasă a conaţionalilor noştri, de aproape şi de departe. Nu cu multă vreme în urmă, în această zi plină de sfinţenie şi pietate, erau prezenţi aici sute de români veniţi de pretutindeni, din Europa, America, Australia. Astăzi, este adevărat, suntem mai puţini, dar Malarmé zice undeva: „Prezenţa celor puţini, dar distinşi, poate înlocui absenţa celor neimportanţi”.
Şi totuşi, era bine şi ar fi fost un moment poate şi mai înălţător, dacă cel puţin toţi românii care mai sunt în viaţă şi care au îngroşat rândurile Exilului românesc, mulţumind lui Dumnezeu pentru ajutorul, de a fi evadat din iadul comunist din România în Lumea liberă, să fie alături de camarazii lor.
Se spune că sunt în lume lucruri şi fapte, pentru care cuvintele, oricât de meşteşugite ar fi, nu sunt îndeajuns, ca să le descrie, pe cât de frumoase sau pe cât de înălţătoare sunt, mai ales atunci când oratorul nu le-a văzut şi nu le-a trăit aievea, ci doar a auzit sau a citit undeva despre ele. De aceea cred că părintele Dumitru ar fi făcut mai bine, dacă ar fi lăsat ca astăzi, din acest loc, să vă vorbească un soldat, un istoric sau un martor al ultimelor două războaie, care au zdruncinat întreg pământul până sub temelii şi au schimbat faţa întregii lumi.
1. Ziua Eroilor – odată cu Praznicul împărătesc al Înălţării Domnului
A fost un act de înţelepciune când Biserica Ortodoxă Română, urmând pilda primilor creştini, a aşezat cultul eroilor la aceeaşi dată cu Praznicul Înălţării Domnului, căci l-a aşezat pe temelia credinţei în Învierea şi Înălţarea Domnului.
Era obiceiul la primii creştini, ca odată pe an să se facă pelerinaj la mormintele celor care au suferit şi au murit pentru Hristos. Aici, la mormintele acestora, se săvârşea Sfânta Liturghie şi slujbă de pomenire, se vorbea despre credinţa şi virtuţile cu care fuseseră binecuvântaţi de Dumnezeu, se povesteau întâmplări din viaţa lor sau în ce împrejurări au primit cununa muceniciei.
Cu vremea, pe mormintele multor martiri creştini s-au construit biserici şi catedrale, de la amvonul cărora s-a predicat aceeaşi credinţă în Dumnezeu cel în Treime şi în învierea morţilor.
Prăznuind amintirea Eroilor români azi, aici, depunem şi noi aceeaşi mărturisire de credinţă a Bisericii, în nemurirea sufletului şi în învierea morţilor, dar odată cu aceasta, împlinim şi datoria sfântă, faţă de moşii şi strămoşii noştri, faţă de eroii noştri care, cu preţul ostenelilor de tot felul şi nu mai puţin cu preţul vieţii, ne-au lăsat moştenire o ţară plină de tot felul de bogăţii materiale şi spirituale, cu o Biserică de credinţă ortodoxă, cu un popor cuminte şi binecredincios.
Mormintele Eroilor sunt pietrele de temelie, pe care s-a zidit ţara noastră – România, sunt altare, în faţa cărora Neamul Românesc îşi pleacă genunchii pentru rugăciune şi recunoştinţă, cu teamă sfântă şi adânc respect faţă de idealurile pentru care ei s-au jertfit. Cineva spune: «Un ideal este o credinţă într-un adevăr şi într-o dreptate mântuitoare». Martirii creştinătăţii s-au remarcat prin credinţă statornică şi erau pătrunşi de convingerea, că apărând credinţa şi urmând lui Hristos, apără adevărul şi dreptatea.
Dacă ţinem seama de împrejurările şi idealurile, pentru care Eroii Neamului Românesc s-au jertfit, vom vedea cât de grăitoare este asemănarea jertfei lor cu moartea martirilor creştini şi numai după aceea vom înţelege, că procesiunea noastră la mormintele lor nu-şi are plecarea doar într-un simţământ de pioasă recunoştinţă sau în ideea, că prin aceasta împlinim o oarecare datorie cu rosturi educative, ci îşi are plecarea în credinţa sfântă şi statornică în nemurirea sufletului şi în învierea morţilor.
Strămoşii, moşii şi părinţii noştri au cinstit întotdeauna pe eroii lor, pătrunşi de credinţa, că «sărbătoarea pomenirii lor are loc şi în cer, unde şi eroii sărbătoresc împreună cu ei; bucurându-se sau întristându-se, după cum îşi văd moştenirea încredinţată urmaşilor, în stare înfloritoare sau ofilită şi încovoiată».
Aceasta era credinţa moşilor şi strămoşilor noştri, aceasta este şi credinţa noastră, care ne luminează şi ne îndreaptă paşii la mormintele eroilor, ca să le aducem prinosul nostru de pioasă recunoştinţă prin rugăciuni de pomenire, ca să ne împărtăşim din duhul şi din jertfa lor, pentru că numai datorită jertfei lor ne-am păstrat numele de creştin şi de român.
2. Cine sunt Eroii noştri?
La slujba de pomenire s-au rostit numele câtorva personalităţi din istoria românilor. Pomelnicul rostit aici nu are nici pe departe pretenţia de a fi complet, ci are doar o funcţie simbolică, reprezentativă pentru toţi eroii neamului românesc, de la strămoşii daci până la tinerii români, care şi-au jertfit viaţa în revoluţia românească din iarna anului 1989, împotriva dictaturii comuniste.
Căci istoria românilor nu s-a scris, începând doar de la 1877, 1918, 1944 sau de când ne-am născut noi încoace! Ori, atâta vreme cât noi nu ne vom cunoaşte istoria neamului în întregime, cu toate înălţimile şi coborâşurile ei, vom fi într-o continuă criză de identitate, necunoscând cine suntem, de unde venim şi încotro mergem; vom fi gata cu primul prilej, să renunţăm la ceea ce ne aparţine prin origine, credinţă, cultură, limbă, obiceiuri şi să primim, ca bun şi potrivit pentru sufletul nostru, tot ceea ce vedem la cei cu totul străini de noi… Câţi dintre noi de pildă realizează, că românii sunt cel mai vechi popor din sud-estul Europei, cu o limbă literară – deşi foarte tânără, totuşi foarte bogată şi mlădioasă, cu o deosebită cultură şi spiritualitate, cu un creştinism de origine apostolică!
Iată de ce – cred eu, că lista eroilor şi a martirilor neamului nostru îşi are începutul atunci, demult, acolo, undeva la Drobeta sau la Sarmisegetuza, şi vine până la noi, trecând pe la Bobâlna, prin Codrii Cosminului, pe la Călugăreni, Stănileşti, Griviţa, Mărăşeşti, Podul Iloaei, Stalingrad, Munţii Tatra, zăbovind la Aiud, la Jilava, Piteşti, Salcia, Periprava şi în multe alte localităţi istorice sau de tristă amintire, de plânset, de jale.
Tot pământul ţării, în lung şi în lat, este semănat cu trupurile şi răscumpărat cu sângele şi jertfele a nenumăraţi eroi, unii ştiuţi, alţii neştiuţi…
Dar nu numai în România, ci aproape pretutindeni întâlneşti morminte ale eroilor români, din Peninsula Iberică, până în Stepa Calmucă, de la Turtucaia până peste apa Tisei, în Basarabia şi în Bucovina; mai mult decât atât, mi s-ar părea o mare nedreptate, de nu i-am considera şi nu i-am trece în rândul eroilor Neamului Românesc şi pe acei buni români, care, în timpul prigoanei comuniste, pentru vina că nu au primit să trăiască într-un sistem totalitar, adus pe tancurile ruseşti şi impus de un regim sprijinit pe baionetele Sovietelor, şi pentru că nu au împărtăşit ideea, că «seva lor intelectuală s-ar trage de la izvoarele lui Marx, Engels sau Lenin, au murit la Aiud, au fost împuşcaţi la Jilava, li s-au contorsionat trupurile şi sufletele la Piteşti, au îngheţat în smârcurile Dunării…».
Ar fi o nedreptate – cred eu, să nu completăm pomelnicul Eroilor Neamului cu numele acelor buni români, mireni şi clerici, care timp de cinci decenii au îngroşat rândurile Exilului Românesc; care, în loc să scrie poeme eroice la adresa „celui mai bun fiu al poporului”, au scris despre Ardeal, despre Bucovina, despre Basarabia, despre împilările şi nedreptăţile la care au fost supuşi fraţii lor acasă.
3. Cimitirul militar român de la Val du Pâtre – Soultzmatt
Cine are ocazia să viziteze cimitire de eroi prin oraşele de pe ambele maluri ale Rinului, de la graniţa Germaniei cu Elveţia şi Franţa până jos, înspre nord, are ocazia să citească ici şi colo nume româneşti: Barbu, Bălan Bucur, Vasile etc.
Este vorba de soldaţi români din primul războiul mondial, căzuţi prizonieri la germani. Majoritatea au murit în anii 1917-1918, de frig, de foame sau de boală şi au fost îngropaţi în cimitirele din localităţile în care au decedat.
Mai târziu, după război (1924), Regele Ferdinand şi Regina Maria ai României s-au îngrijit de amenajarea cimitirelor militare de la Soultzmatt, Hagenau, Dieuze şi de altele, mai spre interiorul Franţei, în care au fost strămutate osemintele soldaţilor români, din cimitirele oraşelor şi comunelor din apropiere, lucru înfăptuit doar parţial, adică privind numai teritoriul francez, deoarece se pare, că partea germană nu s-a dovedit conciliantă, astfel că mormintele soldaţilor români au rămas până astăzi la locul lor iniţial, pe teritoriul german.
A fost o idee foarte frumoasă, când, acum mai bine de 20 de ani, s-a făcut chemare tuturor românilor din exil, să se întâlnească de Ziua Eroilor la cimitirul soldaţilor români de lângă Soultzmatt. Protagoniştii acestei iniţiative au fost: domnul Remus Radina, părintele Dumitru Em. Popa, părintele Vasile Zăpârţan , părintele Surdu şi mulţi alţi români din exil, cărora li se cuvin pe deplin, de aici, din acest loc, mulţumirile şi recunoştinţa noastră.
La început, Pelerinajul la Soultzmatt a fost gândit şi înţeles ca o chemare spre rugăciune şi pomenire; cu vremea însă, a devenit şi un fel de Valea Plângerii, căci aici au venit fraţi români de pe toate continentele, să se roage pentru Eroii Români de pretutindeni şi din toate timpurile, pentru ei înşişi, pentru ţara sfârtecată şi împilată sub sistemul comunist.
Am trăit aici momente mişcătoare, am cunoscut multe personalităţi ale culturii româneşti din exil, oameni oneşti, care mărturiseau adevărul şi care, pe lângă multele cunoştinţe, au dat dovadă de responsabilitate morală pentru ceea ce afirmau.
Prin prezenţa şi angajamentul lor au contribuit, ca Pelerinajul la Soultzmatt să devină şi să rămână una dintre frumoasele realizări ale Exilului Românesc, şi nu al „românilor din diasporă”, cum se spune deja în anumite cercuri laice şi bisericeşti, ca şi când existenţa şi activitatea românilor din exil, în cei peste cincizeci de ani de dictatură comunistă, ar fi o ruşine pentru Statul Român şi pentru Biserica Română de astăzi.
Dar noi ştim, că cei care vorbesc azi astfel, gândesc precum cei de ieri, care l-au întrecut şi pe diavolul, scornind tot felul de mijloace, ca să împiedice pe românii fugari să fie uniţi, să fie generoşi, plini de jertfelnicie unii pentru alţii, să aibă o singură Biserică, cu preoţi doriţi de credincioşi şi nu impuşi după alte criterii…
Spune proverbul, că este o mare dramă, când lupii intră în stână îmbrăcaţi în piei de oaie şi este o tragedie, dacă oile urlă alături de lupi!!!
Ar fi fost o faptă înţeleaptă, ca Pelerinajul de la Soultzmatt să se păstreze şi mai departe, aşa cum a fost gândit de la început: un monument spiritual, o mărturie despre credinţa, viaţa, tradiţia şi crezul politic al Exilului Românesc.
Se pare că acest deziderat nu se vrea a fi realizat. Veţi fi auzit poate în ultimii 2-3 ani de „extraordinar de frumoasa întâlnire la cimitirul de la Soultzmatt, unde, după slujbă, s-a mâncat, s-a băut, s-au dansat jocuri româneşti, până chiar şi Periniţa, toate acestea cu binecuvântarea şi sub ochii îngăduitori ai Vlădicilor şi Preoţilor”.
Nu fiţi tulburaţi! Nu este vorba de noi!
Aceia vor fi prezenţi aici şi mâine şi ar fi o minune, ca ei să se jeneze şi să nu se producă în faţa camerelor de televiziune, după moda nouă, sau să nu continue serbarea de pomenire după noul obicei, cu muzică, joc şi voie bună! Comentariul rămâne în seama Dumneavoastră!
Mulţumim doamnelor, care s-au ostenit cu organizarea acestui praznic de pomenire. Vă mulţumim Dumneavoastră tuturor, care aţi fost azi aici şi V-aţi rugat împreună cu noi. Vă mulţumim tuturor, pentru dragostea cu care ne înconjuraţi!
Dumnezeu să Vă binecuvânteze cu Harul Său, iar pe Martirii Neamului Românesc să-i odihnească în cetele sfinţilor şi drepţilor Săi, în veci. Amin.
Pr. Sorin Petcu
* Cuvânt apărut în ziarul Cuvântul Românesc din Canada, în pagina de faţă revăzut şi cu ortografia îmbunătăţită.
