Viaţa a triumfat asupra morţii
«Venind mai înainte de zori cele ce au fost cu Maria şi găsind piatra răsturnată de pe mormânt, auzit-au de la înger: Pentru ce căutaţi, printre cei morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru Lumina cea pururi fiitoare? Vedeţi giulgiurile cele de îngropare! Alergaţi şi vestiţi lumii că S-a sculat Domnul, omorând moartea, pentru că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce mântuieşte neamul omennesc.» (Ipacoi, Canonul din slujba Sfintei Învieri).
Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne apropiem de noaptea plină de sfânta taină a Învierii Domnului Iisus Hristos, în care Viaţa a triumfat asupra morţii .
Cei, care văzuseră în Iisus Hristos un «prooroc, puternic cu fapta şi cu cuvântul înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor» (Luca 24, 19), credeau că El ar fi putut fi Mesia, Cel care avea să izbăvească pe Israel.
După Vinerea cea Mare, când se credea că orice speranţă este zadarnică, că «Soarele cel mai înainte de soare a apus în mormânt» definitiv, în prima zi a săptămânii – Duminică – Ziua Domnului şi Ziua Învierii, «cutremur mare s-a făcut, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra de pe mormântul pecetluit şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada» (Matei 28,2-3).
Pentru extensiune
daţi Klick pe magini
Soldaţii care străjuiau mormântul pecetluit s-au înspăimântat şi au rămas muţi de uimire, ca şi când ar fi fost morţi (Matei 28,4). În chip minunat, Iisus S-a eliberat de giulgiurile cu care fusese înfăşurat (Ioan 20, 1-10), a ieşit din mormânt şi, împreună cu îngerul, a stat pe piatra răsturnată, la locul unde i-au întâlnit Femeile Mironosiţe care au venit dis-de dimineaţă la mormânt (Luca 24,1-4; Ioan 20,12). Iar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că s-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, Iisus le-a întâmpinat, zicând: „Bucuraţi–vă”. Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: „Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo mă vor vedea” » (Matei 28, 5-10).
Realitatea Învierii lui Hristos a fost dincolo de experienţa, de aşteptările şi de puterea de înţelegere a oamenilor de atunci şi din totdeauna, deşi aceasta este menţionată repetat în cărţile Sfintei Scripturi.
Chiar şi cei care fuseseră martorii învierii fiului văduvei din Nain (Luca 7,12-15), a fiicei lui Iair (Matei 9,18, 23-26; Luca 8,41-56; Marcu 5, 22-43) şi a lui Lazăr din Betania (Ioan 11, 1-44), s-au îndoit de Învierea Domnului.
Ucenicii Domnului erau pescari din Galileea, bărbaţi simpli, dar nici pe departe nişte oameni exaltaţi. Stăteau cu uşile încuiate de frica iudeilor (Ioan 20,19); unii dintre ei se îndoiau (Matei 28,17), alţii pur şi simplu nu credeau (Marcu 16,11, 13) în Învierea Domnului. Vestea adusă de către Mironosiţe au considerat-o „ca o aiureală” (Luca 24,11), iar alţii s-au înspăimântat, crezând că văd duh (Luca 24,37).
Nici mormântul deschis şi gol (Matei 28,9; Marcu 16,9), nici vestea: „Am văzut pe Domnul!” (Ioan 20,18) nu au fost suficiente, pentru ca ucenicii să vadă şi să creadă realitatea Învierii Domnului Hristos.
Trebuia să fie însoţiţi şi ajutaţi pe drumul cunoaşterii, ca să depăşească graniţa orizontului credinţei lor, în înţelesul clasicului: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9,24). «Iar în ziua întâi a săptămânii (dumineca), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Deci a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt ucenic (Ioan Evanghelistul) pe care-l iubea Iisus, şi le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus”. Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt Şi alergau amândoi, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos. Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-al loc.
Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor. Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? ” Ea le-a zis: „Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”. Zicând acestea, ea s-a întors înapoi şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus. Zis-a ei Iisus: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? ” Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: „Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi eu îl voi ridica”. Iisus i-a zis: „Maria! ” Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică, Învţătorule)» (Ioan 20, 116).
În drum spre Emaus, cei doi ucenici – Luca şi Cleopa, trişti şi îndureraţi, vorbeau despre cele întâmplate în Ierusalim cu Învăţătorul lor, pe care ei L-au crezut a fi fost Mesia, dar cu a Cărui moarte li s-au spulberat şi speranţele în izbăvirea lui Israel (Luca 24,21). Pe drum, li s-a alăturat un drumeţ necunoscut, care a intrat în vorbă cu ei, întrebându-i de cauza tristeţii lor.
Din dialogul deznădejdilor, pas cu pas s-a înfiripat o convorbire plină de înţeles adânc. Începând de la Moise, străinul le-a tâlcuit cuvintele Scripturii şi proorociile despre destinul pământesc al lui Mesia – Trimisul lui Dumnezeu, că Acela a trebuit să pătimească, să moară ca să învieze, ca prin rănile şi Învierea Lui, lumea să fie vindecată de păcat şi de moarte (vezi Isaia 53, 3-5); le-a vorbit despre Mesia într-o cu totul altă lumină de cum ştiuseră ei până atunci, acum, înţelegând ei Scriptura ca pe o tainică mărturie; înţelegeau, că întristarea nu este argumentul împotriva speranţei şi că însăşi moartea nu este argumentul împotriva vieţii.
Seara, străinul a fost oaspetele ucenicilor, iar în clipa în care a binecuvântat şi a frânt pâinea cinei de seară şi le-a dat-o, acestora li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut pe Hristos cel Înviat (Luca 24,13 -31), pe care ei nu L-au cunoscut până atunci, „pentru că ochii lor erau ţinuţi, ca să nu-L cunoască” (Luca 24,16).
Pentru a afla credinţa în Înviere, ucenicii au avut nevoie să parcurgă personal drumul cunoaşterii, fie mai scurt, cum a fost cel străbătut de Petru şi de Ioan (Matei 28,9; Marcu 16,9), fie mai lung, cum a fost cel de la Ierusalim la Emaus; ambele au dus însă la aceeaşi ţintă – credinţa în Învierea Domnului şi încredinţarea, că suferinţa se poate transforma în bucurie şi îndoiala în speranţă.
Pentru ca ucenicii şi creştinii de după ei să înţeleagă Învierea lui Hristos şi învierea morţilor, Hristos S-a arătat în repetate rânduri ucenicilor Săi, timp de patruzeci de zile după Învierea Sa. S-a arătat Sfântului Apostol Petru (Luca 24,34; 1 Corinteni 15,5), celorlalţi ucenici, din ceata cărora lipsea Toma (Ioan 20,19-23) iar după opt zile, iarăşi ucenicilor, de faţă fiind şi Toma (Ioan 20, 26-29); altă dată, la Marea Tiberiadei – în Galileea (Ioan 21,1), la alţi peste cinci sute de „fraţi” (ucenici) deodată (1 Corinteni 15,6), apoi Sfântului Apostol Iacob (1 Corinteni 15,7) şi, douăzeci de ani mai târziu, pe drumul Damascului, lui Saul – prigonitorul Bisericii, care, după acea întâlnire dramatică, a devenit Pavel, Apostolul neînfricat şi marele vestitor al lui Hristos cel Înviat (Faptele Sfinţilor Apostoli9, 3-9; 1 Corinteni 15,8).
De fiecare dată, Hristos le-a dat învăţăturile şi îndemnurile Sale cele mai de pe urmă (Faptele Apostolilor 1, 3-8), a vorbit şi a mâncat împreună cu ei, s-a lăsat atins de ei, pentru ca aceştia să se convingă că nu văd duh ori nălucă, ci om aievea. Căci nu a fost şi nu este lucru firesc, să învie un om care a murit cu adevărat şi nici a crede, că acest fenomen stă în puterea oamenilor.
Poorocul Avacum a prevăzut primejdia credinţei îndoielnice, cu privire la Înviere, şi a transmis generaţiilor de după el, că se va petrece „un lucru pe care voi nu l-aţi crede dacă l-ar povesti cineva!” (Avacum 1, 5), motiv pentru care Biserica, în noaptea Sfintei Învieri, îl invită şi pe „de Dumnezeu – grăitorul Avacum, să stea împreună cu noi şi să arate pe îngerul cel purtător de lumină, grăind cu mare glas: Astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos, ca Cel atotputernic” (Canonul Învierii, Cântarea 4-a, Irmosul).
Sfântul Apostol Pavel interpretează cuvintele Proorocului Avacum ca o prevestire a Învierii lui Hristos (Faptele Sfinţilor Apostoli 13,41) şi recunoaşte, că acest eveniment nemaipomenit şi înfiorător – minunea învierii – este credibil, numai dacă s-a produs în prezenţa martorilor credibili, care au constatat şi au confirmat veridicitatea minunii, prin prezenţa Celui Înviat şi au mărturisit, precum Apostolul Petru în ziua Cincizecimii, în Ierusalim: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem martori” (Faptele Sfinţilor Apostoli, 2, 32).
Învierea lui Hristos şi învierea morţilor au stat de la bun început la temelia învăţăturii creştine şi au constituit nucleul de bază şi argumentul esenţial al vestirii Evangheliei lui Hristos, de către Sfinţii Apostoli. Aceştia au mărturisit şi au vestit Învierea lui Hristos, în calitate de martori ai evenimentului, ca unii care L-au văzut pe Iisus cel Înviat, au vorbit cu El şi au primit de la El împuternicirea, să vestească tuturor Învăţătura Sa şi să-i boteze în numele lui Dumnezeu cel în Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (Matei 28,19).
Din predica apostolilor, învăţătura despre Învierea lui Hristos şi învierea noastră a trecut în Mărturisirea de Credinţă a Bisericii, ca să fie, iar şi iar vestită: „Şi a înviat a treia zi după Scripturi”… „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului”.
În Scrierile Noului Testament este documentată însă şi credinţa îndoielnică, cu privire la învăţătura despre învierea morţilor. În Epistola I către creştinii din Corint, Sfântul Apostol Pavel răspunde câtorva membrii ai comunităţii de aici, care credeau în Învierea lui Hristos, însă negau învierea morţilor, adică puneau sub semnul îndoielii însăşi învăţătura despre moartea şi Învierea Domnului, pe care şi Apostolul o primise de la prima comunitate creştină din Ierusalim şi o propovăduise corintenilor, şi pe care aceştia şi-o însuşiseră fără nici un semn de îndoială, cum însuşi Apostolul menţionează: «Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi primit-o, întru care şi staţi, prin care sunteţi şi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o – dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar » (I Corinteni 15, 1-2).
Apostolul mai menţionează că el le-a propovăduit învăţătura, pe care şi el a primit-o de la alţii: „că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că s-a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până azi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor, iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (vers.3- 8)….. „Deci ori eu, ori aceia (ceilalţi apostoli), aşa am propovăduit şi voi aţi crezut. Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 11-13).
Cu expresia repetată „după Scripturi”, Apostolul aşează moartea şi Învierea lui Hristos în contextul Vechiului Legământ dintre Dumnezeu şi poporul Său, pentru a sublinia logica şi însemnătatea morţii şi a Învierii Fiului lui Dumnezeu.
Moartea lui Iisus Hristos a fost, ca şi Naşterea Sa, „Taina cea din veac ascunsă”, al cărei deznodământ s-a cunoscut mai întâi în Betleemul Iudeii şi mai apoi în noaptea Învierii, când s-au adeverit de fiecare dată cuvintele Scripturii.
Moartea lui Hristos, care s-a întâmplat după cum sta scris în Scripturi, este dovada că Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat şi „a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Corinteni 15,3; vezi la Isaia 53,12, profeţia despre Ebed Jahwe – Robul Domnului), „Şi-a dat sufletul său spre moarte şi cu cei fără de lege fost-a socotit şi păcatele multora le-a purtat şi pentru fărădelegile lor pe Sine S-a dat”, El, Cel fără de păcat, ca prin aceasta, să restabilească pacea şi iubirea între Dumnezeu şi om. Cu moartea Lui a biruit moartea; drumul Crucii a fost drumul spre Înviere.
Cu Învierea Domnului s-a împlinit cuvântul Scripturii în Iisus Hristos, Cel care a înviat înainte ca trupul Lui cel fără de viaţă să „guste întinăciunea”, după cuvântul psalmistului care zice: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalm 15,10).
Învierea lui Hristos, care înseamnă triumful vieţii asupra morţii, a descoperit o nouă dimensiune a vieţii, necunoscută până la Hristos, şi a deschis lumii uşa spre viaţa veşnică, prin aceea că a reaşezat omenirea în comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.
A schimbat viaţa martorilor direcţi ai acestui minunat eveniment, precum şi viaţa generaţiilor de creştini de până la noi, bărbaţi şi femei, care au primit-o cu credinţă şi au mărturisit-o, nu de puţine ori, cu preţul sângelui.
Vestea Învierii lui Hristos e veste de bucurie. Ea explică şi justifică sensul vieţii noastre în această lume trecătoare, dezleagă taina suferinţei şi a morţii, este cheie de destin şi uşă spre eternitate, răspuns la marile întrebări despre lume şi despre noi înşine, răspuns bun la marea noastră sete de viaţă şi de existenţă veşnică.
Iubiţi fii duhovniceşti,
Biserica numeşte Ziua Învierii – Zi a bucuriei şi ne invită cu insistenţă în ziua aceasta, „unul pe altul să ne îmbrăţişăm, să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi”, adică să uităm ceea ce ne desparte, să iertăm tot ce ne-am greşit unii altora şi să refacem comuniunea dintre noi şi dintre noi şi Dumnezeu, să redevenim fraţi, căci suntem fiii aceluiaşi Tată ceresc.
Noi ştim şi credem că Hristos a înviat din morţi, de aceea ne dăm bineţe cu tradiţionalul „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!” – absolută sinteză a credinţei pe care o mărturisim, care azi, în ziua Învierii, ne uneşte în cuget şi simţire în chip deosebit, bine ştiind, că Hristos cel Înviat ne însoţeşte necontenit pe drumul vieţii în această lume şi ne va învia la a doua a Sa venire (Parusia Domnului).
În această preasfântă zi a Învierii Domnului Iisus Hristos, să deschidem cât mai larg porţile inimilor noastre, ca să-L primim pe Hristos cel Înviat, Care vine să ne înnoiască şi să spele otrava păcatului şi a morţii din sufletele noastre şi să ne umple de licoarea de viaţă dătătoare a Sfântului Duh. Amin.
Enoriaşilor parohiei noastre române-ortodoxe de la Freiburg, precum şi cititorilor paginii noastre de internet https://ortodoxia.de/allgemein-ro/sfintele-pasti/, le dorim Sfintele Paşti cu bucurie, iar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos cel Înviat să-i facă părtaşi roadelor Sfintei Cruci şi Sfintei Sale Învieri.
Preot Sorin Petcu
