Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
Samosfeaţii sau «Practica Alexandrină»
Samosfeat sau samosveat este un cuvânt slavon, cu înţeles apropiat de autosfinţit sau autohirotonit, cunoscut şi folosit cu înţeles peiorativ, în directă legătură cu istoria Ucrainei şi a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, din anii imediat următori revoluţiei rusești, din prima jumătate a secolului trecut.
Între anii 1917-1921, ucrainenii s-au străduit să scoată Biserica lor de sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova şi să o declare autocefală.
Ideea autocefaliei a fost lansată de către Protopopul Vasile Lypkiavskyj, una dintre reformele imediat prevăzute fiind oficierea Sfintei Liturghii, în limba ucraineană şi nu în cea slavonă.
La 9 mai 1919, la Kiev, Biserica Ucraineană (naţională) s-a declarat autocefală, adică independentă de Patriarhia Rusă. Tot atunci, în biserică, limba slavonă a fost înlocuită cu cea ucraineană. Trei ani mai târziu, la 22 ianuarie 1922, s-a proclamat şi Ucraina stat independent şi suveran.
Se pare că, pe plan bisericesc şi politic, ucrainenii, întâistătătorii lor politici şi spirituali n-au fost pregătiţi îndeajuns pentru aceste reforme, încât să prevadă şi să poată depăşi cu bine o eventuală criză, cauzată de factori politici veniţi dinafară.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Maica Domnului
(Icoană pe analog)
Pr. Gabriel Boroianu Acoperământul Maicii Domnului (mozaic)
O parte dintre preoţi s-au dovedit rusofili, şi deci potrivnici Bisericii naţionale autocefale, iar ceilalţi n-au susţinut reforma din îndreptăţita teamă, că vor fi caterisiţi de către Patriarhul de la Moscova.
La acest neajuns s-a adăugat un altul, la fel sau chiar și mai neplăcut decât acesta. În toată Ucraina, nu s-a găsit în acel an – 1919 – nici un episcop de origine ucraineană, care să fi putut fi ales Patriarh, toţi fiind ruşi (dr. N. D. Cubaty, în revista Ucraina Libre din Buenos Aires, nr. 6 din 1954, citat după Dimitrie Găzdaru, profesor la Universitatea din Buenos Aires, Episcopatul Românesc din America, ediţia a 2-a, Editura Cuget Românesc, Buenos Aires, 1957, = D. Găzdaru, p. 23).
Fiind în primejdie de a rămâne fără episcopi, ucrainenii au apelat la ierarhi ortodocşi din Polonia, pentru a-i accepta sub jurisdicţia lor. Arhiepiscopul Partenie Leytskyj de Poltava le-a acceptat cererea, de a săvârşi liturghia în limba ucraineană, promițându- le că le va sfinţi şi preoţi, dar nu le va susţine cererea de autocefalie, până nu se va consulta mai întâi cu Patriarhul de la Moscova.
Ucrainenii au apelat şi la Patriarhul Georgiei, care le-a promis că le va sfinţi episcopi. Numai că cei doi candidaţi desemnaţi – Ştefan Orlyk şi Paul Ponorilka – n-au putut ajunge la destinaţie, întrucât autorităţile sovietice nu le-au permis să intre în Georgia (D. Găzdaru, p. 24-25). Crizei bisericeşti i s-a adăugat criza politică, guvernul sovietic dezlănţuind o crâncenă persecuţie împotriva celor două Biserici Ortodoxe, din Rusia şi Ucraina (Găzdaru, p. 24-25).
Arhidiacon Gabriel Sibiescu, Sfinţii mucenici: Haralambie, Trifon şi Parascheva Romana Părticele din Sfintele lor moaşte se păstrează în biserica Acoperământul Maicii Domnului din Freiburg
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Intrarea Domnului în Ierusalim
Promotorii autocefaliei au convocat pentru ziua de 1 octombrie 1921, la Kiev, Sinodul (congresul?) preoţilor. Prof. Găzdaru vorbeşte despre convocarea unui Sinod, în adevăratul înţeles al termenului, deși nu poate fi vorba de aceasta, devreme ce printre participanţi nu s-a aflat nici un episcop, cum se va vedea mai departe.
La congres a fost invitat şi Mitropolitul rus Mihail, în speranţa, că acesta va participa şi că se va folosi de această ocazie pentru a hiroton doi episcopi.
Mitropolitul Mihail a venit iar Sinodalii l-au primit cu onorurile cuvenite („Eis pola ety, despota !” – „Întru mulţi ani, Stăpâne”!). Ierarhul rus însă nu i-a binecuvântat şi nici nu i-a salutat după cuviinţă, adresându- le doar un succint cuvânt, „care echivala în fond cu o afurisenie” (D. Găzdaru, p. 26). „Erau singuri, fără speranţă că vor ceda episcopii ruşi, iar din străinătate nu puteau obţine nici un ajutor, pentru că frontierele erau închise datorită stării de război, în care se afla ţara. Sinodul (!) era în faţa alternativei: sau să se dizolve, fără a fi organizat ierarhia, adică episcopatul, sau să-l organizeze printr-un act al întregului Sinod ” (Kortenagnin, p. 65, la Găzdaru, p. 2).
Cu privire la această alternativă, Protopopul Vasile Lypkivskyj menţionează (în scrisoarea publicată în Orientalia Christiana, nr. 4, Roma, 1923) următoarele: „Biserica din Ucraina, trebuia sau să moară, sau să înceapă o viaţă nouă şi liberă. Sinodul a ales viaţa” (D. Găzdaru, p. 27).
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Înălţarea Domnului
Arhidiacon Gabriel Sibiescu, Naşterea Maicii Domnului
Ca să iasă din acest impas, ucrainenii s-au folosit de aşa numita „Practică alexandrină” – un procedeu utilizat în Biserica Egiptului din primele secole creştine, „azi în desuz(desuet n.n.) şi controversat, creându-şi un episcopat cu sursă discutabilă” (D. Găzdaru, p. 7).
Congresul a ordonat un post de trei zile, cu Sfânta Liturghie fără întrerupere şi cu mărturisirea şi împărtăşirea delegaţilor, după care – la sfatul teologilor – să se aplice „în acest caz de extremă forţă majoră, o veche practică din Biserica de la Alexandria, în care preoţii consacrau pe episcop prin punerea mâinilor” (D. Găzdaru, p 27).
Hotărârea trebuia supusă la vot şi, în funcţie de rezultat (11/12), se putea aplica.
Votarea a avut loc în ziua de 8/21 octombrie 1921, cu următorul rezultat: din 360 de votanţi, 5 au fost împotrivă, 7 au votat în alb, iar 348 pentru (D. Găzdaru, p. 27).
Congresul a desemnat Mitropolit pe protoiereul Vasile Lypkivskyj şi l-au sfinţit astfel: i s-a pus pe cap Sfânta Evanghelie, pe care 30 de preoţi şi-au pus mâinile, iar pe umerii preoţilor şi-au pus mâinile 12 diaconi, „urmând laicii cu mâinile pe umerii diaconilor şi preoţilor” (D. Găzdaru, p. 27).
Arhidiacon Gabriel Sibiescu
Adormirea Maicii Domnului
Arhidiacon Gabriel Sibiescu
Buna Vestire
Printre cei consacraţi atunci după „practica alexandrină” a fost şi Ioan Teodorovici (D. Găzdaru, p. 28).
Ruşii au calificat „practica alexandrină” spre batjocură, samosfeatism adică autosfinţire.
Se pare că aşa numita „practică alexandrină” nu este o ficţiune, cum poate s-ar crede.
Dacă nu punem la îndoială autenticitatea scrierilor câtorva Sfinţi Părinţi ai Bisericii, putem crede că ea a existat cu adevărat (chiar dacă nu pretutindeni) cel puţin în viaţa Bisericii Egiptului, până în vremea Arhiepiscopilor de Alexandria – Eraclie (232-248 şi Dionisie (247-264/265), adică până la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
Fericitul Ieronim (347-420) spune, că Sfântul Evanghelist Marcu a propovăduit Evanghelia în Egipt şi a organizat prima comunitate creştină din Alexandria, în fruntea căreia a aşezat pe Patriarhul Anania şi 12 preoţi.
La moartea Patriarhului, scaunul episcopal devenind vacant, cei 12 preoţi (în lipsa unuia dintre Apostoli sau a unui alt episcop (?) desemnau pe unul dintre ei să devină episcop, îl binecuvântau ei înşişi prin punerea mâinilor şi-l declarau patriarh, după care alegeau un alt preot în locul lui, ca să se completeze numărul celor doisprezece (PG III,982).
Arhidiacon Gabriel Sibiescu
Întâmpinarea Domnului
Arhidiacon Gabriel Sibiescu
Botezul Domnului
Patriarhul Eutihie al Alexandriei (933-940), în opera sa Analele (o istorie a lumii de la creaţie până în anul 938, în PG 111, 907-1156), menţionează că „practica alexandrină” a fost în uz până în vremea Patriarhului Alexandru (313-328) – unul dintre cei 318 ierarhi participanţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
Patriarhul Alexandru a scos din uz „practica alexandrină” şi a dispus ca, la moartea Patriarhului, urmaşul acestuia să nu mai fie desemnat şi hirotonit de către preoţi, ci de către episcopii întruniţi în sobor (D. Găzdaru, p. 30).
Folosită doar o singură dată, „practica alexandrină” a înlesnit un progres rapid în viaţa Bisericii Ucrainene.
În anul 1922, existau deja 2.300 de preoţi şi 30 de episcopi, iar în anul 1925, numărul episcopilor se ridicase la 80 şi al credincioşilor la 10 milioane.
Doi ani mai târziu (1927), ca să salveze unitatea statului, Sovietele au dezlănţuit o crâncenă prigoană împotriva Bisericii Ucrainene, tot ce era ucrainean în Biserică şi în cultură urmând a fi eliminat. Drept urmare, Consiliul Pan-Ucrainean, întrunit la Kiev (1927?), a hotărât destituirea Mitropolitului Vasile Lypkiavskyj. Până în anul 1937, din cei 10.657 de preoţi, mai mult de 8.000 au fost arestaţi şi lichidaţi.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu
Naştera Domnului
Biserica parohială Adormirea Maicii Domnului din satul Creveleşti, comuna Chilii (pictură pe lemn in cerdac)
Dacă la numărul victimelor din rândul autocefaliştilor se adaugă şi acela, din rândul slujitorilor filoruşi din Ucraina, cifra totală (între anii 1917-1935) se ridică – după alte izvoare – la 27 de episcopi şi 17.000 de preoţi (D. Găzdaru, p. 31-32).
Unul dintre episcopii care au supravieţuit prigoanei sovietice a fost şi Ioan Teodorovici.
Acesta trăia din 1924 în Canada şi era întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene din America, în rangul ierarhic de Mitropolit.
Cum ruşii au calificat „practica alexandrină” folosită în Biserica Ucraineană, spre batjocură, samosfeatism adică autosfinţire, şi ştiind că nici Mitropolitul Ioan Teodorovici nu fusese hirotonit după rânduiala Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe, prin punerea mâinilor a trei episcopi, ci după „practica alexandrină”, prin punerea mâinilor preoţilor şi ale credincioşilor, ruşii ortodocşi din Rusia şi din America l-au supranumit pe el şi pe susţinătorii săi, tot spre batjocură ,„samosveat – samosveaţi”.
Biserica Sfântul mucenic Dimitrie din satul Glod, Chilii,
pictură pe lemn în naos
Biserica Sfântul mucenic Dimitrie din satul Glod, Chilii,
pictură pe lemn în naos
Dar nu numai ruşii au făcut acest lucru. Profesorul Dimitrie Găzdaru menţionează, că şi părintele Vasile Boldeanu de la Biserica Română de la Paris (desemnat episcop sub jurisdicţia Sinodului Rus din America – New York) împărtăşea aceleaşi păreri, consemnate în mai multe articole, publicate în revista Acţiunea Românească de la Paris, în anii 1955-1956, sub titlul: Contribuţie la stabilirea ordinei în Biserica ortodoxă română din afara hotarelor! (D. Găzdaru, p. 8-9).
Pentru ca Biserica Ucraineană din America să poată reveni în canonicitate, era absolut necesară „regularizarea hirotoniei episcopatului său”.
În 1949, Mitropolitul Ioan Teodorovici a fost (re) hirotonit de către Exarhul Patriarhului de Alexandria în America şi de către un episcop ucrainean, care fusese hirotonit după toată rânduiala, în cadrul Bisericii Ortodoxe din Polonia.
Trei ani mai târziu (1952), Mitropolitul Ioan Teodorovici a fost al treilea în soborul episcopilor ortodocşi ucraineni, alături de Mstyslav şi Hennady, amândoi cu hirotonie harică în Episcopatul Ortodox din Polonia, care l-au hirotonit pe episcopul român P. S. Episcop Valerian Trifa din America (D. Găzdaru, p. 7, 14, 17).
Participarea acestuia la hirotonia P.S.Valerian Trifa din America, a fost neîntemeiatul argument, cu care Arhiepiscopul Teofil Ionescu a motivat distanţarea sa de fostul lui episcop de odinioară, numindu-l pe acesta „eretic samosveat”.
Prot. Sorin Petcu, Müllheim, Martie 2009
Biserica Sfântul mucenic Dimitrie din satul Glod, Chilii, pictură pe lemn (pronaos)