Imagini de toamnă* de Dumitru Em. Popa
Neguri negre se înalţă peste crestele de brad,
Stropi de ploaie, reci şi repezi, ca prin sită’n ropot cad…
Un mesteacăn îşi desbracă haina lui de sărbătoare,
Iar o mierlă dintr’o tufă, fluieră nepăsătoare.
Peste gârlă, trei căsuţe singuratec înşirate,
Stau cu uşile închise şi perdelele lăsate.
Frunza fagului se cerne şi s’aşterne în troiene,
Vântul rece răscoleşte, tot fânaţul din poiene.
Jos în vale, părăsită lângă râu rămase stâna;
Baciul, învelit în glugă, la chimir îşi duce mâna.
O năframă albă scoate şi o duce’ncet la frunte,
Din căciulă, valuri, valuri, cad şuviţele-i cărunte.
Sub un brad s’opri o clipă… cu ochi trişti el cată’n urmă,
Ca prin vis se mai aude o talangă de la turmă.
Ce domol, domol coboară, cu dulăii şi ciobanii!
Către bălţi, unde s’adună cocostârcii şi bâtlanii!
La răscruci, unde apucă drumul către Valea Lungă,
Şede jos sub un mesteacăn, mulgătorul de la strungă.
Strâns lipită stă la pieptu-i, floarea munţilor sihaştri,
Zâna codrilor de carpen, îngerul cu ochi albaştri.
Steaua răsărită’n casa pădurarului Melinte,
El o ţine strânsă’n braţe! Şi pe gura ei fierbinte,
Gura lui încet şi-apasă, buzele li se’mpreună.
Ochii se închid alene, iar un clopot lin răsună.
Şi vibrează peste codrii, se înalţă peste creste.
Glasul inimii s’aude, drăgălaş ca o poveste,
Ce se lasă peste hăuri, ca o umbră de mireasmă,
Legând capătul de viaţă, în a dragostei aghiasmă.
Ridicându-şi cuhna-i albă de pe fruntea lui bătrână,
Baciul scapă două lacrămi peste reavăna ţărână.
Săltând sarica pe umeri, o porni încet la vale,
Cu paşi rari şi cu nădejde, înapoia turmei sale.
La căsuţa dintre cetini, se opri în poart’o clipă!
Gândul lui se duce’n urmă, pe a timpului aripă!…
Şi se vede flăcăuandru, într’un asfinţit de toamnă,
Peste culmile cu cetini, se’nălţa a nopţii doamnă.
Era linişte, iar codrul dezbrăcase frunza moartă.
El trecea cântând din fluier, ea şedea tăcută’n poartă.
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *
Trei feciori, trei brazi din munte, fruct al dragostei senine,
Rupţi din piatră, cu ochi limpezi şi cu glasuri cristaline,
Umpleau casa de mândrie! Viaţa lui era o floare
Ce se scaldă’n stropi de rouă şi în strai de sărbătoare!
Toate azi le vede-aevea, toate se perind prin minte,
Undeva, pe ţărmul mării, se văd poate trei morminte.
Printre miile’nşirate’n nesfârşite cimitire,
Fără cruce, fără nume, fără cântec de psaltire…
Jertfe botezate’n sânge şi scăldate’n idealuri,
Ce se’nalţă-n pas cu vremea, peste-a neamurilor valuri.
An de an, zăpada moale se cerne în rânduri, rânduri,
Peste groapa de sub vişin, unde ea, în patru scânduri,
Doborâtă de durere a trecut în neagra noapte…
De atunci, el se’ntreţine doar cu-a arborilor şoapte.
Oftând greu, porni agale!…munţii înotau în ceaţă.
Un cireş, lângă fereastră, tremură fără de viaţă,
Trei scaieţi, pe malul gârlii, se tot duc de-a rostogolul,
Un scatiu, sbârlit la pene, ciripind îi umple golul,
Ce i s-a produs în suflet… peste măgură, o ţarcă
Spintecă cu bărbăţie, vântul rece ca o barcă.
Aplecându-se pe-o coastă, se coboară peste strungă
Iar talanga răscoleşte sat cu sat, pe Valea Lungă.
*Openau, 23.3.47 (Düsseldorf-Duisburg), în refugiu