Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
Biserica Maria Schutz – Descrierea locaşului de rugăciune
«Ziditorule al negrăitei înţelepciuni, Cel ce i făcut scaun cerurile, iar pământul aşternut picioarelor Tale l-ai numit, şi pe această biserică a ta care ai binevoit a se zidi întru numele Tău spre slava Ta, şi ai ales-o pe aceasta pentru locuinţa Ta, ca să auzi rugăciunile celor ce intră într-însa, Doamne, cu credinţă strigăm Ţie: Stăpâne Hristoase Dumnezeule, trimite iertare de păcate celor ce u credinţă se închină slavei Tale» (Din slujba Utreniei la sfinţirea bisericii noi, Arhieraticon, Bucureşti 1993, p. 141).
Biserica Maria Schutz a fost ridicată la sfârşitul sec. al 19-lea (1885-1889) din piatră de gresie (germ. Sandstein) de culoare cărămizie, şi este orientată cu altarul spre Răsărit. E de tip bazilical cu transept sau treflată (în formă de cruce) şi are trei abside: două dreptunghiulare laterale şi cea a altarului – semicirculară. Predomină stilul arhitectonic roman, combinat cu stilul gotic târziu.
Acoperişul în două ape este ţuguiat şi în formă de cruce. Împreună cu clopotniţa de pe el accentuează dimensiunea verticală a clădirii(cca. 30 m.), verticalitatea accentuată fiind una dintre caracteristicile stilului arhitectonic gotic-târziu în general, combinat cu elemente de tip romanic.
Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
din Freiburg
Turnul dreptunghiular al clopotniţei (cca. 6 m), construit în trei segmente, are patru ferestre pe fiecare latură şi este prelungit prin acoperişul piramidal, în punctul de intersecţie a laturilor având montată crucea.
Peretele vestic (faţada) se înalţă de la bază până la nivelul acoperişului dreptunghiular.
De la nivelul acoperişului, laturile laterale se înclină spre interior, până se întâlnesc în unghi ascuţit.
Zidurile sunt consolidate în exterior cu douăzeci de întărituri (contraforturi), din rocă de gresie (Sandstein), dintre care unul a fost integrat în clădirea construită, având perete comun cu biserica.
În peretele din vest (faţada bisericii), deasupra intrării principale, se află o nişă semicirculară din piatră de gresie de culoare cărămizie, care ar putea fi locul cel mai potrivit pentru o icoană ortodoxă, lucrată exclusiv în mozaic, ca astfel să fie ocrotită de intemperii.
Mai sus de această nişă, de oparte şi de cealaltă, lumina pătrunde în interiorul bisericii prin două vitralii de cca. 2,50 m x 0,60 m, cu rame de metal (cositor) – la bază dreptunghiulare şi cu laturile superioare semicirculare (arcade). Vitraliile sunt confecţionate din bucăţi de sticlă multicoloră, montate în rame de metal (cositor) hexagonale.
Câţiva metri deasupra nişei semicirculare, în spaţiul triunghiului format din laturile faţadei, se află o rozetă, în care este montat un vitraliu în formă de cruce, alcătuit din bucăţi de sticlă de diferite culori, asamblate în rame din metal (cositor) hexagonale.
Alte două vitralii de acest fel se află pe pereţii superiori ai celor două abside laterale ale naosului, care însă nu se pot vedea din interior, deoarece sunt situate în spaţiul de deasupra plafonului, prin ele pătrunzând lumina exclusiv în podul bisericii.
Iniţial, biserica a fost prevăzută cu câte o uşă de acces pe fiecare latură. Uşa din absida dreaptă a naosului a fost blocată (zidită), probabil înainte anul 1979, anul în care biserica a fost renovată.
Uşa de la intrarea principală (peretele vestic) este din lemn masiv de stejar, are două canaturi şi este mai mare decât celelalte două. De pe terasa din faţa zidului din vest, o treaptă duce, prin intrarea principală, direct în locaşul de rugăciune.
Interiorul bisericii nu este clar delimitat în pronaos (tindă, pridvor), naos (navă) şi altar (sanctuar), aşa cum suntem obişnuiţi şi cum sunt construite bisericile ortodoxe în general. Am putea considera pronaos perimetrul dreptunghiular de sub cafasul (balconul) sprijinit pe patru stâlpi din lemn, vopsiţi în culoarea maro-închis şi împodobiţi în partea de sus cu frumoase capiteluri sculptate în lemn.
În partea stângă de la intrare, printr-o uşă din lemn, se pătrunde în casa scării, care duce în cafas, iar de aici, printr-o uşă, se pătrunde mai sus, în podul bisericii, de unde, pe o scară cu fuştei din lemn se ajunge în clopotniţă, unde patru clopote trase electric vestesc ceasul de rugăciune în duminicile şi sărbătorile din an.
În cafas se află o veche şi foarte frumoasă orgă (foto dreapta), care, nefiind una din componentele slujbelor religioase ortodoxe, ne este de folos doar o dată în an, cu ocazia serviciului religios ecumenic (slujba vecerniei), în ziua de pomenire a Sfântului Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei (Nikolaos-Vesper).
Locaşul de cult este de dimensiuni modeste. Spaţiul de la intrare până la iconostas (pronaosul şi naosul) are cca.18 m lungime şi cca.9,50 m lăţime, distanţa de la o margine la cealaltă a celor două abside laterale fiind de cca. 15 m.
Băncile sunt din lemn, măsoară 2,90 m lungime şi sunt fixate pe podeaua de lemn, fiind aliniate pe două rânduri (douăsprezece de-a stânga şi alte douăsprezece de-a dreapta). Sunt accesibile fie din părţile laterale, fie de pe culoarul central. Spaţiile libere de podea sunt acoperite cu mochetă stabilă la dârvală, dar destul de îndărătnică la curăţatul picăturilor de ceară.
Pereţii interiori sunt înalţi de 8 m. Lumina pătrunde în interior prin douăzeci de ferestre (vitralii) de cca. 2,60m x 0,60 m: două în peretele din vest (menţionate mai sus), şase în peretele spre sud, şase în peretele spre nord şi alte şase în pereţii absidei altarului (est).
Pardoseala este modernă (1979), adică din ciment. Cea mai mare parte a spaţiului din naos este ocupat de douăzeci şi patru de bănci, aliniate pe două rânduri, ele fiind una dintre caracteristicile locaşurilor de cult, vechi sau noi, din vestul continentului, în care credincioşii participă la slujbele religioase stând pe bănci sau pe scaune.
Sfântul mucenic
Sigismund Dux
Ferestrele au rame dreptunghiulare din metal, cu latura de sus semicirculară (arcadă). Sunt confecţionate din bucăţi de sticlă de diferite culori, montate în rame hexagonale din metal (zinc sau cositor). Patru dintre vitraliile din absida altarului sunt de dimensiuni mai mici (cca. 1,50 m x 0,60 m), iar prin două dintre ele (cele din stânga) nu pătrunde lumina, din cauza clădirii construite cu perte comun cu peretele bisericii.
Alte două vitralii de aceeaşi dimensiune se deosebesc de toate celelalte, nu numai prin coloritul frumos, ci şi prin aceea că ele reprezentă iconografic pe Sfânta Theresia de Ávila (*1515 – †1582) şi pe Sfântul mucenic Sigmundus Dux (†524).
Biserica nu are cupolă deasupra naosului. Un plafon (tavan) plan din lemn se întinde de la intrare peste pronaos, naos şi absida dreptunghiulară a altarului. Scândurile sunt asamblate pe traverse longitudinale sprijinite pe grinzi transversale, care se termină la ambele capete cu capiteluri frumos sculptate.
Biserica nu are cupolă deasupra naosului. Un plafon (tavan) plan din lemn se întinde de la intrare peste pronaos, naos şi absida dreptunghiulară a altarului. Scândurile sunt asamblate pe traverse longitudinale sprijinite pe grinzi transversale, care se termină la ambele capete cu capiteluri frumos sculptate.
Din absida (sânul) stângă, unsprezece trepte conduc în amvonul sculptat în lemn, montat pe peretele nordic, cu deschidere spre spaţiul naosului şi pronaosului şi care se foloseşte numai la Dumnezeiasca Liturghie cu episcop şi sobor de preoţi, aici citindu-se lecturile biblice (Apostolul şi Evanghelia).
Sfânta muceniţă Tereza
Pe aceste trei altare s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie (missa catolica) aproape o sută de ani. În prezent folosesc doar ca mărturii despre viaţa religioasă şi tradiţia liturgică din Biserica Romano-Catolică, începând din vremea regilor carolingeni, până la mijlocul secolului trecut, după reforma liturgică din Biserica Romano-Catolică.
Numărul mare al preoţilor şi practica săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii, de mai multe ori în aceeaşi zi, sub diferite forme (de pildă liturghia citită – missa lecta, missa sicca sau la cererea expresă a credincioşilor – missa privata), ori la diferite evenimente din viaţa privată a creştinilor (de pildă la moartea unui membru al familiei), a făcut necesară dotarea bisericilor cu mai multe Sfinte Mese (altare), foarte multe dintre ele fiind de o frumuseţe artistică impresionantă, la care mai mulţi preoţi (în funcţie de numărul altarelor disponibile) slujeau în acelaşi timp, fiecare însă pentru sine (individual).
După Reforma Liturgică de după Conciliul II Vatican, aceste altare au ieşit din uzul liturgic, fiind însă păstrate ca obiecte decorative de artă (Schmuckaltare – cu înţeles de altare-giuvaere).
Cele două Schmuckaltare din naos sunt aşezate pe câte o lespede de piatră, fixate pe patru piloni din ciment. Ansamblul (lespezile, pilonii şi soclurile) este vopsit cărămiziu şi imită culoarea pietrei de gresie (Sandstein). Altarul din partea dreaptă este prevăzut cu o nişă, în care se păstra Sfânta Împărtăşanie, şi corespunde Chivotului de pe Sfânta Masă din bisericile ortodoxe.
Pereţii de deasupra celor două altare, în părţile laterale ale intrării în Sfântul Altar, sunt împodobiţi cu două picturi în frescă/pigment: de-a dreapta – Sfânta Familie şi de-a stânga – Coborârea de pe Cruce, realizate de către pictorul Hermann Anton Bantle (n. 22.03.1872 − d. 27.07.1930), în timpul lucrărilor de restaurare (1921-1923).
Deşi de sub pensula unui considerat recunoscut maestru în pictura sacrală în frescă, cele două picturi sunt foarte departe de a le putea apropia de iconografia noastră ortodoxă.
Trei trepte conduc din naos în absida altarului, care măsoară cca. 8,60 m lungime şi cca 6,40 m lăţime.
Absida altarului este împărţită în două spaţii de dimensiuni diferite: unul mai spaţios, dreptunghiular, al doilea, mai mic, semicircular, delimitate între ele prin arcade şi trei trepte.
Deasupra absidei semicirculare se află cupola. Până în anul 1980, absida altarului era delimitată de naos prin două protuberanţe ale pereţilor laterali, pornind de la pardoseală şi terminându-se sus, în formă de arcadă, pe care se sprijină tavanul din lemn.
În anul 1980, sub această arcadă care delimitează altarul de naos, a fost instalat iconostasul ortodox, care, datorită icoanelor bizantine, a făcut ca biserica să arate cât de cât şi ortodoxă.
Acest iconostas a fost construit în anul 1979 de către o firmă de tâmplărie, din lemn de stejar, de dimensiuni modeste, dar cu cheltuieli exorbitante pentru vremea accea, pe seama Bisericii Evanghelice a Landului Baden-Württenberg.
Iconostasul este prevăzut cu cele două uşi împărăteşti şi cu alte două diaconeşti, precum în bisericile ortodoxe.
Spaţiul pentru icoanele obligatorii este foarte restrâns, numărul acestora fiind limitat: două icoane împărăteşti de dimensiuni mai mari şi alte două icoane pe uşile diaconeşti. Spaţiile libere de deasupra icoanelor împărăteşti şi de deasupra uşilor împărăteşti au fost umplute cu alte trei icoane: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea Domnului în Ierusalim, Cina cea de Taină, Pogorârea la iad (Învierea Domnului Hristos) şi Adormirea Maicii Domnului.
Părţile superioare ale uşilor diaconeşti sunt completate cu icoanele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, realizate de către pictorul român Ibser de la Nürnberg, la comanda domnului Aurel Buzi (†), spre a fi dăruite Bisericii ortodoxe române din Freiburg, spre pomenirea soţiei Valeria şi a fiicei sale Cristina.
Motive florale şi geometrice, sculptate în lemn, împodobesc integral uşile împărăteşti precum şi spaţiile de sub icoanele împărăteşti şi de sub icoanele arhanghelilor de pe uşile diaconeşti.
Ar fi fost spaţiu suficient pentru un iconostas de o înălţime impresionantă de 8 metri, însă lipsa mijloacelor financiare a fost umplută cu banca pentru împărtăşire (germ. Kommunionbank ; lat. cancelli), care a fost montată pe rama superioară a iconostasului.
Până în secolul al 19-lea, banca pentru împărtăşire făcea parte din mobilierul bisericesc indispensabil, la fel de vechi, pe cât de vechi sunt începuturile dezvoltării iconostasului din bisericile ortodoxe, care îşi are începutul în banca pentru împărtăşire (cancelli) de odinioară.
Iniţial banca pentru împărtăşanie a fost un grilaj (gratii) din lemn, metal sau piatră, de cca. 0,50 – 0,60 m înălţime, care delimita altarul de naos şi era prevăzut cu uşă de intrare şi ieşire la procesiunile din timpul slujbelor religioase.
Denumirea de bancă pentru împărtăşire (cancelli) defineşte imprecis funcţia pe care a avut-o în biserică, încă din vremea creştinismului primelor secole, deoarece nu este vorba de un scaun, cu pupitru în faţă, ca pentru şcolari, pe care s-ar putea sta. La acest grilaj, creştinii veneau şi îngenuncheau ca să primească de la Episcop sau de la preot Sfânta Împărtăşanie (communio).
Dezvoltarea artei iconografice creştine a făcut ca banca de comuniune să aibă şi o funcţie complementară. Creştinii obişnuiau să expună pe acest grilaj icoane, ceea ce a făcut ca acesta să fie construit tot mai înalt, ca să îndeplinească atât dorinţele şi cerinţele creştinilor şi totodată să evidenţieze caracterul de taină al Dumnezeieştii Liturghii, astfel că de prin secolul al 6-lea, se poate vorbi de existenţa iconostasului (catapeteasmă sau tâmplă) caracteristic bisericilor ortodoxe.
Banca pentru împărtăşire din biserica română din Freiburg este un grilaj din lemn de stejar, gratiile fiind durate la strung, în stilul romanic. Spaţiul dintre gratii a fost închis cu 20 de icoane, reprezentând praznicele împărăteşti şi chipurile Sfinţilor Apostoli, realizate de către pictorul bisericesc – Arhidiaconul Gabriel Sibiescu, din Buzău – România.
Absida semicirculară din spaţiul altarului este delimitată de cea dreptunghiulară prin două protuberanţe ale pereţilor laterali, în aceeaşi formă şi cu aceeaşi funcţie, ca şi prima delimitare descrisă mai sus, cu deosebirea, că acestea sunt de proporţii puţin reduse.
În absida semicirculară din spaţiul altarului, fixat pe o lespede de gresie de culoare cărămizie (Sandstein), foarte aproape (dar nu lipit) de perete, se află al treilea Schmuckaltar, de asemenea în stilul romanic.
Este construit din lemn de nuc şi de tei, de dimensiuni mai mari faţă de cele două de acest gen, din naos. Este ferecat cu plăcuţe geometrice de alamă. Prin două uşiţe, situate central, se pătrunde într-o nişă, în care se păstra Sfânta Împărtăşanie.
Sculptura în lemn este însă mai frumoasă şi mai bogată, faţă de cele două altare situate în naos, prezentate mai sus, şi este împodobită cu numeroase, la prima prima impresie pietre preţioase (probabil cristale din sticlă de diverse culori) de diferite mărimi şi forme geometrice, frumos şlefuite (30 dintre ele având câte 36 de faţete), ceea ce îi accentuează frumuseţea artistică.
O inscripţie gravată pe o şină de alamă de la baza altarului menţionează numele constructorului şi anul când a fost făcut: W. Feuerstein, Freiburg im Breisgau 1889, adică anul în care a fost târnosită biserica.
Lespedea de piatră (Sfânta Masă) pe care este aşezat este fixată pe patru stâlpi circulari (rotunzi), din ciment sau piatră de gresie (Sandstein), frumos ornamentaţi cu figuri florale (crini), iar pardoseala semicirculară este acoperită cu faianţă, ornamentată şi aceasta cu figuri geometrice.
Peretele semicircular din absida altarului este împodobit cu o frescă-pigment – icoana hramului – realizată de către acelaşi pictor Hermann Anton Bantle, şi care reprezintă pe Sfânta Fecioară Maria în Alb (Weiße Madonna), în ţinută de rugăciune (orantă), încadrată într-o ghirlandă de cete îngereşti, înclinate spre ea, în ţinută de preacinstire. Peste capul Sfintei Fecioare se pogoară Sfântul Duh, în timp ce ea stă cu piciorul pe capul şarpelui, încolăcit în jurul picioarelor ei. Scena trimite la cuvântul profetic, rostit de Dumnezeu şarpelui ispititor, în grădina Edenului: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate dobitoacele şi între toate fiarele pământului; pe pântecele tău să te târăşti şi pământ să mănânci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; Acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu vei ţinti Lui călcâiul” (Facere 3, 14-15).
Tot Bantle va fi pictat şi imaginile (azi dispărute) de pe frontul celei de-a doua arcade, care marchează despărţitura dintre cele două compartimente ale altarului (Foto, dreapta).
În mijloc, pe o rozetă încadrată în medalion, este reprezentat Sfântul Duh în chip de porumbel, de la care pornesc în exterior linii (raze de lumină), simbol al darurilor spirituale împărtăşite lumii. De-a stânga şi de-a dreapta câte doi îngeri, de asemenea înclinaţi spre interior, în ţinută de rugăciune şi preacinstire. Aceste trei imagini sunt documentate într-o broşură, publicată în anul 1964, de către Biroul parohial Maria-Hilf din Freiburg. Probabil că starea de degradare şi lipsa mijloacelor financiare, necesare pentru restaurare, au fost cauza dispariţiei acestora. Nu se ştie dacă, în anul 1980, când biserica a fost renovată, resturile celor trei picturi au fost răzuite cu şpaclul sau pur şi simplu acoperite cu vopsea.
Din absida dreptunghiulară, două uşi laterale duc în încăperile anexe, dintre care numai cea din partea dreaptă este folosită ca sacristie (diaconic, germ Sakristei). unde se păstrează veşmintele liturgice.
Protoiereu Sorin Petcu, în Septembrie, a. D. 2016
