File de istorie

Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini

Parohia Ortodoxă Română Naşterea Maicii Domnului din
Freiburg în Breisgau
         – File de istorie –

Eu cred că sarcina principală a istoriei este să nu fie trecute sub tăcere virtuţile, iar pentru vorbele şi faptele imorale să existe teamă de infamie la posteritate (Tacitus).

I. Prezenţă şi spiritualitate ortodoxă românească la Freiburg şi împrejurimi

Nu ne este cunoscut, dacă şi de când trăiau români în Freiburg sau în localităţile învecinate, înainte de ultimul război a toată lumea. Se poate vorbi însă, de existenţa unei mici comunităţi româneşti la Freiburg,  începând cu anii 1945/1946. Majoritatea membrilor erau intelectuali, care s-au distins în mod deosebit prin angajamentul personal, la consolidarea şi dezvoltarea vieţii culturale şi religioase a românilor de aici.

Biserica ortodoxă română
„Acoperământul Maicii Domnului”
din Freiburg, construită între anii
1885-188

Amintim cu bună ştiinţă, că facem nedreptate celor, care –din lipsă de documente ori din neştiinţa noastră– nu sunt menţionaţi aici, cum ar fi Părintele Emilian Vasiloschi, Prinţul Nicolae al României, Prof. Dr. Paul Miron, Părintele Dumitru Popa, Prof. Virgil Mihăilescu, Dr. Mihail Fotin Enescu, Dr. Petre Vălimăreanu, Horia Stamatu, Profesorul George Cârsteanu din München (fostul director al Institutul Român din Berlin,  până la sfârşitul războiului ultim) şi mulţi alţii, ale căror nume nu ne sunt cunoscute.

Athenagora I
Patriarhul Ecumenic
(1948-1972)

Prinţul Nicolae (fratele Regelui Carol al II-lea al României) s-a îngrijit, ca nici un alt român, de soarta conaţionalilor din exil; îi vizita în lagărele de refugiaţi şi îi ajuta material cu propriile-i mijloace, fiind unul dintre ctitorii celor două instituţii de cultură românească de la Freiburg – Biblioteca Română şi Institutul Român (1949), pe care le-a înzestrat personal cu locaş propriu. Biblioteca Română din Freiburg este considerată şi astăzi singura instituţie de cultură românească de proporţii impresionante din Germania, cu o vechime apreciabilă. Românii care l-au cunoscut pe Prinţul Nicolae şi s-au împărtăşit de dragostea şi binefacerile lui, îi pomeneau şi îi pomenesc numele cu adâncă veneraţie.dusă de Arhiepiscopul Tiatirelor Athenagoras Kavadas de Thyateira (foto dreapta), Exarhul Patiriarhiei Ecumenice din Constantinopol ((1951–1962),  Patriarhul Ecumenic fiind Athenagoras I.
Asistenţa religioasă-pastorală era  asigurată de către neobositul părinte Emilian Vasiloschi, în  primii 10 ani sporadic, dânsul fiind – din 1945 până în 1963 –  singurul preot pentru cele zece parohii româneşti, răspândite pe teritoriul Germaniei de atunci şi cele din Austria.

Athenagoras Kavadas (1909-1962),
Arhiepiscopul Tyateirelor şi al
Marii Britanii (1951-1962)

Arhipresviterul mitrofor
Emilian Vasiloschi
(1886 – 1966)

Părintele Vasiloschi a fost ajutat cu multă dragoste şi dăruire de către ginerele său – domnul Caramfil Spânachi, în calitate de cântăreţ bisericesc, şi Părintele Arhimandrit Graţian Radu, de la biserica română din Paris, căruia i-a încredinţat o vreme grija pastorală pentru parohiile din Austria  (vezi  Biserică de exil I).
În anul 1963, la dorinţa părintelui Vasiloschi şi la cererea credincioşilor, în urma recomandărilor  făcute de către Mitropolitul Visarion Puiu (foto stânga) şi Arhimandritul Graţian Radu de la Paris (foto stânga sus), Arhiepiscopului Georgij Tarasov al Siracuzei – Exarhul Patriarhiei Ecumenice din Franţa (1960-1981, (foto dreapta), cu reşedinţa la Paris, tânărul Dumitru Emanoil Popa de la Paris a fost hirotonit preot pentru comunităţile româneşti din Germania, cu «sediul preoţesc» la München. Hirotonia părintelui Dumitru Popa a avut loc  în acelaşi an, în care  Biserica românească din Germania, cu îngăduinţa Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, a fost trecută de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Greceşti din Anglia sub cea a Arhiepiscopiei Ortodoxe Ruse din Franţa, condusă de arhiepiscopul Georgji Tarasov (foto dreapta), în vremea aceluiaşi Patriarh Ecumenic Athenagoras I.

Calanfir (Fili) Spânache
(1920 – 2014

Protoiereu Dumitru Em. Popa
(1913 – 2004)

În anul 1963, la dorinţa părintelui Vasiloschi şi la cererea credincioşilor, în urma recomandărilor  făcute de către Mitropolitul Visarion Puiu (foto stânga) şi Arhimandritul Graţian Radu de la Paris (foto stânga sus), Arhiepiscopului Georgij Tarasov al Siracuzei – Exarhul Patriarhiei Ecumenice din Franţa (1960-1981, (foto dreapta), cu reşedinţa la Paris, tânărul Dumitru Emanoil Popa de la Paris a fost hirotonit preot pentru comunităţile româneşti din Germania, cu «sediul preoţesc» la München. Hirotonia părintelui Dumitru Popa a avut loc  în acelaşi an, în care  Biserica românească din Germania, cu îngăduinţa Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, a fost trecută de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Greceşti din Anglia sub cea a Arhiepiscopiei Ortodoxe Ruse din Franţa, condusă de arhiepiscopul Georgji Tarasov (foto dreapta), în vremea aceluiaşi Patriarh Ecumenic Athenagoras I.
Părintele Vasiloschi i-a încredinţat noului preot – Dumitru Em. Popa, grija pastoral-duhovnicească pentru comunităţile româneşti din Bavaria şi Baden-Württenberg, îngăduindu-i să slujească (cu delegaţie oficială din partea lui) pretutindeni, acolo unde era nevoie de asistenţă religioasă ortodoxă.
În primii trei ani după hirotonie, părintele Dumitru Popa şi-a păstrat domiciliul din Paris şi locul de muncă, în Germania venind numai pentru slujbele din duminici şi sărbători sau în cazuri excepţionale (botezuri, cununii, înmormântări).
Din corespondenţa cu profesorul George Cârsteanu (foto dreapta) reiese, că slujea la München, Köln, Freiburg, Hamburg, Stuttgart, Braunschweig şi poate şi altundeva, unde nu se mai ştie. Cititorul timpurilor de azi cu greu poate să-şi închipuie, cât efort trebuia să depună cei doi preoţi – Vasiloschi şi Popa, pentru a se putea face «tuturor toate».
În acele timpuri, încă nu se călătorea în Europa de Vest fără paşaport şi viză, ca în zilele noastre, iar de o remuneraţie a preotului pentru ostenelile sale, nu putea fi vorba. La toate aceste neajunsuri se mai adăuga şi ezitarea (ca să nu spun refuzul) soţiei şi a fiicei (copil de şcoală), de a se strămuta definitiv din Franţa în Germania, adică într-o ţară a cărei limbă nu o cunoşteau, fără drept de lucru şi deci, fără posibilitatea mijloacelor, absolut necesare pentru a închiria şi întreţine o locuinţă – condiţii de care în Paris, nu duceau lipsă. A fost nevoie de intervenţia Comisiei Ecumenice de la München, la autorităţile germane, ca Părintele să obţină viza de şedere în Germania (la început fără drept de lucru!!) şi la Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Geneva, pentru ca de acolo să se apeleze la Ministerul de Interne din Atena, în vederea eliberării unui paşaport pentru soţia Părintelui, Aurica Popa.
Doamna Aurica Popa era româncă din Macedonia, de cetăţenie greacă, refugiată politic în Franţa, căsătorită cu un român, cu trecut politic cu orientare de dreapta. Cu ocazia primei călătorii în Grecia, autorităţile greceşti i-au reţinut paşaportul,  ne mai permiţându-i nici ei nici fiicei, să părăsească Grecia timp de peste şase luni. După multe intervenţii, a reuşit să revină la Paris (fără paşaport),  cu paşaport provizoriu eliberat de consulatul francez din Atena. Fără paşaport nu mai putea călători şi nici să se stabilească  definitiv în altă ţară nu se mai putea.
La aceste inconveniente,  se mai adăugau cele de o cu totul altă natură şi mult mai dăunătoare Preotului şi Bisericii româneşti din toată Germania, pe timp îndelungat.

Arhiepiscopul
Georgij Tarasov de Syracusa
(1960-1981)

Mitropolitul român
Visarion Puiu
(1879 – 1964 )

a. Dreptunghiul cârcotaşilor (Paris – Köln – München – Freiburg)

Odată cu «strămutarea» părintelui Popa, din Franţa în Germania, au devenit vizibile şi simptomele aşa numitei «acţiunii de cucerire a Germaniei», iniţiată de slujitorii bisericii române din Paris (părintele Vasile Boldeanu şi Arhiepiscopul Teofil Ionescu),  cu concursul unor români din Germania –Köln, München şi Freiburg (vezi Biserică de exil II, Războiul cel dintre noi).
Scopul acţiunii era aducerea Bisericii românilor din Germania, sub jurisdicţia Episcopiei Române din Franţa, care fusese (re)înfiinţată sub jurisdicţia Sinodului Bisericii Ruse din afara graniţelor, cu reşedinţa la New-York, având ca întâistătător pe P.S. Teofil Ionescu, după ce acesta revenise din America – la Paris.
Iniţiatorii acţiunii refuzau să ţină seama de statutul Bisericii române din Germania, care se afla deja de 10 ani, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, fiind condusă de părintele Emilian Vasiloschi.
În oraşele germane Köln şi München, funcţiona câte o asociaţie românească de lucru cu caracter cultural şi politic: la Köln UARG (?) – având preşedinte pe  Generalul Ion Gheorghe, la München – Acţiunea Social-Creştină, condusă la început de către Colonelul Alexandrescu (deci tot de un fost soldat de meserie) iar după moartea acestuia, de către Dr. Gheorghe Tase.
Se bănuieşte, că şi la Freiburg ar fi existat o asemenea asociaţie, despre care însă nu există o documentaţie (nu este vorba de Asociaţia Culturală Prinţesa Ioana,  condusă de prof. Paul Miron în calitate de preşedinte, şi ai cărei membrii au promovat şi susţinut organizarea românilor şi pe plan bisericesc). Aceste asociaţii, pe lângă preocupările cu caracter politic şi cultural,  se îngrijeau şi de organizarea slujbelor religioase ortodoxe. E bine de ştiut, că  Biserica a însemnat pentru tot românul pribeag, o frântură de patrie şi o părticică de familie.
Acolo unde a fost posibil, Biserica a îndeplinit şi funcţia de catalizator în procesul de dezbinare şi înstrăinare a românilor unii de alţii. Această convingere, la care părintele Dumitru Popa a ajuns foarte devreme, i-o împărtăşeşte şi părintelui Vasiloschi într-o scrisoare spunând, că «Biserica rămâne singura instituţie, care mai poate strânge şi ţine pe refugiaţii noştri laolaltă…».
Un aspect mai puţin îmbucurător a fost acela, că o parte din membrii asociaţiilor mai sus amintite, nu numai că nu au încurajat şi susţinut organizarea bisericească temeinică, separată de niscaiva organizaţii – ori de ce nuanţă culturală sau politică vor fi fost ele! – ci au blocat pe cât au putut – şi nu rareori – cu mijloace josnice, orice încercare în această direcţie, cu îndrăzneaţa justificare, cum că «asociaţia ţine loc şi de biserică!».
S-a ajuns până acolo, că organele de poliţie din Freiburg au dat curs unui denunţ făcut de un conaţional şi au  cercetat pe părintele Popa, dacă într-adevăr lucrează ilegal, adică fără aprobările biroului de evidenţă a străinilor (Ausländeramt) şi a Oficiului forţelor de muncă (Arbeitsamt), ceea ce însemna o infracţiune costisitoare atunci, ca şi în zilele noastre,  pentru angajat cât şi pentru cel care angaja, şi care se putea sancţiona – în cazul Părintelui, cu anularea vizei de şedere în Germania.
Prin anii 1979-1980, directorul Bibliotecii Române din Freiburg – profesorul Virgil Mihăilescu mai spera încă în realizarea unui plan (mai vechi?!), de a «amenaja o biserică ortodoxă în clădirea Bibliotecii», şi pentru care primise deja o donaţie de 4.000 DM, din partea unei respectabile instituţii religioase locale,  cu toate că românii de aici aveau la dispoziţie o biserică, de proporţiile unei catedrale.
Nu ştim în ce măsură, planul profesorului Mihăilescu făcea parte din aşa numita «acţiune de cucerire a Germaniei», iniţiată nu cu mulţi ani în urmă de I.P.S. Teofil Ionescu, părintele Vasile Boldeanu şi alţi câţiva români de la Paris, Köln şi München ( vezi Biserică de exil II, Războiul cel dintre noi). Pe unii dintre dânşii  (cei de la Paris), Mitropolitul Visarion Puiu îi caterisise şi se lepădase de ei cu anatema (afurisenie).
Relaţiile, dintre o parte din membrii asociaţiilor şi preoţii din Germania (Vasiloschi şi Popa), s-au înrăutăţit într-atât, că în 1965 se putea vorbi de un conflict deschis. Cel puţin aşa reiese din trei scrisori, de la părintele Vasiloschi către părintele Popa, dar şi din alte documente, reproduse în capitolul 1963-1992 Biserică de exil II.
Iată ce-i scria părintele Emilian Vasiloschi, la 24 august 1965, părintelui Dumitru Popa:  «Nu prea înţeleg, ce ispravă au făcut cei cu iniţiativa înfiinţării Acţiunii Sociale-Creştine la München, iniţiativă de ordin politic, la care eu am comunicat, că nu pot lua parte, neputând să bag Biserica de-a dreptul în lupte politice de grupuri de partid, totuşi, ca Român, nu pot decât să privesc cu bucurie această îndrăzneaţă încercare. În orice caz, ai perfectă dreptate, când spui, că tot Biserica rămâne singura instituţie, care mai poate strânge şi ţine pe refugiaţii noştri laolaltă.…».
Nu mult înainte de această dată (12 august 1965) şi nicidecum nemotivat, părintele Vasiloschi îl sfătuia pe părintele Dumitru Popa zicându-i: «Te-aş ruga, ca în chestii de Congrese… sau Adunări generale…, să fii cu toată rezerva, neangajându-te nicăieri, ca să nu ne …. pârlim… ».
E regretabil, că părintele Dumitru Popa nu şi-a adus aminte de acest sfat 14 ani mai târziu, înainte de a se lăsa determinat (pârlit) şi a convocat Congresul Bisericesc de la Frankfurt, în anul 1979 (vezi Episcopia, care, după cum s-a văzut, nu a folosit Bisericii Române din Germania cu absolut nimic.
Aproape două luni mai târziu, în scrisoarea din 9 octombrie 1966, către părintele Popa, părintele Vasloschi este revoltat de activităţile distructive, iniţiate de către slujitorii de la Biserica română din Paris şi susţinute de către conaţionali din Germania: «Mi-a trezit o profundă revoltă, de ceea ce înseamnă la unii din zişii noştri «preoţi români» din Exil reaua credinţă şi neastâmpărul pătimaş al uneltitorilor şi distrugătorilor păcii şi bunei rânduieli bisericeşti, în afară de hotarele Ţării. Răutăcioasele argumentări şi falsele documentări, cu privire la Biserica Românească Ortodoxă din Germania şi a situaţiei canonice a preoţilor ei, aşa cum le-a ticluit Gh. Racoveanu în Cuvântul (imediat după constituirea «Acţiunii sociale creştine române… » şi hotărârea Episcopului (fără Episcopie..!) –  este vorba de P.S. Teofil Ionescu de la Paris n.n. – şi a preotului (fără preoţie..!) – e vorba de Părintele Vasile Boldeanu de la Paris, suspendat (caterisit) de către Mitropolitul Visarion Puiu, la 1 iulie 1958, n.n.-, de a  vizita (sau de a începe vizitele «Canonice» – propagandiste) în Germania, constituie cel mai clar argument, pentru ceea ce bănuiam de mai de mult: că dumnealor vor să-şi mute turburările şi scandalurile, de la Paris şi din Canada, în Germania!».
Două săptămâni mai târziu, la 25 octombrie 1966, îi scrie din nou părintelui Popa următoarele:

„Dragă Părinte Mitică,
După cele constatate la München, cu prilejul ultimei mele călătorii pe la mijlocul lunii acesteia, sunt de pus la cale prea multe şi importante chestiuni, privitoare la biserica noastră, cari nu pot fi discutate pe calea neîndestulătoare a scrisului. Ceea ce pot şi trebuie să spun însă aici, e că am rămas complet înmărmurit, de câte s-au ţesut acolo, chiar de acei ce noi îi credeam prieteni ai noştri, adică ai bunei şi dreptei rânduieli bisericeşti.
Îmi pare rău, că nu m-ai informat mai de aproape, că până şi cei cu care Te sfătuiai (sau cari Te sfătuiau 1965 «de bine») pe acolo, au pus la cale cele ce ştii, că ar fi să se întâmple la sfârşitul lui Octombrie, în München: Teofil (P.S. Teofil Ionescu de la Paris n.n.) «Episcopul fără Episcopie» se adresează părintelui Zăpârţan, că să-i puie la dispoziţie biserica (!), întrucât soseşte acolo invitat de dl. Dr. G. Tase (!), preşedintele Asociaţiei din München. Domnul vicepreşedinte Cârsteanu nu ştie nimic (?!) de cele puse la cale de dl. Dr. Tase, puternicul «preşedinte» al aceleiaşi Asociaţii, care, pe timpul cât era sub conducerea neuitatului Colonel Alexandrescu, era stâlpul bisericii noastre, în toate împrejurările. Actualul«preşedinte», care dă «cu barda în Dumnezeu», este foarte supărat pe mine, că am îndrăznit să aleg pe Mitică Popa pentru preoţie, fără să-l consult mai întâiu pe domnia sa, cerându-i aprobarea ş.a.m.d.” .
Am spus mai devreme, că părintele Vasiloschi i-a recomandat părintelui Popa să-şi stabilească domiciliul la München, hotărâre confirmată în scrisoarea către acesta, din 16 noiembrie 1963:

„Cucernice şi iubite Frate Mitică,

(….) în ce priveşte fixarea sediului preoţesc oficial al Cucernciei-Tale la München, aceasta am făcut-o după repetate consultări cu domnul Proc, care şi în privinţa aceasta e factor determinant şi necontestat sincer prieten al nostru!, dar şi cu Români cari au rol conducător în cercurile noastre româneşti-ortodoxe, cum e îndeosebi domnul Colonel Alexandrescu ş.a., cari cer stăruitor, ca Cucernicia-Ta să ai sediul la München,….. Cei câţiva cârcotaşi, lipaşi de-ai lui B., (nu ştim de cine e vorba n.n.) nu contează, căci au fost reduşi la …«Nimic». Aud că s-ar fi prezentat o «delegaţie» la Sfinţia-Ta, sfătuindu-te să nu vii la München……”
În contextul celor relatate mai sus, două zile mai târziu (18 noiembrie 1963), părintele Vasiloschi comunică părintelui Popa, că a fost informat de „dulcegăriile” unui oarecare Boeru, care a intervenit pe lângă Alex Proc cu privire la „absurda idee boldenistă” a unui „Sinod Român în Exil”, în care caz şi Biserica din Germania ar trebui să părăsească pe Patriarhul Ecumenic, şi cum că în revista Bunte Illustrierte de la München din 13.11.63 a apărut un reportaj, cu privire la apariţia extraordinară a unui preot la Paris, „Der Pope Vasile Boldeanu” (cu fotografia lui ca preot în faţa altarului şi ca hamal în port), arătând nemaipomenitul sacrificiu pe care îl face acest popă extraordinar, susţinând cu munca sa biserica românească din Rue Jean de Beauvais!!
Dacă părintele Vasiloschi era absolut îndreptăţit, să comenteze cu năduf comportamentul părintelui Boldeanu faţă de el şi de parohiile din Germania, afirmaţia din ultima frază se cuvine totuşi a fi înţeleasă spre toată lauda şi cinstea preotului de la Paris, care într-adevăr, duminica şi la sărbători slujea în biserică, iar în timpul săptămânii, îndeosebi în timpul nopţii, lucra ca hamal la Halele Mari şi probabil şi în vreun port la Sena. Retrospectiv privind lucrurile, remarca părintelui Vasiloschi obligă menţionarea lipsei de grijă şi de interes a credincioşilor români din diasporă, cu excepţia românilor din America, faţă de situaţia materială a preoţilor lor. Mulţi dintre credincioşii români sunt interesaţi de cele bisericeşti doar în măsura, în care trebuie să ştie, dacă prin apropierea lor există biserică şi preot, ca în caz de nevoie să ştie unde să se adreseze. Comunitatea română ortodoxă din Paris a excelat prin această lipsă de grijă.

Arhiepiscopul român
Teofil Ionescu (1896-1975

Protosinghelul Graţian Radu
(1911-1992)

Mitropolitul Visarion Puiu şi-a petrecut ultimii ani mazilit într-un sat (Viels-Maison-Aisne), bolnav şi sărac; Arhiepiscopul Teofil Ionescu, după ce i s-a anulat ajutorul de câţiva dolari, pe care-l primea în America, de la  mânăstirea ctitorită de el însuşi acolo, la Paris fiind lipsit şi de cele necesare traiului, a fost nevoit să revină sub jurisdicţia Patriarhiei Române (1972).
De menţionat este, că Părintele Vasiloschi subliniază îndeletnicirea, cu adevărat deloc pastorală, dar imperativ necesară a părintelui Vasile Boldeanu la Paris, abia atunci când el însuşi– Părintele Vasiloschi – datorită grijii Consiliului Ecumenic faţă de toţi preoţii ortodocşi din exil, cu statut canonic, avea deja asigurat un minim ajutor financiar, pentru cele necesare existenţei zilnice. Înainte de această reglementare, pe listele cu punctele, pe care părintele Vasiloschi intenţiona să le aducă în discuţie, cu ocazia diferitelor întâlniri, consemna de fiecare dată şi întrebarea: „Eu din ce trăiesc?”.
Nici părintele Dumitru Popa nu s-a bucurat de mai bine, după ce s-a stabilit în Freiburg. În timpul săptămânii  lucra ca desenator tehnic, cu statut de navetist, la Ettenheim (cca. 30 km de Freiburg), la  Stuttgart (cca. 200 km depărtare de Freiburg, cu al 2-lea domicliui), mai apoi la Basel în Elveţia (60 km depărtare de Freiburg, tot ca navetist).
Rodica, fiica Părintelui, povesteşte că, după slujbele de la Hamburg (cca. 1.000 km depărtare de Freiburg) sau de altundeva de mai departe, Părintele se întorcea cu trenul abia lunea dimineaţa, când Maica Preoteasă îl aştepta la gară, să facă cu el schimb de bagaje. Dânsa lua în primire geamantanul cu obiectele bisericeşti, iar el sacoşa cu mâncare, după care îşi continua călătoria spre locul de muncă din Elveţia.
Dezinteresul enoriaşilor români, faţă de situaţia materială a preoţilor din exil şi a familiilor lor, a fost una din premizele înmulţirii parohiilor româneşti din străinătate, organizate sub jurisdicţia Patriarhiei Române, cu preoţi „trimişi” (cum, mai mult decât insinuant menţionează un înalt ierarh român după Revoluţia din 1989 din România – vezi libera legatio), cu leafă plătită de susnumita Patriarhie, având asigurată şi vechimea în muncă neîntreruptă, în perspectiva pensiei.
În contextul acestei opinii, este foarte puţin probabil, că preoţii români – veniţi din ţară înainte de revoluţie – ar fi optat cu atâta grabă pentru organizarea Mitropoliei Române din Germania, dacă li s-ar fi uşurat reglementarea situaţiei canonice şi dacă li s-ar fi asigurat un ajutor material, chiar şi mai modest, dar cel puţin sigur.

Preotul Vasile Boldeanu
(1902 – 1991)

Profesorul George Cârsteanu

Părintele Popa n-a vorbit niciodată deschis despre greutăţile întâmpinate, în legătură cu venirea lui ca preot român în Germania şi nici despre motivele, care l-au determinat să nu-şi stabilească domiciliul în capitala Bavariei. Pe unele le-am descoperit menţionate, în corespondenţa oficială a Părintelui cu Comisia Ecumenică din München (1963-1992 Biserică de Exil II), pe   altele abia deunăzi, în corespondenţa-i particulară cu părintele Vasilsochi şi cu profesorul George Cârsteanu.
Am constatat, că părintele Popa a întreţinut relaţii cu părintele Vasiloschi deja din vremea, când trăia la Paris în societatea Mitropolitului Visarion Puiu şi nu devenise încă preot, iar pe profesorul Cârsteanu l-a cunoscut, abia după ce fusese desemnat şi hirotonit preot pentru comunitatea de la München. În mai toate aceste scrisori sunt menţionate greutăţile, legate de stabilirea domiciliului părintelui Dumitru în Germania, la care se adăuga şi adversitatea câtorva conaţionali, la adăpostul diferitelor organizaţii româneşti (asociaţii) cu profil politic, cultural sau de ambele nuanţe.
Părintele Dumitru Popa s-ar fi stabilit cu mare probabilitate şi la München, unde era aşteptat şi dorit de o mare parte din românii de acolo, ispitit poate şi de lăudabila intenţie a unui oarecare  maior Comănescu, de a construi o biserică ortodoxă în acest oraş.
Profesorul George Cârsteanu i-a recomandat o atitudine neutrală faţă de conflictele dintre grupările politice: „Trebuie să vă ţineţi în afara ciorovăielilor dintre Români, deasupra tuturor celor trecătoare, că sânteţi doar popa (al) nostru al tuturor. Cam aşa înţeleg eu, că este bine”.
După ce părintele Vasiloschi s-a săvârşit din viaţă (1966), se punea problema hirotoniei unui al doilea preot pentru parohiile româneşti din Germania, „ca să nu se piardă postul bugetar”. Profesorul Cârsteanu şi Alex Proc (Comisia Ecumenică) l-au recomandat Arhiepiscopului Tarasov, pe românul macedonean  Cristian Nastu de la Paris, acela fiind „om serios şi pregătit” (absolvise studii teologice n.n.).
Nu mai puţin indignat era profesorul George Cârsteanu  de ceea ce se întâmpla în comunităţile româneşti, în unele (Freiburg) atmosfera fiind „înbâcsită”,  şi nu ezita să folosească la adresa slujitorilor bisericeşti, cuvinte mai puţin potrivite pentru o „faţă bisericească!”: „Lumea să nu facă demagogie naţională, prezentându-l pe Teofil, de parcă ar fi un «atlet al lui Hristos». E o ruşine să se lase lumea purtată în minciuni, de un regizor sforar şi necinstit…”.
Profesorul Cârsteanu considera absolut necesar, ca părintele Popa, la 10 septembrie 1966, „să demonstreze” în faţa Adunării Generale a Acţiunii Creştine-Sociale Române  (din München n.a.), că la Freiburg şi München există Biserică românească.

Rodica, Veria Popa

b. Oameni noi – Timpuri noi

Părintele Dumitru Popa a preferat să-şi stabilească domiciliul la Freiburg, cu toate că şi în comunitatea de aici atmosfera devenise între timp „înbâcsită” (cum o descrie profesorul Cârsteanu),  şi din cauza altor conflicte şi meschinării româneşti, nu întocmai străine de cele semnalate mai sus. Hotărârea aceasta va fi fost motivată şi de vechi relaţii cu unii dintre românii stabiliţi aici, cu  care fie că petrecuse câţiva ani în lagărele de la Rostok şi Buchenwald sau fusese încorporat soldat voluntar în Armata Naţională, sau pe care i-a cunoscut cu ocazia sfintelor slujbe din duminici şi sărbători.
Ceea ce-l va fi determinat, să se hotărască pentru Freiburg, a fost fără îndoială poziţia geografică a oraşului, comparativ cu oraşul München – 400 km mai aproape de Paris, unde încă trăia familia sa.
Fiica lui (Veria Rodica) avea posibilitatea să frecventeze şcoala şi liceul de limbă franceză din Freiburg şi, la vremea cuvenită, să studieze la una din facultăţile Universităţii din Strasbourg (cca. 80 km distanţă de Freiburg), ceea ce întocmai s-a şi întâmplat.

În imagine, pastorul evanghelic
Hermann Bujard,
cu soţia sa (dreapta), presbitera
Aurica Popa (stânga)
şi alte persoane necunoscute

Un ajutor dezinteresat şi din toată inima a primit de la pastorul evanghelic şi profesor de liceu, Hermann Bujard din Freiburg. Părintele Bujard, care-i iubea pe români, i-a fost un ajutor nepreţuit şi părintelui Vasiloschi în multe situaţii cum ar fi: organizarea serviciilor religioase, îngrijindu-se până şi de expedierea invitaţiilor şi a programelor liturgice pentru românii de aici, formularea diferitelor cereri către autorităţile civile locale, legate de recunoaşterea şi înregistrarea parohiei, obţinerea vizelor de şedere în Germania, obţinerea autorizaţiei de lucru şi repartiţia unei locuinţe pentru familia părintelui Popa şi multe alte nepreţuite servicii, printre care  şi obţinerea unui locaş de rugăciune, pentru credincioşii români din Freiburg.
Cu părintele Bujard şi cu soţia lui am făcut cunoştinţă deja în anul venirii mele  la Freiburg (1975), pentru studii la facultatea de teologie catolică de aici.
Câţiva ani la rând, am participat la întâlnirile din cadrul Cercului Ecumenic din Freiburg iniţiat de el, premergător Asociaţiei de lucru a Bisericilor Creştine (ACK) de mai târziu.
Adesea se ostenea până la Baden-Baden (era invalid din război), pentru a participa în Capela Română Mihail Stourdza de aici –  ctitoria Prinţului Mihail Sturza – la Sfânta Liturghie, săvârşită de venerabilul părinte Vasile Ştefan, ajutat de autorul acestor rânduri, în calitate de cântăreţ bisericesc. Părintele Bujard era în foarte bune relaţii cu părintele Vasile Ştefan.
Iubitor tată şi părinte, te impresiona cu blândeţea-i caracteristică unui preot, şi în mod cu totul deosebit, cu dragostea faţă de români şi de tot ceea ce este românesc. În anul 1965, când părintele Dumitru Popa s-a stabilit definitiv la Freiburg, numărul românilor de aici şi din împrejurimi era destul de mare. Prezenţa celor două instituţii de cultură românească (Biblioteca şi Institutul Român) şi activităţile culturale desfăşurate în cadrul acestora erau cunoscute până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii libere, astfel că cine venea la Freiburg, chiar şi numai pentru scurt timp, nu pleca până nu vizita şi Biblioteca Română  (1963-1992 Biserică de exil II). Organizarea bisericească se afla încă în stadiul de provizorat. O schimbare de situaţie urma să intervină, după ce părintele Dumitru Popa se stabilea definitiv la Freiburg.
Părintele Dumitru, fiind– după cum am arătat mai sus l– angajat în „războiul cel dintre noi”,  n-a purces de la început cu tot elanul şi cu deplină convingere, la constituirea oficială a parohiei de aici.
Tărăgăneala Părintelui nu era pe placul acelor români, care puneau mare preţ pe o organizare bisericească temeinică, convinşi că, odată cu organizarea parohiilor româneşti, corespunzător legislaţiei civile, vor lua sfârşit şi conflictele interne dintre fraţii de aceeaşi credinţă.

Biserica ortodoxă română
din Freiburg

La 7 iulie 1966, părintele Emilian Vasiloschi s-a săvârşit din viaţă şi a fost înmormântat în cimitirul din Düsseldorf-Wersten (provincia Rheinland).
Puţin mai târziu (8 octombrie 1966), în catedrala ortodoxă rusă din Paris (foto stânga), Arhiepiscopul Georgij Tarasov i-a încredinţat părintelui Dumitru Popa conducerea Bisericii române din Germania, după cum urmează:

«Noi, Arhiepiscop Georg, Exarh al Sfintei Ortodoxe Arhiepiscopii din Europa de Vest, încredinţăm prin prezenta iubitului Nostru fiu, Preotului Stavrofor Dumitru Popa, conducerea Bisericii Ortodoxe Române din Germania, care se află sub jurisdicţia Noastră ca membră autonomă. Împărtăşindu-i părinteasca Noastră binecuvântare, ne rugăm pentru ajutorul Atotputernicului Dumnezeu Lui şi Bisericii Lui, pentru ca opera înaintaşului său Preacinstitului Protoiereu Emilian Vasiloschi – acum trecut în veşnicie – să fie continuată. Dată în reşedinţa Noastră din Paris, la 8 Octombrie 1966».
Întrucât părintele Popa locuia la Freiburg, centrul administrativ bisericesc, înregistrat la autorităţile juridice din Düsseldorf, sub titulatura Biserica Ortodoxă Română din Germania, trebuia transferat de acolo la Freiburg.
Transferul dintr-o provincie în alta – deşi pe teritoriul aceluiaşi stat –  a implicat reformularea statutului de organizare şi funcţionare, corespunzător legislaţiei provinciei Baden-Württenberg şi aprobarea acestuia de organele juridice locale, ceea ce nu s-a putut face după o zi pe alta, unele din cauze fiind probabil şi proverbiala birocraţie germană, dar şi nepriceperea românească. „Optimiştii” erau dezamăgiţi din cauza acestei lipse de activitate.
În scrisoarea din 30 septembrie 1966 către părintele Popa, profesorul George V. Cârsteanu de la München îşi exprimă nedumerirea, că la Freiburg nu s-a realizat până la data respectivă nimic, din ceea ce era plănuit în legătură cu acest transfer, dar şi pentru că Părintele nu le făcea cunoscut rezultatul convorbirilor avute cu „potrivnicii” lui.

„..…Nici până astăzi nu sânt lămurit, ce este cu statutul pentru Biserica Ortodoxă Română din Germania întreagă (de la Freiburg). Aprobarea trebuie obţinută, chiar dacă la Köln au pornit pe altă cale…. În toată lumea sunt comitete şi comiţii, cu preşedinţi şi vicepreşedinţi, dar nu totdeauna pot fi realizate toate dorinţele celor ce o apucă razna. Noi trebuie să clădim pe ceea ce avem, chiar dacă X sau Y ar vrea să instaleze episcop pe un «nevrednic», oricine ar fi el. Legătura între Freiburg şi München nu este destul de strânsă. Ce discuţii ai avut cu Teofil?….De mâine într-o săptămână, e vorba să avem şedinţa comitetului Asociaţiei (Acţiunea Creştină-Socială Română n.n.). Ar fi bine ca, până atunci să cunosc toată situaţia mai amănunţit. Ce este cu Hamburgul, cu Salzgitter şi celelalte centre? Noi am renunţat la plăcerea de a te avea la München, fiind neapărat necesar să treci şi prin alte părţi. Oricât s’ar zbate teofiliştii (n’au nici o legătură cu θεος, ci mai curând cu διαβολος), nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi. Trecerea sub un Episcop român se va face la timp potrivit, fără popi caterisiţi şi cu îndeletniciri, ce nu pot avea nici în clin nici în mânecă cu biserica…”.
Procesul de organizare şi constituire oficială a parohiei din Freiburg, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, început în 1965, a fost definitivat în anul Domnului 1966. La adunarea parohială din ziua 21 noiembrie 1965, la Freiburg, au participat 31 de persoane cu drept de vot. Adunarea a ales membrii Consiliului Parohial şi a întocmit programul liturgic şi cultural al comunităţii româneşti de aici: planificarea şi organizarea Sfintelor Slujbe în Duminici şi Sărbători, manifestaţiile legate de sărbătorile Crăciunului şi ale Sfintelor Paşti, participarea la diferite întruniri şi conferinţe cu caracter religios, cultural şi ecumenic,   sprijinul financiar din partea credincioşilor pentru acoperirea diferitelor cheltuieli în interesul comunităţii etc. Un an mai târziu, a fost definitivat şi transferul centrului bisericesc, de la Düsseldorf la Freiburg, sub vechea titulatură: Rumänisch-Orthodoxe Kirche in Deutschland e.V.  – Freiburg in Breisgau (Biserica Ortodoxă Română din Germania asociaţie înregistrată – Freiburg im Breisgau). Înregistrarea s-a făcut la Oficiul juridic pentru înregistrarea asociaţiilor de la Tribunalul din Freiburg, la 21 noiembrie 1966, sub nr. 542.

Gramata din 8 octombrie 1966, prin
care Arhiepiscopul Georgji Tarasov,
încredinţează Pretului  Dumitru  Popa
conducerea  Bisericii ortodoxe române
din Germania, cu statut de autonomie
(„als autonomes Glied”) sub jurisdicţia
Arhiepiscopiei ruse din Franţa

Justinian Marina
(1901 – 1977)
Patriarhul României
(1948-1977)

Despre isprava românilor din Freiburg s-a dus vestea până în dealul Patriarhiei din Bucureşti,  înainte ca parohia să se constituie oficial. Se pare, că vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Justinian Marina (1901-1977) era bine şi la vreme informat asupra a ceea ce se întâmpla în Biserica Română din Germania. La vestea morţii părintelui Emilian Vasiloschi, n-a pregetat să trimită, la 29.09.1966, cu adresa oficială nr. 948/1966, pe adresa parohiei din Freiburg, o scrisoare de condoleanţe cu următorul conţinut:
„Justinian, Patriarhul României, vă împărtăşeşte creştineşti condoleanţe pentru pierderea Protopresviterului EMILIAN VASILOSCHI, şi părinteşti binecuvântări”.
În arhiva bisericii de la Freiburg se păstrază adresa nr.  941, din 15 septembrie 1966, de la Cabinetul Patriarhului – de fapt o adeverinţă necesară în faţa autorităţilor vamale – în care se menţionează că: „Prea Fericirea Sa, Părintele Patriarh Justinian al României, a încredinţat Doamnei Maria Ott (mai târziu, prin căsătorie – Vălimăreanu n.n.), care călătoreşte în Freiburg – R.F.G. – următoarele obiecte religioase:

– Un rând complet de Sfinte Vase din tablă argintată, cu paharul aurit, în trusa respectivă;
– Trei acoperăminte pentru Sfintele Vase;
– Una cruce de mână pentru binecuvântare;
– Una icoană reprezentând Sfânta Treime cu Maica Domnului;
 – Una icoană reprezentând pe Sfântul Nicolae;
– Un picior de sfeşnic pentru lumânări;
– Revista „GLASUL BISERICII” Nr. 1-12/1965;
– Revista „MITROPOLIA MOLDOVEI”, Nr. 1-12/1965;
– Revista „MITROPOLIA OLTENIEI”, Nr. 1-12/1965;
– Revista „MITROPOLIA ARDEALULUI”,  Nr. 1-12/1965
– Revista „MITROPOLIA BANATULUI”, Nr. 1-12/1965
Aceste obiecte şi reviste constituie un dar părintesc pentru parohia ortodoxă română din Freiburg – R.F.G.
Onoratele autorităţi vamale române şi străine sunt rugate să permită transportarea la destinaţie a obiectelor şi revistelor enumerate mai sus, odată cu bagajele personale aparţinând Domanei Maria Ott.

Cabinetul Prea Fericirii sale Părintelui Patriarh Justinian
Secretar, Preotul N.(iţişor) Cazacu

Sfintele Vase şi Crucea de binecuvântare sunt marcate cu inscripţia: «Darul Patriarhului României, Justinian» – 1966”
 Nu se cunosc amănunte, cu privire la data şi împrejurările în care alte obiecte bisericeşti, efectuate în Atelierele Patriarhiei Române (o cădelniţă argintată , o Evanghelie, un Apostol,  Cântările Sfintei Liturghii, colecţia revistelor de teologie: Orthodoxia şi Studii Teologice, Mineiele pe cele 12 luni ale anului bisericesc şi alte cărţi liturgice, necesare la săvârşirea Sfintelor Slujbe), au ajuns în uzul liturgic al bisericii din Freiburg, cu ajutorul venerabilului Părinte Profesor Olimp Căciulă.
Doi ani mai târziu (1968), Patriarhul Justinian i-a trimis  părintelui Popa  un Liturghier, tipărit în timpul şi cu binecuvântarea lui, având coperta frumos legată în piele şi cu următoarea – oricum cu multă băgare de seamă formulată – dedicaţie personală:

„Bisericii Ortodoxe Române din Freiburg  – (Păr. D. Popescu !?)     cu binecuvântări pentru credincioşii ei.
† Justinian, Patriarhul României  –  22 II.968 – Bucureşti”

Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim, decembrie 2007

Continuare în innovatio
  

Patriarhul Justinian:
Condoleanţe cu ocazia
săvârşirii din viaţă a
Părinelui Emilian Vasiloschi