Sfintele Paşti – Învierea Domnului

Smerită cugetare de Sfintele Paşti în anul Domnului 2019

«Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii; iar când ai înviat pe cei morţi din cele de dedesupt, toate puterile au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!» (Troparul Învierii, Glasul 2).

Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim şi în anul acesta Sfintele Paşti – Praznicul plin de sfânta taină a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Articolele: 3-7 din Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan).
Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne apropiem de noaptea plină de sfânta taină a Învierii Domnului Iisus Hristos, în care viaţa triumfă asupra morţii şi harul şi iubirea lui Dumnezeu se revarsă din mormânt, peste toată făptura. Peste câteva zile, vom prăznui Praznicul Sfintei Învieri a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a murit pentru păcatele oamenilor; a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi; şi S-a arătat lui Petru, lui Iacov, celor doisprezece Ucenici, apoi tuturor Apostolilor; pe urmă S-a arătat la peste cinci sute de fraţi, iar la urma tuturor, rabinului evreu Saul, pe drumul Damascului (1 Corinteni 15, 3-9).
În Epistola I către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune că mulţi dintre acei cinci  sute de fraţi, cărora S-a arătat Hristos, după Înviere, erau încă în viaţă în primăvara anului 54, când Apostolul răspundea la scrisoarea primită de la comunitatea creştină din Corint, în care i se solicitau răspunsuri la diferite întrebări cu privire la căsătorie, celibat, feciorie, jertfele aduse idolilor, darurile duhovniceşti, strângerea de ajutoare pentru săraci (vezi 1 Corinteni, 7, 1, 25; 8,1; 12,1; 15, 3-9; 16, 1, 12).
Duminica Vameşului şi a Fariseului marchează începutul acelei perioade liturgice din anul bisericesc, premergătoare Praznicului Învierii Domnului, numită în limbajul bisericesc Triod, de la grecescul triodion, cu înţelesul de trei ode sau trei canoane (în loc de cele nouă) din slujba de dimineaţă sau a Utreniei. Triod înseamnă aşadar,   perioada liturgică, de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până în Sâmbăta din Săptămâna Sfintelor Patimi, dar şi cartea cu slujbele din această perioadă.
Triodul cuprinde patru Duminici pregătitoare, înainte de începutul Postului Sfintelor Paşti: Duminica Vameșului și a Fariseului, Duminica Fiului Risipitor, Duminica Înfricoșatei Judecăți – numită și Duminica  lăsatului sec de carne, Duminica Izgonirii lui Adam din rai – numită și Duminica lăsatului sec de brânză. Duminicile Postului Sfintelor Paşti sunt supranumite şi: Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Sfintei Maria Egipteanca și Duminica Floriilor.
În cele cincizeci de zile de trăire duhovnicească mai deosebită, am împletit postul cu rugăciunea, ne-am luat răgaz să ne cercetăm pe noi înşine mai îndeaproape, ne-am recunoscut şi mărturisit greşelile mari şi mici, precum şi «cele de toată ziua», i-am iertat pe cei care ne-au greşit în vreun fel, cu cuvântul sau cu fapta, cu iertare autentică, necondiţionată, adesea  chiar până dincolo de limită, până la absurd, căci absurdă i se pare omului cu minte sănătoasă porunca Mântuitorului Hristos «să iubeşti până şi pe vrăjmaşii tăi, să binecuvântezi pe cei ce te blestemă, să faci bine celui care  te urăşte şi să te rogi pentru cel care te vatămă şi te urgiseşte” (Matei 5, 44; Luca 6, 27-29, 35), ca astfel, cu inimile înnoite în Sfânta Taină a Spovedaniei, să participăm la Ospăţul Stăpânului, gustând cu vrednicie din pâinea cea cerească şi din paharul vieţii, pentru a deveni fii ai Învierii şi ai vieţii celei veşnice şi cu aceasta să  se înveşnicească în sufletele noastre bucuria Învierii lui Hristos şi a învierii noastre.
În felul cum au fost alcătuite, slujbele din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt o neegalabilă sinteză a teologiei şi a spiritualităţii  Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, îndeosebi a Părinţilor cu trăire şi experienţă monahală.
Zguduitoare opere dramatice despre istoria mântuirii, ne-au iniţiat în urmarea lui Hristos; ne-au oferit prilejul, să trăim mai intens evenimentele centrale legate de actul mântuirii noastre în Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care, Dumnezeu fiind în chip, S-a dezbrăcat de slava Sa dumnezeiască, S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria şi S-a făcut Om; a luat chip de rob, S-a smerit pe Sine, coborându-Se până dincolo de limita logică a condiţiei noastre umane, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce (Filipeni 2, 6-8), ca – prin moartea şi Învierea Sa – să răscumpere întreaga fire din robia păcatului şi a morţii, să-i  deschidă calea în Sus, spre Creatorul ei, să o împodobească cu frumuseţea cea dintâi şi să o readucă în comuniunea cu Dumnezeu.
Una dintre ostenelile creştinului ortodox în timpul anului bisericesc, în afară de miercurile şi vinerile din săptămână (cu excepţia celor cu dezlegare) este postul, cu înţelesul de abţinere de la anumite alimente de origine animală, sau ajunarea, cu înţelesul de a ţine post desăvârşit o zi întreagă.
Sfântul Evanghelist Marcu spune, că Mântuitorul Iisus Hristos a venit din Nazaretul Galileii şi S-a botezat în Iordan de către Ioan (Marcu 1, 9) şi îndată Duhul L-a mânat în pustie. Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de către diavol. Şi era împreună cu fiarele şi îngerii îi slujeau (Marcu 1, 12-13).
Pustiul poate să aibă aici mai multe înţelesuri. Poate să însemne stare de părăsire şi de singurătate sau condiţie de extenuare fizică şi sufletească a omului, fără vreun sprijin şi fără ocrotire, când ispitele devin de o putere covârşitoare. Pustiul poate să mai însemne şi loc de refugiu şi de adăpost, unde prezenţa lui Dumnezeu se poate simţi mai intens.
Iisus a rămas în pustie patruzeci de zile. Aici a fost ispitit de către Satan (Marcu 1,13).
Papa Leon cel Mare (400-461) spune că Iisus a primit să fie ispitit de către Satan, ca să ne fie nouă ajutor şi pildă (Tractatus XXXIX,3 De ieiunio quadragessimae: CCC 138/A, Turnholti 1973, 214-215 după L’Osservatore Romano anul 42, Nr. 9 – 2 martie 201).
Citim în cartea Urmarea lui Hristos că nimeni, în tot timpul vieţii lui, nu este absolut ferit de ispită. Răbdarea, adevărata smerenie şi voinţa să-I urmăm lui Hristos în fiecare zi ne fac mai puternici decât toţi potrivnicii. Ne învaţă să nu ne rostuim viaţa fără Hristos, ca şi când El n-ar exista. Dimpotrivă. Ne învaţă să ne-o clădim pe fundamentul Evangheliei Lui, în El şi cu El, deoarece Hristos este izvorul adevăratei vieţi duhovniceşti (comp. Liber I, c. XIII).
Din zorii creaţiei, omul a fost ispitit să se substituie lui Dumnezeu. Cel care i-a insuflat ideea, încercase să fie mai sus chiar decât Dumnezeu. Cutezanţa i-a adus prăbuşirea din cer precum fulgerul (Luca 10, 18). Acelaşi destin l-au avut şi Adam şi Eva, strămoşii neamului omenesc. Dumnezeu îi «zidise din ţărână şi îi  întocmise după chipul şi asemănarea Lui; îi împodobise cu înfăţişare şi frumuseţe, ca pe cinstite făpturi cereşti şi îi făcuse să fie nemuritori» (vezi Facerea 3, 22). Ispita diavolului le-a biruit voinţa, le-a întunecat iubirea faţă de Dumnezeu − Creatorul lor şi i-a îmboldit să nesocotească porunca  dumnezeiască.
Dar, «Pentru ca răutatea să nu rămână fără de moarte», Dumnezeu le-a luat posibilitatea de a rămâne nemuritori (vezi Facerea 3, 22 şi rugăciunea 1 de iertare, din slujba de înmormântare a mirenilor, în Aghiasmatar, Bucureşti 1992, p. 215), i-a întors în pământul din care fuseseră luaţi: «i-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fuseseră luaţi şi i-a aşezat în faţa raiului Edenului şi heruvimi a pus şi sabie de pară rotitoare să păzească drumul către pomul vieţii» (Facerea 3, 23-24).
Dumnezeu l-a alungat pe om din raiul desfătării, dar  n-a încetat să-l iubească. I-a rânduit mântuirea cea din a doua naştere, întru Iisus Hristos Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, Care va lua asupra Sa păcatele oamenilor, îi va răscumpăra din  robia morţii şi îi va trece de la moartea veşnică, la viaţa veşnică.
Citim în Sfânta Scriptură că, «la plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea» (Galateni 4, 4-5). Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos, din iubirea faţă de lume, nu a păstrat pentru Sine privilegiul dumnezeirii (slava şi puterea dumnezeiască). Dimpotrivă. El S-a deşertat pe Sine de acestea (kénosis) chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, dar fără de păcat, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă de moarte pe cruce,  ca prin moartea Sa să omoare moartea şi să şteargă urmările păcatului trufiei lui Adam, care nu era Dumnezeu, dar voia să fie Dumnezeu (comp. Filipeni 2, 6-11). Hristos a venit la oameni cu chip de om ca să plinească (întregească) Legea Veche cu Evanghelia Sa (Legea cea Nouă) (comp. Matei 5,17). S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria, a învăţat şi a săvârşit fapte minunate, pe care nici un om, ci numai Dumnezeu le putea rosti şi face (vezi Ioan 7, 46).
Când Iisus spune: «S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie» (Marcu 1,15), prevesteşte că în El şi cu El se întâmplă ceva nou, că Dumnezeu şi-a întors faţa spre om, într-o unică şi concretă apropiere plină de iubire; că Dumnezeu S-a făcut Om, să ia păcatul asupra Sa, să biruie pe cel rău şi puterea morţii, să readucă pe om în lumea lui Dumnezeu.
Altfel spus: «veniţi la credinţa în Dumnezeu, întoarceţi-vă spre El, puneţi-vă viaţa şi gândul în slujirea lui Dumnezeu şi a  oamenilor». Postul este prilejul potrivit să ne reînnoim credinţa pe drumul spre Înviere, să  reînnoim şi să consolidăm relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu oamenii, prin rugăciunea de fiecare zi, prin acte de pocăinţă însoţite cu milostenie plină de iubire.
Sfântul Apostol Pavel le spune creştinilor din Ierusalim să aibă încredere în Iisus Hristos ca în Marele Preot, Care a obţinut pentru noi iertarea şi ne-a deschis calea spre Dumnezeu, şi îi îndeamnă: «Să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune» (Evrei 10, 24).
Creştinilor din Corint, acelaşi Apostol Pavel le zice: «Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu» (2 Corinteni 5,21).
Aşadar Iisus Hristos, Cel fără de păcat, a luat asupra Sa greutatea păcatului omului şi suferă cu el consecinţele, adică moartea pe cruce, ca să ne împace cu Dumnezeu cu preţul Crucii ridicată pe Golgota, pe care a fost răstignit şi a murit Fiul lui Dumnezeu, devenit Om.
Postul este drumul pe care-l parcurgem şapte săptămâni, la sfârşitul căruia ne împărtăşim de bucuria Sfintelor Paşti, lumina Învierii lui Hristos, Care cu moartea Sa a biruit puterea morţii şi pe cei ţinuţi în împărăţia morţii i-a ridicat la viaţă.
Biserica, prin lecturile din Sfintele Scripturi şi prin slujbele specifice Postului Sfintelor Paşti, îndeosebi prin Canonul Cel Mare, întocmit de către Sfântul Andrei Criteanul, ne cheamă la pocăinţă în duhul îndemnului lui Dumnezeu, rostit către Israel prin gura proorocului Ioil: «La Mine vă întoarceţi, cu inimă cu tot, cu post, cu tânguire şi plângere adâncă, şi inimile sfâşiaţi-vă, nu hainele! La Domnul să vă întoarceţi, la Dumnezeul vostru, că-i milostiv şi îndurat, şi îndelung e răbdător şi mult e milostiv şi-I pare rău de ce e rău (Ioil 2, 12-13).
Drumul întoarcerii noastre la Dumnezeu în vremea postului duce peste cruce, peste urmarea lui Hristos, până la muntele suferinţelor şi dincolo de acesta, până la lepădarea de sine. Este drumul pe care zilnic învăţăm să ieşim din egoism şi din izolare, ca să facem loc lui Dumnezeu în inimile noastre.
I. SpovedaniaMântuitorul a evidenţiat în Predica de pe munte cele trei exerciţii fundamentale, prevăzute şi în Legea lui Moise: milostenia, rugăciunea şi postul, de fapt cele trei învăţături cu privire la disciplina Postului, ca acesta să corespundă invitaţiei la întoarcerea către Dumnezeu, adică pocăinţă din toată inima.
Hristos subliniază că adevărul şi calitatea relaţiilor cu Dumnezeu defineşte puritatea fiecărui act religios. El mustră făţărnicia religioasă şi ipocrizia: «Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta» (Matei 6, 3). «Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să  se arate oamenilor» (Matei 6, 5). «Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc» (Matei 6, 18).
În contextul acestor idei s-a rânduit, la slujba Utreniei de Duminică din Triod, să se cânte stihirile cunoscute cu numele generic de Uşile pocăinţei: «Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curățește-l pe el cu mila milostivirii Tale! În calea mântuirii îndreptează-mă (textul original după Nectarie Shimonahul de schitul Prodorm din Sfântul Munte Athos – 1854-1857). Cărările mântuirii îndreptează-mi, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul și cu lenevire mi-am cheltuit toată viața mea; ci cu rugăciunile tale izbăveşte-mă de toată necurăția. La mulțimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoșata zi a judecății, ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ție: Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta”.
 «Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului» (Iacob 5,16) «Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta» este strigătul din rărunchi al omului îngreuiat cu mulţimea păcatelor, conştient şi ruşinat de starea sa de păcătoşenie, din care doreşte, dar nu poate să iasă fără harul şi iubirea lui Dumnezeu.
Sentimentul de jenă faţă de păcatele noastre îl simţim foarte pronunţat în momentul în care, la scaunul de spovedanie, faţă către faţă cu duhovnicul nostru, ne mărturisim păcatele noastre, bine ştiind că şi Mântuitorul Hristos stă nevăzut lângă noi, primind mărturisirea noastră cea cu umilinţă.
Sfântul Apostol Pavel spune că el a fost îndreptat în dar cu harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus, pe Care Dumnezeu L-a rânduit jertfă de ispăşire prin credinţa în sângele Lui (Romani 3, 21-25). El ştie şi spune că omul nostru cel vechi este răstignit împreună cu Hristos şi îngropat cu Hristos în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii şi părtaşi ai Învierii Lui (vezi Romani 6, 4-6).
Devenit omul nou după harul lui Hristos, Apostolul se consideră totuşi «om nenorocit», căci simte în trupul său lăuntric, lupta între legea lui Dumnezeu sau legea minţii şi legea răului sau a păcatului: «Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc» (Romani 7, 18 -24).
Este impresionantă sinceritatea, cu care Apostolul îşi recunoaşte deschis starea de păcătoşenie, spunând că este slab în virtute, că este păcătos. Curajul Apostolului este aşteptat de la tot creştinul (cleric sau mirean) care, conştient de faptele sale cele mai puţin bune, merge la duhovnicul său şi se mărturiseşte, în duhul cuvintelor Sfântului Pavel: «Părinte, ştiu că nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Căci nu ce este bun locuieşte în mine. Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc. Dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Sunt leneş, preocupat de griji lumeşti, iubesc slava deşartă, mă mândresc cu virtuţile mele, judec şi osândesc pe ceilalţi oameni pentru păcatele lor. Aş vrea să lupt cu mine însumi. Doresc să devin alt om, mai bun, să fac numai binele, să fiu mai înţelegător faţă de ceilalţi oameni» (compară Romani 7, 18-24).
Sunt creştini care nu preţuiesc convorbirea faţă către faţă cu preotul duhovnic, fie de ruşine, fie din mândrie. Preferă spovedania nemijlocită, adică direct cu Dumnezeu (spun ei), ca şi când s-ar spovedi per e-mail. Îşi spun şi ne spun: «Dumnezeu e acolo, sus, departe, eu, aici, Îi spun păcatele mele , fără să fie nevoie de mijlocirea duhovnicului şi nici de convorbirea, faţă către faţă cu el».
Spovedania de păcate eterice, inconsistente, nedefinite concret, ci «păcate de toată ziua», nu e spovedanie. Este ca şi când nu te-ai spovedi. A-ţi mărturisi păcatele nu este ca şi când ai merge la psihiatru, nici ca şi când ai merge în odaia de tortură, ci mai curând a-I spune lui Hristos: «Doamne, sunt un păcătos, pentru că am săvârşit păcate cu vorba şi fapta, cu ştiinţă şi din neştiinţă, cu voie şi fără voie. Vicleanul m-a  furat cu slava deşartă şi m-a legat cu lanţurile deznădejdii».
Spovedania noastră trebuie să fie precum spovedania copiilor. Sinceră. Evanghelistul Matei spune că Mântuitorul a mulţumit lui Dumnezeu-Tatăl că a descoperit tainele Împărăţiei Sale pruncilor (vezi Matei 11,25). Copiii dispun de o înţelepciune curată. Ei nu ştiu să mintă până când nu învaţă de la noi înşine.
Când se spovedeşte un copil, el nu spune generalităţi. El spune sau răspunde la întrebările duhovnicului: «Părinte, am săvârşit cutare fapte, am supărat pe părinţii mei, nu sunt silitor la învăţătură, am înstrăinat dulciuri din prăvălie fără să plătesc, la şcoală m-am bătut cu colegi, am lipsit de la lecţii, am spus minciuni», sau cum i-a răspuns un copil din comunitatea noastră lui Moş Crăciun la  întrebarea: «Eşti cuminte?». Albert, căci acesta îi este numele, după un scurt moment de gândire, i-a răspuns Moşului: «Nu prea!».Copiii sunt concreţi. Ei au datul lui Dumnezeu harul adevărului, care rămâne curat până prin preajma adolescenţei, dacă între timp n-au fost încurajaţi de către cei mai în vârstă la deprinderi nevinovate: minciuni, furtişaguri, agresivitate, limbaj indecent etc.
Nici cu noi, cei plini de ani, lucrurile nu stau nicidecum cum s-ar cuveni, căci avem tendinţa să ascundem realitatea ticăloşiilor noastre, în loc să mergem în faţa lui Dumnezeu, să ne mărturisim păcatele întocmai cum sunt ele şi să ne ruşinăm de faptele noastre. Odată cu mărturisirea integrală, sinceră şi cu părere de rău pentru păcatele noastre, ne împărtăşim de harul  sentimentului de sfială şi de ruşine faţă de Dumnezeu. Căci a ne părea rău şi a ne ruşina în faţa lui Hristos de păcatele noastre este condiţia împărtăşirii noastre din harul dumnezeiesc şi totodată şi o înfiorare continuă în faţa sfinţeniei Lui. Suntem în situaţia Apostolului Petru, martorul pescuirii minunate care, văzând mulţimea de peşti prinsă, încât li se rupeau mrejele, în faţa sfinţeniei lui Iisus s-a ruşinat de păcatele sale; a căzut la genunchii Lui, zicând: «Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos» (vezi Luca 5,6-8).
A merge la spovedanie înseamnă a merge la întâlnirea cu Hristos, Care ne iartă, Care ne iubeşte. Deşi ştim acestea, suntem copleşiţi de ruşinea faptelor noastre. Suntem oameni, adesea lipsiţi de curajul să mărturisim lui Hristos, precum Pavel, deschis: «Doamne, sunt un păcătos, dar, vezi, nu sunt cu totul netrebnic. Sunt gata şi în stare să mă ruşinez şi să mă pocăiesc de păcatele mele».
Taina Spovedaniei ne îngăduie să ne apropiem de Părintele Ceresc cu încredere că  vom avea parte de iertare, ştiind că Dumnezeu nu încetează să ne arate bogăţia îndurărilor Sale, desigur cu condiţia,  ca şi din partea noastră să aibă loc schimbarea inimilor noastre.
Schimbarea inimii care ne determină să mergem să ne spovedim păcatele, este de fapt  harul lui Dumnezeu.
Căci vrednicia de a ne schimba inimile şi de a ne mărturisi păcatele în faţa lui Dumnezeu nu-i meritul nostru. Spovedania însăşi este harul lui Dumnezeu: «Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele» (Efeseni 2, 8-10). Ruşinea şi sfiala în faţa faptelor noastre bune şi rele sunt lucrări ale harului lui Dumnezeu asupra sufletelor noastre, pe care îl simţim în timpul în care, la scaunul de spovedanie, faţă către faţă cu duhovnicul nostru, ne mărturisim păcatele noastre, ştiind că şi Mântuitorul Hristos stă nevăzut lângă noi. El primeşte mărturisirea noastră cea cu umilinţă şi revarsă peste sufletele noastre iertarea şi iubirea Sa.
De acestea ţinând seamă, să mergem la duhovnicul nostru neînsoţiţi de avocatul apărării, căci unul este apărătorul nostru, Iisus Hristos, Care a murit pentru păcatele noastre. El este Cel care vorbeşte la Dumnezeu-Tatăl în favoarea noastră. După ce am mărturisit, cu inimă smerită, îndepărtarea noastră de la părinteasca slavă a lui Dumnezeu, ne rugăm precum fiul risipitor din Evanghelie: «Greşit-am înaintea Ta, Părinte îndurate şi nu mai sunt vrednic să mă mai chem fiu al Tău. Vezi-mi, Hristoase, necazul inimii, vezi întoarcerea mea, vezi-mi lacrimile, Mântuitorule, şi nu mă trece cu vederea pe mine, ci mă îmbrăţişează iarăşi cu milostivire, numărându-mă împreună cu mulţimea celor mântuiţi, Cel ce eşti din fire iubitor de oameni, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc».
După ce duhovnicul şi-a pus mâinile pe capul nostru şi a rostit rugăciunea de dezlegare, ne  retragem de la scaunul de spovedanie şi simţim cum puterea harului lui Dumnezeu, pogorât peste mintea şi sufletul nostru, ne dă viaţă şi însufleţeşte entuziasmul credinţei noastre. În Evanghelia după Sfântul Luca citim despre întâlnirea dramatică, pe care Mântuitorul a avut-o în casa fariseului Simon cu o femeie păcătoasă.
Aceea, în tăcere, îşi deschide inima în faţa Lui şi fără de glas, dar cu durere, Îi  mărturiseşte părerea de rău pentru păcatele ei; cu lacrimi de pocăinţă se roagă şi nădăjduieşte milostivire dumnezeiască şi iertarea păcatelor. Cu judecata oamenilor era confruntată zi de zi, oriunde apărea printre oameni. Nu de sentinţa oamenilor avea ea nevoie, ci de verdictul lui Dumnezeu, iar acesta a fost milostivirea şi iertarea.
Elementele esenţiale în această întâlnire sunt, fără îndoială, iubirea, milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu, care depăşesc dimensiunea judecăţii omului. Iubirea lui Hristos, pe care ea va fi bănuit-o, a determinat-o să vină la El, iar ea, din iubire faţă de Iisus s-a smerit în faţa Lui. Iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu depăşeşte dimensiunea judecăţii fariseului Simon, care nu reuşeşte să afle şi el calea iubirii. Fiecare gest, pe care femeia îl face, exprimă iubirea ei şi  nostalgia după certitudinea, că păcatele ei vor fi iertate.
Femeia varsă lacrimi de pocăinţă şi de bucurie. Cu ele spală picioarele lui Iisus, le usucă cu părul capului ei, în semn al recunoştinţei. Sărută picioarele Lui în semn de iubire nefăţarnică, sinceră. Mirul de nard frumos mirositor, turnat pe capul lui Iisus, vrea să arate cât de preţios este Hristos pentru ea. Femeia îl iubeşte pe Iisus, deoarece simte că la El iubirea şi îndurarea stau înaintea respingerii şi a condamnării. Iisus îi confirmă femeii această certitudine; îi îngăduie purtarea şi îi arată că şi Dumnezeu o iubeşte, chiar dacă este o  prostituată, cunoscută tuturor în cetate. Hristos nu mai ţine seamă de păcatele ei. Pur şi simplu i le iartă şi uită de ele. Căci, aşa e Dumnezeu. El nu numai că iartă păcatele, dar le şi uită. Aşa citim în Cartea Profetului Isaia: «Eu, eu sunt acel care şterge păcatele tale şi nu-şi mai aduce aminte  de fărădelegile tale. Adu-mi aminte ca să judecăm împreună, fă tu însuţi socoteala ca să te dezvinovăţeşti» (Isaia 43, 25-26).
Fariseul Simon nu reuşeşte să afle calea iubirii. El judecă. El rămâne imobilizat în faţa pragului formalităţilor.
Se mulţumeşte să-L aibă pe Iisus oaspete la masă, dar nu încearcă să-L  cuprindă şi cu inima. Se gândeşte exclusiv la cele după dreptate. Simon nu este dispus să privească şi să judece cu inima. El nu înţelege cine este oaspetele său, nici că Acesta nu judecă după litera Legii, ci în duhul iubirii, ceea ce el nu poate face, fapt pentru care judecă pe femeie după preceptele Legii. La întrebarea lui Iisus, după ce a auzit parabola despre cei doi datornici, care dintre ei iubeşte mai mult, Simon răspunde: «Socotesc că acela căruia i s-a iertat mai mult». Iisus îi  confirmă răspunsul corect, zicând: «Drept ai judecat» (Luca 7,43), dar numai dacă cu judecata ta ai fi avut în vedere şi iubirea: «De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci şi ea Mi-a arătat multă iubire. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte» (Luca 7,47). Mântuitorul îi iartă femeii păcatele, ţinând seama de iubirea ei faţă de El, căci şi ea mult a iubit (Luca 7,47), adică, în înţelesul corect al textului biblic (din păcate insuficient de explicit!), «căci şi ea Mi-a arătat multă iubire».
Iubirea şi iertarea păcatelor femeii s-au întâmplat simultan. Că iertarea lui Dumnezeu a impresionant-o, nu există nici o îndoială. Prin iubire ea a re-născut la o viaţă nouă. Pentru ea a început un timp nou.
Cugetarea lui Hristos «Cui se iartă puţin, puţin iubeşte», şi «Cui se iartă mult, mult iubeşte», este un avertisment către toţi oamenii de bună credinţă cu înţelesul, să nu rămânem la suprafaţa lucrurilor (să nu fim superficiali), îndeosebi atunci când stăm faţă către faţă cu Dumnezeu, bine ştiind că nimeni nu este exclus de la milostivirea Lui. Tot omul ştie calea pe care ajunge la ea, iar Biserica este casa care îi primeşte pe toţi şi nu refuză pe nimeni. Uşile ei rămân continuu larg deschise, ca toţi să se împărtăşească de harul lui Hristos, să ajungă la certitudinea iertării. Cu cât păcatul este mai mare, cu atât mai mare trebuie să fie iubirea, cu  care Biserica trebuie să-i întâmpine, pe cei care se pocăiesc.
Dumnezeu ne priveşte cu nespus de multă iubire pe noi, păcătoşii. Păcatele noastre nu-L scârbesc, nici nu-l înfricoşează. Exemplu ne este cazul Fiului risipitor. Venindu-şi în fire, se gândeşte cu ce fel de cuvinte să se justifice în faţa tatălui său. Tatăl însă îl aşteaptă din ziua în care plecase de acasă. Şi,  încă departe fiind el, tatăl său îl vede şi are milă. Aleargă în întâmpinarea lui şi, fără a-i da fiului rătăcitor răgaz să se justifice, cade pe grumazul lui şi îl sărută. Sărutul tatălui este un act cu adânc înţeles duhovnicesc; este sărutul păcii, este sărutul sfânt, este sărutul iubirii şi al împăcării (comp. Romani 16, 16; I Corinteni 16, 20; 1 Petru 5,14; Matei 5,23), este semnul actului împăcării, izvorât din iubirea tatălui faţă de fiul său.
Ori de câte ori citim sau ascultăm aceste istorioare, simţim cum se opreşte peste noi  aceeaşi privire compătimitoare a lui Hristos, pe care va fi simţit-o femeia păcătoasă din casa lui Simon şi fiul risipitor. Simţim cum încolţeşte în sufletele noastre speranţa şi curajul, de a lua hotărârea decisivă, de a ne schimba, de a deveni altfel, mai buni, mai îngăduitori, sau, cum spune românul, să devenim oameni «cum se cade», cu înţeles de oameni cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni.
Spovedania înseamnă întâlnirea reală cu Hristos, Care, nevăzut este prezent, Care primeşte mărturisirea noastră cea cu umilinţă, Care ne iubeşte, Care este milostiv, Care ne iartă, auzindu-ne spunând: «Doamne,Iisus Hristoase, Ful lui Dumnezeu, sunt un păcătos, dar, vezi, nu sunt cu totul netrebnic. Sunt gata şi în stare să mă ruşinez şi să mă pocăiesc de păcatele mele».
Ori de câte ori mergem la duhovnicul nostru şi-i spunem: «Părinte, am săvârşit multe păcate …..», Hristos se bucură de venirea noastră. El ne îmbrăţişează cu nemăsurata-I iubire dumnezeiască, ne iartă şi şopteşte fiecăruia: «Să nu-ţi fie teamă!»

II. Intrarea Domnului Iisus în Ierusalim −Floriile

Stăpânul tuturor; şi, văzându-Te şezând pe mânz, Te priveau ca şi cum ai fost pe heruvimi. Pentru aceasta strigau aşa: Osana, Celui dintru înălţime! Bine eşti cuvântat Cel ce ai venit şi iarăşi vii întru numele Domnului» (Din slujba Praznicului, Laudele, Stihira a 2-a). Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor este uşa larg deschisă prin care păşim în Săptămâna Mare, numită şi Săptămâna Sfintelor Patimi,  în timpul căreia Iisus Hristos a trăit punctul culminant al vieţii Sale printre oameni.
Înainte de Paştile iudeilor, Iisus a venit în Betania  şi a fost oaspete în casa Martei şi a Mariei, surorile lui Lazăr, pe care Iisus îl înviase a patra zi după ce acela murise (vezi Ioan 11, 1-44). Prietenii I-au pregătit cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. În timpul cinei, Maria, luând o litră (0,250 ml.) de mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus, apoi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului (Ioan 12, 1-3).
Evangheliştii Matei şi Marcu menţionează o altă ungere a lui Iisus cu mir, care s-a făcut tot în Betania, de către o femeie păcătoasă, pe când Domnul era oaspete la masă, în casa lui Simon Leprosul (Matei 26, 6-7; Marcu 14, 3).
Ucenicii n-au înţeles rostul gestului acestor două femei. Unii s-au mâhnit, alţii chiar s-au mâniat, văzând risipa fără rost (vezi Marcu 14, 4). N-au înţeles că ungerea lui Iisus era o profeţie, o prezicere a supliciului pe care Iisus avea să-l îndure. Cunoscând gândul lor, Iisus i-a liniştit şi le-a desluşit profeţia ascunsă în gestul celor două femei. Le-a zis: «Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Că ea turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei» (vezi Matei 26, 10-13; Marcu 14, 6-9).
Ca să se împlinească Scripturile, Iisus vine din Betania la Ierusalim. Acolo va fi judecat, lovit, batjocorit, condamnat la moarte şi  răstignit pe cruce, crucea devenind tronul pe care El va domni veşnic; va chema la Sine oamenii din toate timpurile şi le va oferi darul mântuirii. Evanghelistul Marcu spune că în jurul lui Iisus se strânsese mulţime mare de oameni, deja de când El a plecat din Ierihon spre Ierusalim (vezi Marcu 10,46).
Pe drumul din Betania spre Ierusalim s-a petrecut un fenomen, care a îndreptat şi mai mult atenţia oamenilor asupra lui Iisus. Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea jos la  marginea drumului şi cerşea. Când a auzit că pe acolo avea să treacă Iisus Nazarineanul, Bartimeu a început să strige şi să zică: «Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!». Mulţi îl certau ca să tacă, el însă mult mai tare striga: «Fiule al lui David, miluieşte-mă!». Iisus S-a oprit şi a zis: «Chemaţi-l!». L-au chemat pe Bartimeu, zicându-i: «Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă». Bartimeu a lepădat haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la Iisus. Iisus l-a întrebat, zicându-i:«Ce voieşti să-ţi fac?» . Bartimeu  orbul I-a răspuns: «Învăţătorule, să văd iarăşi». Iisus i-a zis: «Mergi, credinţa ta te-a mântuit». Bartimeu s-a vindecat chiar atunci, acolo, pe loc. A putut să vadă iarăşi şi a urmat lui Hristos (Marcu 10, 46-52).
Mulţimile ce-L însoţeau pe Iisus au pus minunea vindecării lui Bartimeu îndată în legătură cu strigătul acestuia: «Iisus, Fiul lui David» şi s-au întrebat: «Acest Iisus, Care merge înaintea lor la Ierusalim, pe Care ei Îl însoţesc, nu cumva Acesta este Mesia, noul David? Nu cumva, odată cu  intrarea Lui  în oraşul sfânt este şi  momentul în care Dumnezeu va reîntemeia Regatul lui David?» Căci, într-adevăr, intrarea lui Iisus în Ierusalim s-a desfăşurat prea precum glăsuiau Scripturile despre cine va fi, când şi cum urma să vină Mesia. Iisus vine spre Ierusalim din Betania pe la Betfaghe, pe lângă Muntele Măslinilor, adică, pe drumul despre care se ştia şi se credea că o să vină Mesia.
De la Betfaghe Iisus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi să meargă înainte şi să-I aducă un mânz de asină, pe care nu şezuse nici un om (Marcu 11,3). Ucenicii au găsit mânzul, l-au dezlegat şi l-au adus la Iisus, Care, şezând pe el, a intrat în cetate.
Strigătul profetic al lui Bartimeu «Iisuse, Fiul lui David», mai apoi însăşi intrarea lui Iisus în oraş, şezând pe mânzul asinei, au reamintit mulţimilor şi le-au întărit vechile speranţe mesianice.
Şi-au amintit de cuvintele proorocului Zaharia, cinci sute de ani mai devreme (în timpul domniei regelui Darius I – 521-485). Profetul Zaharia a descris scenariul venirii lui Mesia şi semnele însoţitoare după care El va fi recunoscut, unul dintre acestea fiind mânzul asinei, zicând: «Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei. Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta?» (vezi Zaharia 11,9; Ioan 12, 15; Matei 21,5).
Se comenta. Se răsfoiau de zor Scripturile. Se cercetau proorociile şi se descoperea că Iisus este urmaş al lui David; se comparau cele prezise de către prooroci, cu cele ce văzuseră şi auziseră ei că face şi învaţă fiul tâmplarului din Nazaret, Care, iată, acum intra în cetatea Ierusalimului, şezând pe mânzul asinei, precum a spus Zaharia. Un entuziasm confuz a covârşit inimile ucenicilor, ale locuitorilor cetăţii şi ale pelerinilor veniţi de sărbătoarea Paştelui iudaic. Era o credinţă şi o speranţă  generală, că Mesia pe care ei  Îl aşteptau va elibera ţara de ocupanţii romani, fapt pentru care Îi fac lui Iisus o primire cu substrat politic; Îl întâmpină ca pe un rege eliberator, strigându-I: «Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului» (Luca 19, 38). Unii îşi pun hainele pe asin, alţii le aştern pe cale, înaintea lui Iisus, care înainta călare pe mânzul asinei, alţii, prin grădini, taie ramuri şi  le aştern în drumul Lui (vezi Matei 21, 8-9; Marcu 11, 7-8; Ioan 12, 13) şi, într-un singur cuget şi simţire, încep să strige versuri din Psalmul 117, 26:  «Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Binecuvântată este împărăţia ce vine, a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!» (Marcu 11, 9-10 Ioan 12, 13). Aclamaţia Osana (în limba aramaică) este o componentă a Psalmilor Hallel (112-118). Este o rugăminte de ajutor în înţelesul «Ajută-mă» (comp. 2 Regi 14,4 şi 4 Regi 6, 26). Aşadar aramaicul Osana este originea aclamaţiei «Doamne miluieşte», «Kyrie eleison», «Gospodi pomilui», «Herr erbarme Dich» din slujbele religioase în întreaga lume creştină, ortodoxă şi neortodoxă. «Osana întru cei de sus! » exprimă convingerea unanimă că Dumnezeu a cercetat pe popoul Său în Iisus Hristos, Care va împlini făgăduinţa de binecuvântare făcută prima oară oarecând lui Avraam, părintele tuturor celor care cred, zicând: «Eu voi face din tine un neam mare; şi te voi binecuvânta şi-ţi voi mări numele şi tu vei fi izvor de binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi întru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului» (Facerea 12, 2-3). Este făgăduinţa dumnezeiască, pe care Israel a ţinut-o vie în rugăciune, îndeosebi în psalmii de rugăciune.  În înţelesul acesta se explică şi de ce, venind Iisus în Ierusalim, mulţimile entuziasmate L-au întâmpinat ca pe Cel binecuvântat şi ca pe Cel,  în a Cărui lumină toată omenirea se simte unită lăuntric în haina binecuvântării dumnezeieşti.
Deşi învăluită în veşmântul ascultării şi al smereniei, intrarea Domnului în Ierusalim o putem considera triumfală, doar în măsura în care o parte din mulţime înţelesese că El − Hristos − era de la Dumnezeu, ceea ce ar explica entuziasmul cu care L-au întâmpinat. În mijlocul acestei bucurii generale şi aproape euforice, Domnul Iisus nu era bucuros. Dimpotrivă. Era trist. Starea sufletească a lui Iisus la intrarea în Ierusalim este expresiv redată în mai toată iconografia creştină. Iisus şade liniştit pe asinul care, oarecum sfios, Îl poartă pe Domnul prin mijlocul tumultului mulţimilor. «Faţa lui Iisus exprimă tristeţe; chipul Lui pare întors cu desăvârşire spre înlăuntrul Său, spre El însuşi. Din toate părţile este aclamat, dar sufletul Lui pare dus departe, în pustia gândului chinuit de arşiţa insatisfacţiei cu gust».
Iisus era trist pentru că, prin înscenarea unui triumf nepotrivit, I se răstălmăcea misiunea şi învăţătura. Ca Dumnezeu, El cunoaşte gândurile celor care Îl ovaţionează.  Ştie că mulţi dintre cei care azi strigă «Osana», peste câteva zile, în ziua de Vineri, vor striga cu acelaşi înfocat entuziasm : «Ia-L! Ia-L!Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!» (Luca 23, 21, 23; Ioan 19, 6, 15; Marcu 15, 13, 14; Matei 27, 22, 23). Ucenicii Săi, care L-au însoţit pretutindeni, I-au ascultat învăţăturile, au fost martorii minunilor săvârşite de către El, s-au tulburat, s-au îndoit, au amuţit, L-au părăsit; au fost dezamăgiţi de felul în care Iisus a ales, să Se facă cunoscut ca Mesia şi Regele lui Israel.
Hristos se distanţează de astfel de idei şi aşteptări. Ştia foarte bine că peste puţin timp, unul din capetele de acuzaţie va fi şi acela, că a vrut să se proclame împărat. Cândva, le spusese ucenicilor că El este Împărat, şi că împărăţia Lui nu este din această lume, ceea ce ucenicii n-au înţeles. N-au înţeles, pentru că Iisus nu le-a vorbit în pilde, precum adesea, ci desluşit. Ei aşteptau de la Iisus să restaureze regatul lui David în înţelesul adevărat al cuvântului, ceea ce i-a determinat pe fiii lui Zevedeu (Iacob cel Mare şi Ioan), pe care Iisus i-a numit «fiii tunetului» (Boanerghes), să-I ceară Domnului să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Sa,  când va întemeia împărăţia ce avea să o întemeieze (vezi Matei 20, 20-23). De o intrare triumfală ar putea fi vorba numai dacă Iisus ar intra într-un Ierusalim, în care mulţimile L-ar întâmpina nu ca pe un împărat pământean, ci ca pe adevăratul Mesia, ca pe Fiul lui Dumnezeu. Dar n-a fost aşa. Ierusalimul s-a aliat cu romanii împotriva Lui, ceea ce i-a adus faima de „omorâtor de Dumnezeu” (vezi Matei 23,37; Luca 13, 34).
Sfinţii Părinţi, vorbind de gestul pelerinilor care şi-au aşternut hainele pe cale în faţa Lui, au spus că, şi noi, în faţa lui Hristos, trebuie să ne aşternem viaţa noastră, întreaga noastră existenţă, în chip de mulţumire şi de veneraţie. «Cu smerenie să ne aşternem pe noi înşine, nu hainele noastre sau ramuri moarte şi frunze verzi, care bucură ochii doar câteva ore, a căror soartă este, odată cu seva să piardă şi verdeaţa. Să ne aşternem noi înşine, îmbrăcaţi în harul Său, sau mai bine: cu El Însuşi cu totul… şi să ne aruncăm la picioarele Lui ca haine aşternute…. ca să-I putem aduce Biruitorului  morţii nu simple frunze de palmier, ci coroane de învingători. Fluturând ramurile duhovniceşti ale sufletului, strigăm şi noi în fiecare zi, împreună cu copiii, în sfântă veselie: „Bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, Regele lui Israel”»
A urmat Săptămâna Mare, pe care Biserica a numit-o şi Săptămâna Sfintelor Patimi, în care s-au întâmplat lucruri inexplicabile şi în care, toţi cei din imediata Lui apropiere au fost puşi în faţa unui examen foarte greu, la  care toţi au căzut.

III. Săptămâna Sfintelor Patimi sau Săptămâna Mare

 «De la stâlpările de finic şi de la acele ramuri, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecând la altă serbare dumnezeiască, la cinstitele Patimi ale lui Hristos, la taina cea de mântuire, să alergăm credincioşii, şi să-L vedem suferind Patimă de bunăvoie pentru noi. Şi mulţumindu-I, să-I cântă, cântare cuvioasă, grăind: Izvorule al milostivirii şi limanul mântuirii, Doamne, slavă Ţie» (Sfânta şi Marea Zi Luni, Stihoavna Vecerniei de Duminică, Stihira I).
Ultimele şapte zile din Postul Sfintelor Paşti, de la Duminica Floriilor până în Sâmbăta cea Mare, sunt numite generic Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfintelor Patimi, pe care creştinii ortodocşi o consideră a fi cea mai însemnată perioadă de timp din cursul anului bisericesc. Lecturile biblice şi slujbele din biserică le oferă posibilitatea, să trăiască tainic cel mai deosebit şi cel mai dramatic capitol din istoria mântuirii lumii, să pătimească, să moară împreună cu Hristos.
În Epistola către Filipeni, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre nepreţuitul dar, oferit lumii de către Dumnezeu prin Jertfa Lui Iisus Hristos, Fiul Său Cel Unul-Născut.
Apostolul evidenţiază momentele importante din istoria mântuirii şi dezaprobă trufia (aroganţa) lui Adam, care nu era Dumnezeu, dar voia să fie ca Dumnezeu. În faţa trufiei primului om (Adam), pe care puţin sau mai mult şi noi toţi o simţim în existenţa noastră, Sfântul Pavel pune smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care S–a întrupat din Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară Maria, S-a făcut om fără de păcat, dar a luat păcatele lumii asupra Sa şi S-a coborât în cea mai adâncă prăpastie a patimilor şi a morţii trupeşti.
Deşi Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos n-a păstrat prerogativele dumnezeieşti exclusiv pentru Sine. Nu S-a folosit de Dumnezeirea Sa, de demnitatea şi de puterea Sa, ca de nişte instrumente de triumf şi semne distinctive ale distanţei Lui faţă de lume. Dimpotrivă. A venit în chip de rob, «nu cu năluciri înfricoşându-ne pe noi».
Din iubire faţă de lume, Dumnezeu fiind, S-a deşertat pe Sine, adică S-a dezbrăcat  de slava Dumnezeirii, fără însă să piardă ceva din substanţa Dumnezeiri, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, adică Şi-a asumat, în  ipostasul Său dumnezeiesc, natura umană şi S-a făcut şi Fiul Omului.
Din iubire faţă de lume, S-a coborât din etern şi a intrat în istorie, adică în realitatea noastră omenească, marcată de suferinţă, de sărăcie, de graniţele voinţei omeneşti şi de moarte. S-a făcut fratele omului, luând din existenţa fiecărui bărbat şi din existenţa fiecărei femei. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce (vezi  Filipeni 2, 6-11).
Drumul acesta n-a fost hotărât la întâmplare, de destinul orb, ci a fost alegerea Lui liberă, prin asumarea mărinimoasă a planului de mântuire, stabilit «înainte de întemeierea lumii» de către Dumnezeu, «după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte»,  «Cel ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale» (vezi Efeseni 1, 4,9, 10-11).
Firea umană, ale cărei slăbiciuni şi păcate le-a luat asupra Sa, L-a purtat pe Hristos până la limita extremă, semnul inconfundabil al sfârşitului nostru, adică până la moarte. Din iubire pentru lume, Hristos S-a lăsat judecat, chinuit, batjocorit şi răstignit.
Moartea cea după trup pe cruce, considerată în Legea lui Moise blestem (vezi Deuteronom 21,23; Galateni 3,13) prin care Hristos a trecut, a fost cel mai înjositor şi cel mai umilitor sfârşit pe care cineva putea să şi-l închipuie.
A fost îngropat în mormânt pecetluit şi păzit de ostaşi, ca nu cumva trupul Lui, lipsit de viaţă, să fie sustras (furat) de ucenici, ca mai apoi să se spună şi să se creadă că a înviat, cum dealtfel s-a şi spus (vezi Matei 28, 12-15).
Hristos S-a pogorât «întru cele mai de jos ale adâncului», a zdrobit puterea iadului  şi a sfărâmat  încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, a biruit puterea morţii, a trezit  pe strămoşii neamului omenesc −Adam şi Eva − din somnul morţii, i-a ridicat împreună cu neamul omenesc la viaţă,  şi, după cum sta scris despre El în Scripturi, a treia zi a înviat «ca un biruitor» şi a dat lumii spre mântuire, Paştile nestricăciunii, adică  ÎNVIEREA.
Înainte de a-L numi pe Iisus Hristos Cel Înviat stăpânul lumii, Apostolul Pavel  trimite mai întâi la cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin glasul proorocului Isaia: «Eu sunt Dumnezeu, şi un altul nu există, Mie Mi se va pleca tot genunchiul» (Isaia 45,23), ca mai apoi să poată spune şi el: «Pentru aceea Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11; comp. Isaia 45, 23).

IV. Cina cea de Taină – Iisus spală picioarele ucenicilor (Ioan 13, 4-9)

«Când măriţii ucenici la spălarea cinei s-au luminat; atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint bolnăvindu-se s-a întunecat; şi judecătorilor celor fărădelege, pe Tine, Judecătorul cel drept Te-a dat. Vezi dar, iubitorule de avuţii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare şi-a agonisit. Fugi de sufletul nesăţios, cel ce a îndrăznit unele ca acestea asupra Învăţătorului. Cela ce eşti spre toţi bun, Doamne, slavă Ţie» (Troparul din slujba Utreniei din Sfânta şi Marea Zi Joi).
Înainte de sărbătoarea Paştilor, iată-L pe Iisus în mijlocul ucenicilor, în condiţia Învăţătorului şi a Domnului, Căruia nu I se slujeşte, cum s-ar cuveni, ci El Însuşi este Cel care Se smereşte şi slujeşte, spălând picioarele ucenicilor.
În cultura din bazinul Mării Mediterane, spălarea picioarelor oaspeţilor era actul de la sine înţeles care exprima buna ospitalitate din partea gazdei.
În spiritualitatea monastică din Biserica Apuseană, spălarea picioarelor s-a practicat cu ocazia primirii şi găzduirii străinilor (mandatum hospitum) şi la primirea novicelui în obştea monahală. De prin secolul al IX-lea, mandatum hospitum a devenit mandatum pauperum, cu înţelesul de spălarea picioarelor săracilor: cerşetori, pelerini, bolnavi, urmată de oferirea de  pâine şi hrană.
În seara Cinei, Iisus S-a dezbrăcat de mantie, a luat un ştergar, s-a încins cu el, a turnat apă în vasul de spălat şi, după obicei, a spălat picioarele ucenicilor, apoi le-a şters cu şervetul cu care era încins. După ce a spălat picioarele ucenicilor, Iisus Şi-a îmbrăcat mantia, S-a aşezat la masă şi le-a explicat rostul gestului Său, zicând: «Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, că sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu Vouă, să faceţi şi voi. Adevărat zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face» (vezi Ioan I, 38; 20, 16; VI, 68; XI,28; XIII, 6, 9, 13-17, 36;  Matei 23, 8). Formulele de adresare, Învăţătorul –Rabi sau Rabuni şi Domnul, erau obişnuite în comunitatea ucenicilor. După Înviere însă va predomina formula Domnul−ο κυριος (Ioan XX, 2, 18, 25, 28).
Spălarea picioarelor ucenicilor a fost actul, prin care Iisus le-a dat ucenicilor pildă de adâncă smerenie şi de iubire, în relaţiile lor unii cu alţii şi cu lumea. Le împărtăşeşte porunca iubirii, ca, văzând raporturile de dragoste dintre ei, lumea să-i recunoască pe ei că sunt ucenicii Lui: «Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii» (Ioan 13, 34 – 35).

V. Cina cea de Taină; Vânzarea lui Iuda (Ioan 13, 18-20)
«Apropiindu-ne toţi cu frică la masa cea de taină, să primim pâinea cu suflete curate, petrecând împreună cu Stăpânul, ca să vedem cum spală picioarele ucenicilor şi le şterge cu ştergarul, şi să facem precum am văzut, plecându-ne unul altuia şi spălând picioarele unul altuia. Că Hristos aşa a poruncit Apostolilor Săi, şi mai înainte le-a zis: Aşa să faceţi. Dar n-a ascultat Iuda, sluga şi înşelătorul» (Icosul din slujba Utreniei din Sfânta şi Marea Zi Joi; Denia de Miercuri seara).
VI. Rugăciunea lui Iisus în Grădina GhetsimaniDupă minunea înmulţirii pâinilor, Iisus le-a spus iudeilor că El este pâinea cea vie care s-a pogorât din cer pentru viaţa lumii. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci, iar pâinea, pe care El o va da pentru viaţa lumii este Trupul şi Sângele Lui, iar cei ce vor mânca Trupul Lui şi vor bea Sângele Lui rămân întru El şi El rămâne întru ei (Ioan 6, 51-56).
Auzind cuvintele Lui, iudeii, neînţelegând ce le spune, s-au tulburat şi se certau între ei, zicând: «Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?», iar mulţi dintre ucenicii Săi  s-au tulburat şi ei şi au zis: «greu este cuvântul acesta» şi de atunci n–au mai umblat cu El (vezi Ioan 6, 50-66). Iisus i-a întrebat pe cei doisprezece rămaşi lângă El, dacă nu vor şi ei să se ducă de la El. La întrebarea lui Iisus Petru a mărturisit: «Doamne, Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu» (Ioan 6, 68-69). Iisus le-a răspuns: «Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol!» (Ioan 6, 70).
Din vreme şi în repetate rânduri,  Iisus le-a spus ucenicilor că unul dintre dânşii nu-I va rămâne devotat  până la sfârşit; că prin acela El va fi dat în mâinile oamenilor, că va fi judecat şi dat morţii. În seara Cinei, Iisus a reînnoit vestea morţii Sale. Le-a spus ucenicilor că «Fiul Omului merge precum este scris despre El», că unul dintre ucenici Îl va vinde.
Auzind că unul dintre ei Îl va vinde, ucenicii se uitau unii la alţii, nedumeriţi despre cine vorbeşte.
Simon-Petru i-a făcut semn lui Ioan şi i-a zis: «Întreabă cine este despre care vorbeşte. Şi căzând acela (Ioan) astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: Doamne, cine este? Iisus i-a răspuns (numai lui Ioan n.n.): Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i-o voi da. Şi, întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a intrat atunci satana în el. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând. Dar nimeni dintre cei care şedeau la masă n-a înţeles pentru ce i-a zis aceasta. Căci unii socoteau, deoarece Iuda avea punga (de obşte n.n.), că lui îi zice Iisus: Cumpără cele de care avem trebuinţă la sărbătoare, sau să dea ceva săracilor. Deci după ce a luat acela (Iuda n.n.) bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte» (vezi Ioan 13, 21-30).
E bine de luat în seamă că expresia «a intrat satana în Iuda» este mai aspră decât expresia: «Şi unul dintre voi este diavol» (Ioan 6, 70; vezi şi Luca 22, 3). La îndemnul lui Iisus, Iuda, după ce a luat bucăţica de pâine, a părăsit sala cinei imediat, fără să se justifice faţă de ceilalţi ucenici.
Expresia «şi era noapte» vrea să spună că întunerecul în care Iuda a dispărut definitiv, este ca prăpastia în care cineva, umblând noaptea, se împiedică şi cade, pentru că lumina nu este cu el (vezi Ioan 11, 10). Iisus le-a mai spus ucenicilor că şi ei, toţi, se vor sminti întru El, din cauza celor ce I se vor întâmpla Lui în noaptea aceea.
Petru, răspunzând, I-a zis: «Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti». Iisus i-a zis lui: «Adevărat zic ţie că în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine» (vezi Matei 26, 21-34; Marcu 14 ,18-19; Luca 22, 21-34; Ioan 13, 21).
La Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a celebrat Liturghia pascală iudaică, pe care însă Domnul a plinit-o, dându-i un conţinut şi un înţeles nou. În cadrul ei a instituit Sfânta Taină a Euharistiei, în care El S-a oferit pe Sine jertfă, în locul mielului pascal tradiţional.
A cântat împreună cu ucenicii Psalmii Hallel (112-118), care amintesc de primul Paşti al iudeilor în Egipt, în noaptea în care Dumnezeu i-a eliberat din robia egipteană, a rostit tradiţionala cronologie (Haggada) a binefacerilor lui Dumnezeu pentru poporul Său. Apoi a luat în sfintele şi preacuratele Sale mâini pâinea, a mulţumit lui Dumnezeu, a binecuvântat-o, a sfinţit-o, a frânt-o şi a dat-o Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor». După ce au cinat, Domnul Hristos a luat  paharul, a amestecat vinul cu apă – după obiceiul locului, a mulţumit lui Dumnezeu, l-a binecuvântat şi l-a sfinţit, apoi l-a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: «Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea (adică, ori de câte ori vă veţi ruga şi vă veţi împărtăşi n.n.) spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea  acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni» (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; 1 Corinteni 11, 23-26).
«Zis-ai: vedeţi prietenilor, nu vă turburaţi; că s-a apropiat ceasul, ca să mă prindă şi să Mă dau morţii de mâinile celor fărădelege; şi toţi vă veţi risipi, lăsându-Mă singur; dar vă voi aduna iarăşi ca să Mă predicaţi pe Mine, iubitorul de oameni» (Din Slujba spălării picioarelor în Vinerea cea Mare, Troparul al 2-lea).

VII.  Sfânta şi Marea Zi Vineri, judecata, condamnarea şi răstignirea lui IisusDe la Cina cea de Taină, «După ce au cântat cântări de laudă », Iisus, însoţit de ucenici, «a ieşit la Muntele Măslinilor» şi a mers să se roage în Grădina Ghetsimani (vezi Marcu 14, 26). «Cântările de laude» vor fi fost, fără îndoială, versuri din cele două grupe  de psalmi Hallel, în care se exprimă lauda şi mulţumirea faţă de Dumnezeu, Care a eliberat pe Israel din robia egiptenilor şi i-a fost totdeauna sprijin şi ajutor în vremuri de restrişte.
Pe cale spre Ghetsimani, Iisus le spune ucenicilor că se vor sminti de moartea Lui: «Toţi vă veţi sminti, că scris este: „Bat-voi păstorul şi se vro risipi oile”» (Marcu 14, 27).
În grădina Ghetsimani, pe Muntele Măslinilor, Iisus Se pregăteşte pentru rugăciunea personală. Dacă în trecut, Iisus Se îndepărta de ucenici şi de mulţime să se roage la un loc singuratic (vezi Marcu 1, 35) sau se urca în munte (vezi Marcu 6, 46), în această noapte nu vrea să rămână la rugăciune singur (vezi Marcu 14, 32). El zice celor doisprezece: «Şedeţi aici până ce Mă voi ruga. Şi a luat cu El pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi a început a Se tulbura şi a Se mâhni. Şi le-a zis lor: „Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi”» (Marcu 14, 32-34).
Iisus vorbeşte ucenicilor cu cuvinte luate din Psalmi. Expresia «Întristat este sufletul Meu» o întâlnim în Psalmul 42, 6 şi exprimă hotărârea fermă, de a merge la moarte în momente cruciale din istoria mântuirii, cuprinsă în Vechiului Testament, pe care trimişii lui Dumnezeu le-au trăit şi le-au exprimat în rugăciunile lor, când au fost chemaţi să împlinească între oameni lucrul încredinţat lor de către Dumnezeu; au fost întâmpinaţi cu duşmănie, au fost respinşi, prigoniţi, omorâţi.
Moise este copleşit de misiunea încredinţată lui, să scoată poporul lui Israel din robia Faraonului şi să-l conducă prin pustie. Deznădăjduit zice către Dumnezeu: «Eu singur nu voi putea să duc tot poporul acesta: e prea greu pentru mine! Dacă asta-mi faci Tu mie, atunci mai bine omoară-mă dac-am aflat milă-n faţa ochilor Tăi, ca să nu-mi mai văd nenorocirea!» (Numeri 11, 14-15). Proorocul Ilie nu poate sluji lui Dumnezeu şi poporului cum se cuvine. Ameninţat să fie omorât din porunca reginei Izabela, s-a temut. Ca să-şi scape viaţa s-a ridicat şi a venit la Beer-Şeba, în ţara lui Iuda, şi a mers în pustie, cale de o zi; şi a venit şi s-a aşezat sub un ienupăr şi-şi ruga moartea, zicând:«Destul îmi este acum! Ia-mi, Doamne, viaţa, că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei!» (vezi 3 Regi 19, 1-5).
Iisus vrea să fie însoţit de către Petru, Iacob şi Ioan, ucenicii care Îl însoţiseră pe muntele Tabor şi fuseseră martorii minunii Schimbării la Faţă. Faptul că Se lasă însoţit de către cei trei ucenici nu este întâmplător. Ei vor mărturisi minunea Schimbării Domnului la Faţă săvârşită în prezenţa lor, nu îndată după eveniment, ci numai după ce «Fiul Omului va învia din morţi» (Marcu 9, 9, 12-13).
Vecinătatea celor trei ucenici, în timpul rugăciunii Lui în grădina Ghetsimani, este  importantă în aceeaşi măsură, precum prezenţa lor pe Muntele Taborului. Le-a zis acestora: «Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită», apoi S-a depărtat de la ei  ca la o aruncătură de piatră şi, îngenunchind, a căzut cu faţa la pământ şi Se ruga:  «Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu cu voia Mea, ci voia Ta să se facă. Iar un înger din cer s-a arătat lui şi-L întărea. Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ» (Luca 22, 40-4; Matei 26, 38-39, Marcu 14, 32-36).
Căderea lui Iisus cu faţa la pământ este formă de rugăciune şi exprimă devotament încrezător şi supunere voinţei lui Dumnezeu-Tatăl. Rugăciunea Lui se îndreaptă către Dumnezeu-Tatăl, cu Care El stă în relaţia inconfundabilă de Fiu, Unul-Născut. Vrea însă să-i ştie şi pe cei trei ucenici aproape de El şi în relaţie personală cu El, cu înţeles de apropiere directă, nemijlocită şi de rugăminte sau cerinţă de solidaritate, în momentul în care El simte că moartea, sfârşitul este aproape. Apropierea  în rugăciune exprimă armonia dintre Iisus şi ucenici, în clipa în care El se pregăteşte să împlinească, până dincolo de limită voia Tatălui, în care este inclusă şi chemarea către ucenici şi urmaşii lor, să-L urmeze pe drumul Crucii.
Ridicându-Se din rugăciune, Iisus a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare. Şi le-a zis: «De ce dormiţi? Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită» (Luca 22, 45-46; Matei 26, 40-41; Marcu 14, 37-37).
Îndemnul lui Iisus ne lasă să înţelegem că, în ceasul acesta, El se simte în cea mai profundă singurătate, Îi este frică şi se înspăimântă în faţa planului de mântuire a lumii, încredinţat Lui de către Dumnezeu-Tatăl.
Cuvintele: «Părinte, de voieşti, să treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. » exprimă frica, spaima şi groaza  Omului-Iisus în faţa morţii, dar şi cutremurul Fiului lui Dumnezeu la vederea mulţimii înfiorătoare a păcatelor lumii şi a răutăţilor acesteia, pe care El trebuie să le ia asupra Sa, ca să le biruie, ca să zdrobească puterea diavolului şi a morţii.
În rugăciunea lui Iisus către Dumnezeu-Tatăl, expresiile: «Avva Părinte», «toate sunt Ţie cu putinţă», «depărtează paharul acesta de la Mine!» merită atenţia noastră.
«Avva Părinte» este expresie din limba aramaică, cu care copiii se adresează tatălui lor. Iisus o foloseşte în rugăciunea Sa, ca să evidenţieze relaţia Sa de afecţiune, de iubire, de încredere, de devotament cu Dumnezeu-Tatăl.
Cuvintele: «Toate sunt Ţie cu putinţă» exprimă recunoaşterea şi mărturisirea atotputerniciei lui Dumnezeu; este preambulul rugăminţii, în care se reliefează drama voinţei omeneşti a lui Iisus Hristos în faţa morţii şi a celui rău: « Depărtează paharul acesta de la Mine!».
Cuvintele: «Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu» sunt esenţiale şi definitiv hotărâtoare. Ele exprimă consimţirea supunerii voinţei omeneşti, voinţei dumnezeieşti. În persoana dumnezeiască a Fiului, voinţa omenească îşi găseşte împlinirea în supunerea voinţei lui Dumnezeu-Tatăl. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că această relaţie de subordonare a voinţei omeneşti, voinţei dumnezeieşti, a fost hotărâtă de Dumnezeu deja de când a creat bărbatul şi femeia şi se exprimă de bună voie, prin răspunsul «Da» către Dumnezeu. Căderea în păcat a făcut ca acest «Da» către Dumnezeu să devină neascultare, să devină «babilonie, confuzie». Adam şi Eva au considerat că «Nu»către Dumnezeu înseamnă culmea cea mai înaltă (apogeul) a libertăţii şi desăvârşirea absolută.
Pe Muntele Măslinilor, Iisus readuce voinţa umană la «Da»-ul iniţial, desăvârşit, către Dumnezeu. În El, voinţa umană, naturală, este subordonată rânduielii stabilite de către persoana dumnezeiască.
Noi rostim rugăciunea Tatăl nostru în fiecare zi. Zicem: «Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ» (comp. Matei 6,10). Asta înseamnă că recunoaştem voia lui Dumnezeu faţă de noi, cu noi, pentru noi şi pentru viaţa noastră. Recunoaştem că Dumnezeu este reperul spre care şi după care ne orientăm voinţa şi toată existenţa noastră în fiecare zi. Recunoaştem că voinţa lui Dumnezeu se face în «cer» şi că «pământul» devine «cer», ori de câte ori se face pe el voia lui Dumnezeu, ori de câte ori iubirea, bunătatea, adevărul, frumuseţea dumnezeiască sunt nelipsite.
În rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani, în acea cumplită şi minunată noapte, «pământul» a devenit «cer», prin aceea că El a luat aspra Sa «pământul» voinţei Sale omeneşti, cutremurată de frică şi groază, ca prin El să se împlinească voia lui Dumnezeu şi pe pământ.
E bine să învăţăm, când ne rugăm, să ne încredinţăm desăvârşit grijii lui Dumnezeu; să-L rugăm să ne dăruiască puterea să ieşim din noi înşine şi să ne reînnoim faţă de El  «Da» – ul nostru, să-I spunem iar şi iar «facă-se voia Ta!», dar şi voia noastră să corespundă voinţei Lui.
«Acestea zice Domnu către iudei: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce Mi-aţi răsplătit? În loc de mană cu fiere; în loc de apă cu oţet; în loc să Mă iubiţi, pe cruce M-aţi pironit. De acum nu voi ai răbda, chema-voi neamurile Mele şi acelea Mă vor preaslăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul şi Eu le voi dărui viaţă veşnică» (Din slujba Sfintelor Patimi, Antifonul al 12-lea).
Vinerea Mare este ziua patimilor şi a răstignirii Domnului Hristos. Este ziua în care s-au adeverit proorociile Vechiului Testament despre Mesia (vezi Ioan 12, 38, 40; 13, 18; 15, 25; 17, 12; 19, 24; Marcu 14,24; vezi Luca 9, 44). Jertfa Sa de bună voie a fost parte din lucrarea programatică de mântuire a lumii, pe care Dumnezeu-Tatăl a încredinţat-o spre desăvârşire Fiului Său, Cel Unul-Născut − Iisus Hristos.
Mântuitorul a spus ucenicilor Săi că a venit în lume să facă voia Tatălui, Care L-a trimis să săvârşească lucrul Lui, iar lucrul pe care I l-a dat Tatăl să-l săvârşească mărturiseşte despre El, că de către Tatăl este trimis şi El face voia Tatălui, pentru că Tatăl Îl iubeşte şi El iubeşte pe Tatăl (vezi Ioan 4,34; 5,36; 14,31; 17,4).
După rugăciune, în grădina Ghetsimani, Iisus a zis ucenicilor: «E gata! A sosit ceasul. Iată, Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor…. Iată, cel ce M-a vândut s-a apropiat. Şi îndată, încă vorbind El, a venit Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, şi cu el mulţime cu săbii şi cu ciomege, de la arhierei, de la cărturari şi de la bătrâni. Iar vânzătorul le dăduse semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi duceţi-L cu pază. Şi venind îndată şi apropiindu-se de El, a zis Lui: Învăţătorule! Şi L-a sărutat. Iar ei au pus mâna pe El şi L-au prins» (Marcu 14, 41-47; Matei 26, 46-50; Ioan 18, 3-9).
L-au dus la Anna – marele preot, apoi la Caiafa, «care era arhiereu al anului aceluia şi cel ce sfătuise pe iudei, că este de folos să moară un om pentru popor» (Ioan 18,13-14). Spre dimineaţă L-au dus pe Iisus ca pe un făcător de rele la pretoriu,  în sala unde Proconsulul roman – Pilat din Pont ţinea scaun de judecată. Auzind Pilat că «omul este galileean», L-a trimis pe Iisus la Irod – regele vasal al provinciei Galileea, care era şi el în Ierusalim în acele zile, ca să-şi judece el supusul.
Regele Irod s-a bucurat să-L cunoască pe Iisus sperând, să-L vadă făcând şi vreo minune; Irod L-a întrebat pe Iisus multe lucruri, dar El n-a răspuns nimic. «Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, L-au batjocorit pe Iisus şi luându-L în râs, L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-au trimis iarăşi la Pilat. Şi în ziua aceea Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei» (Luca 23, 6-12).
Negăsind îndreptăţite învinuirile aduse lui Iisus,  Pilat «a ieşit afară la iudei şi le-a zis: Eu nu găsesc în El nici o vină; dar este obiceiul ca la Paşti să vă eliberez pe unul. Voiţi deci să vă eliberez pe regele iudeilor? Deci au strigat iarăşi, zicând: Nu pe Acesta, ci pe Baraba. Iar Baraba era tâlhar» (Ioan 18, 29-40; Luca 23, 23,4, 25; Marcu 15,15). «Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia» (Matei 27, 24).
După rostirea osândei a urmat umilinţa. Soldaţii L-au dezbrăcat pe Iisus de hainele Lui şi i-au pus o hlamidă roşie. I-au pus pe cap cunună de spini şi în mâna Lui cea dreaptă – trestie; şi, îngenunchind înaintea Lui, îşi băteau joc de El, zicând: «Bucură-Te, regele iudeilor!» . Şi scuipând asupra Lui, au luat trestia şi-L băteau peste cap.Deşi nu L-a găsit vinovat, Pilat L-a dat pe Iisus să fie biciuit. «Ostaşii au împletit cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie. Şi veneau către El şi ziceau: Bucură-te, regele iudeilor! Şi-I dădeau palme. Şi Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis: Iată vi-L aduc pe El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în El nici o vină. Deci a ieşit Iisus afară, Bild: Pilat – eu nugăsesc în El nici o vină purtând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le-a zis lor Pilat: Iată Omul! Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii, au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.  Pilat căuta să-L elibereze, dar iudeii strigau, zicând: Dacă eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului, ori noi nu avem împărat, decât pe Cezarul. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit» (vezi Ioan 19, 1-16; Luca 23, 21-25; Marcu 15, 12-20; Matei 27, 22-31).
Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească (Matei 27,31). Şi ducându-Şi crucea, Iisus a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, «unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus». Şi pe când Îl duceau, soldaţii au oprit pe un oarecare Simon Cireneul, Bild: Simon Cireneul care venea din ţarină, şi i-au pus crucea, ca s-o ducă în urma lui Iisus (Ioan 19, 26), deşi autorii Evangheliilor nu menţionează faptul că Iisus ar fi căzut sub greutatea crucii, cum s-a transmis de către predania orală a Bisericii. Incidentul pare verosimil, dacă este aşezat în dreptul profeţiei Proorocului Isaia despre Ebed Jahve − Robul lui Dumnezeu, rostită în anul 738, înainte de tragedia de pe Golgota: «Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul în faţa căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat» (Isaia 53,3-5).
După cât pătimise Iisus în grădina Ghetsimani, purtat legat şi sub escortă, de la Anna la Caiafa, de la Caiafa la Pilat, de la Pilat la regele Irod, de la Irod din nou la Pilat, după o noapte fără somn, batjocorit, umilit şi lovit de către soldaţi, ca om, nu va fi putut să mai fie într-o condiţie fizică optimă, încât să poată purta o povară probabil mai grea decât propriul trup. Iisus va fi fost nu numai istovit, ci şi rănit în inima Sa; Iuda Îl trădase, Petru se lepădase de El de trei ori cu jurământ (vezi Marcu 14, 66-72), ceilalţi ucenici Îl părăsiseră în ceas de restrişte, iar mulţimile, care L-au întâmpinat cu entuziasm în ziua venirii  Sale în Ierusalim, acum Îl respingeau.

VIII. Răstignirea, rugăciunea lui Iisus pe Cruce, cuvintele rostite pe cruce, moartea Sa

«Astăzi S-a spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape, cu cunună de spini S-a încununat Împăratul îngerilor, cu porfiră mincinoasă S-a îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori; lovire peste obraz a luat, Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam; cu piroane S-a pironit mirele Bisericii; cu suliţa S-a împuns fiul Fecioarei! Închină-mu-ne patimilor Tale, Hristoase; arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta (Din slujba Sfintelor Patimi, Antifonul al 15-lea).

Evangheliştii au descris câteva episoade întâmplate, de la plecarea lui Iisus din pretoriul dregătorului (Pontius Pilatus), pe Drumul Crucii, până la locul răstignirii pe muntele Golgota. «Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus afară  să-L răstignească. Şi venind la locul numit Golgota, care înseamnă Locul  Căpăţânii, I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi gustând, nu a voit să bea. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia, ca să se împlinească ceea ce s-a spus de proorocul: „Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” (Psalm 21, 20; Psalm 68, 25). Iar când L-au răstignit era ceasul al treilea. Şi vina Lui era scrisă deasupra: „Acesta este Iisus, regele iudeilor”. Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: „Cu cei fără de lege a fost socotit” (Isaia 53,12).  Iar Iisus zicea „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”» (vezi Matei 27, 31-44 ; Marcu 15, 15-28; Luca 23, 26-34; Ioan 19, 16-24).
Odată cu Iisus au fost răstigniţi şi alţi doi făcători de rele (tâlhari, netrebnici), unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui (Matei 26, 38; Marcu 15, 26; Luca 23, 33) astfel,  astfel că şi în această circumstanţă macabră, între cei doi tâlhari, la mijloc, Iisus  (Ioan 19, 18) ocupă locul de cinste. Evangheliştii au evitat să descrie cu de-amănuntul martiriul Învăţătorului lor. Au menţionat doar câteva detalii din procedura de răstignire a lui Iisus, considerând probabil că această monstruozitate le era binecunoscută oamenilor de atunci. O descriere a supliciului lui Iisus o făcuse deja Proorocul Isaia, în anul 738, înainte de tragedia de pe Golgota, vorbind despre Servul Domnului (Ebed Jahve): «Noi ca pe un copil L-am vestit înainte-I, ca pe o rădăcină în pământ însetat: nu are chip şi nici mărire; noi l-am văzut, dar El n-avea nici chip, nici frumuseţe. Ci Îi era chipul nevrednic de cinstire şi mai prejos decât acela al fiilor oamenilor. El era un om în suferinţă şi obişnuit să rabde slăbiciune; că faţa Şi-a întors-o: defăimat a fost, iar nu îmbrăcat în cinste. El păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, dar noi Îl socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri şi necaz. El însă pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era şi noi prin rana Lui ne-am vindecat. Noi toţi ca nişte oi ne-am rătăcit, iar Domnul pe El L-a dat pentru păcatele noastre. Din pricina chinului El nu-Şi deschide gura; ca o oaie la-njunghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas în faţa celui ce-l tunde, aşa El nu Şi-a deschis gura. Întru smerenia Lui I s-a răpit dreptatea (adică, smerit fiind, a primit să fie condamnat pe nedrept). Neamul Său cine-l va spune? (adică, nimeni nu va încerca să explice taina întrupării şi naşterii Lui din Fecioară, fără să impieteze într-un fel sau altul − Sfântul Ioan Hrisostom). Că viaţa I se ia de pe pământ; pentru fărădelegile poporului Meu a fost El dus la moarte…; că El fărădelege nu a săvârşit şi nici vicleşug în gura Lui nu s-a aflat….Sufletul Său a fost dat spre moarte şi cu cei fără de lege a fost socotit şi păcatele multora le-a purtat şi pentru fărădelegile lor pe Sine S-a dat» (Isaia, 53, 2-12). Evangheliştii spun că, «după ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: „să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţi pentru ea”, ca să se împlinească Scriptura, care zice: „Împărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi!”» (Ioan 19, 24; Matei 27,35; Marcu 15,24; Psalm 21,20).
Era dreptul soldaţilor din comandoul de execuţie, să-l spolieze pe condamnat de straiele sale. Cămaşa lui Iisus, fiind «fără cusătură, de sus ţesută în întregime», devenea nefolosibilă, dacă ar fi sfâşiat-o, de aceea au aruncat sorţi pentru ea. Cămaşa lui Iisus Hristos «fără cusătură, de sus ţesută în întregime» corespundea veşmântului (χιτων), pe care îl purta Marele Arhiereu în timpul activităţilor sacerdotale. Veşmântul nu era  făcut din două părţi (faţă−spate), unite prin cusătură la umeri şi pe ambele părţi. Era  ţesut dintr-un singur fir (υφασμενον),  lung până la picioare, fluturător, susţinut cu un brâu brodat cu fir de aur. Simbol al veşmântului Marelui Arhiereu, Cămaşa lui Hristos a fost veşmântul Marelui Arhiereu Iisus Hristos şi simbolul Bisericii celei Una şi nedespărţită (nesfâşiată).
Deşi făcut de toată ocara de către oameni, Iisus stă sub ocrotirea lui Dumnezeu, întrucât cămaşa Lui nu este distrusă. Cu acest înţeles este comentată şi împungerea coastei lui Iisus cu suliţa (Ioan 19, 33-37).
Despuierea lui Iisus de hainele Sale înseamnă act de smerenie, cu înţeles de renunţare totală la bunurile pământeşti şi la Sine Însuşi. Este aceeaşi smerenie cu care, la Cina cea de Taină,  Iisus S-a dezbrăcat de hainele Sale şi a spălat picioarele ucenicilor (vezi Ioan 13,4).
Se ştie că Iisus a stat răstignit pe cruce şase ore: de la orele nouă, dimineaţa, până la orele trei, după-amiază. În primele trei ore, cei care treceau pe acolo Îl huleau, mărturisind prin aceasta necredinţa lor şi zicând: «„Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce! ” De asemenea şi arhiereii, batjocorindu-L între ei, împreună cu cărturarii ziceau: „Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem”. Şi cei împreună răstigniţi cu El Îl ocărau» (Marcu 15, 29-32).
Evangheliştii au descris moartea lui Iisus ca pe un eveniment cosmic şi liturgic, care a marcat începutul noii Liturghii, celebrată în Templul neclădit de mâna omului, de către El, Cel mort şi Înviat, Care cheamă toate neamurile să le unească în  Taina Trupului şi a Sângelui  Său. Ei au consemnat trei fenomene nefireşti care au fost observate de către martorii răstignirii, în acelaşi timp în care Iisus Şi-a dat duhul: unul pe cer, altul pe pământ şi un al treilea în Templul din Ierusalim, în aşezământul în care Dumnezeu este prezent.
Fenomenele menţionate de către Sfântul Luca sunt prezentate deosebit, faţă de cele descrise de către Evangheliştii Marcu şi Matei. Marcu nu menţionează întunerecul de trei ceasuri, iar Matei îl descrie însoţit de câteva episoade apocaliptice.
«Iar când a fost ceasul al şaselea, întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea» (Marcu 15, 33; Luca 23,44).
«Şi Catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după Învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora» (Matei 27, 51-53).
Fenomenul natural, întâmplat în timpul agoniei lui Iisus răstignit pe cruce, când cerul şi-a pierdut lumina şi peste tot pământul s-a lăsat întunericul şi a cuprins întreaga făptură − oameni şi lucruri − timp de trei ore, de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea, este văzut ca semn, că întreaga creaţie a participat la episodul agoniei şi a morţii Fiului lui Dumnezeu şi că se va împărtăşi de roadele Jertfei şi a Învierii lui Hristos. Sfântul Ioan spune că Pilat a scris şi a pus deasupra crucii lui Iisus inscripţia (titulus) cu vina condamnatului: «Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor!» (INRI), din care reieşea că acest Iisus din Nazaret este vinovat de moarte, deoarece el S-a răsculat împotriva stăpânirii romane şi s-a declarat împărat al iudeilor.
Inscripţia era avertisment dar şi mijloc de intimidare. Romanii obişnuiau să scrie vina pe o tăbliţă, pe care o agăţau la gâtul condamnatului, sau era purtată în faţa procesiunii spre locul execuţiei, apoi ţintuită pe stâlpul infamiei, în cazul lui Iisus pe cruce, spre ştiinţa tuturor.
Inscripţia era în limbile utilizate în vremea aceea în Palestina şi în Imperiul Roman: ebraica populară (arameică), latina oficială şi greaca, folosită în comunicaţie şi comerţ.
În Biblioteca Vaticanului, se păstrează o tăbliţă cu inscripţia de pe crucea lui Iisus, despre care se spune şi se crede că ar fi chiar cea originală. Specialiştii sprijină această teorie, pe baza unei erori fundamentale. Versiunea arameică (ebraică) nu este scrisă de la dreapta spre stânga, cum s-ar fi cuvenit, ci de la stânga spre dreapta, precum celelalte două, latină şi  greacă, ceea ce îndreptăţeşte presupunerea,  că a fost scrisă în grabă de către cineva,  care nu era nicidecum familiarizat cu regula de scriere şi citire a limbii ebraice, de la dreapta spre stânga.
Formula inscripţiei n-a fost pe placul arhiereilor iudeilor. Au considerat-o compromiţătoare pentru ei şi au protestat, cerându-i procuratorului să o modifice, zicând: «Nu scrie: Împăratul iudeilor, ci că Acesta a zis: Eu sunt Împăratul iudeilor». Pilat i-a bruftuluit. Le-a răspuns: «Quod scripsi, scripsi», adică, «Ce am scris, am scris» (Ioan 19, 19-22). Altfel spus: «În pofida voastră Iisus rămâne împăratul iudeilor, Mesia, Care domneşte de pe cruce».
Poate nu greşim prea mult să credem, că Pilat nu a vrut să modifice inscripţia Împăratul iudeilor, ca să se răzbune pe arhiereii iudeilor, care l-au obligat să-L răstignească pe Iisus, pe care el nu-L găsise vinovat de moarte, dar pe care ei însă Îl renegaseră mai devreme ca «rege al iudeilor» şi ca Fiul lui Dumnezeu, şi  Îl condamnaseră la moarte (vezi Ioan 19, 14-15).
Aceasta a fost împrejurarea care a făcut ca Irod să fie martorul Împărăţiei lui Iisus, iar inscripţia − titlul Lui de Împărat. Pilat a încercat să-L salveze pe Iisus până în clipa în care L-au învinuit că este un răzvrătit împotriva stăpânirii romane (vezi Matei 27, 1-25; Marcu15, 1-15;Luca 23, 1-25; Ioan 19, 1-16).
Din descrierile Evangheliştilor reiese că răstignirea lui Iisus a fost executată după un program stabilit  în prealabil, altfel spus, după procedura devenită rutină. Hristos n-a fost nici primul, nici ultimul om care a murit răstignit pe cruce. Obiceiul era foarte vechi. Se crede că romanii îl preluaseră de la perşi. Pentru mulţi va fi fost un spectacol ocazional, o privelişte (vezi Luca 23, 48), la care puteau să participe mânaţi de diferite sentimente: curiozitate, distracţie, duşmănie, compasiune.Pentru posteritate au fost reţinute cuvinte şi expresii, supranumite ultimele  cuvinte rostite de Iisus pe cruce, şapte la număr, rostite în agonia morţii. N-au fost rostite întâmplător şi fără sens. Ele stau în concordanţă cu texte din Sfânta Scriptură şi exprimă rugăminte, rugăciune, făgăduinţă, consfinţire.
Evangheliştii, cu excepţia Sfântului Ioan,  n-au fost prezenţi la patimile şi la ultimele momente din viaţa lui Iisus. De frica iudeilor s-au ascuns. Matei, Marcu şi Luca au consemnat ultimele  cuvinte rostite de Iisus pe cruce, nu din perspectiva de martori oculari, ci cu mare probabilitate din povestirile celor câţiva apropiaţi ai lui Iisus, care au urmărit priveliştea de departe (Luca 23, 49). Ei spun că lângă cruce au privegheat: Maria, mama lui Iisus, Maria (lui Cleopa?), mama lui Iacob cel Mic şi a lui Iosi, Maria Magdalena, Salomeea, mama fiilor lui Zevedeu, femeile care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I, iar acum priveau de departe, şi Ioan Evanghelistul. Doar aceştia dintre prietenii şi ucenicii lui Iisus au avut curajul şi puterea sufletească să stea de veghe lângă cruce, până când Iisus Şi-a dat duhul. Ei vor fi povestit şi despre ultimele cuvinte ale lui Iisus pe cruce. Sfântul Ioan spune că sutaşul (Longhin, după tradiţia orală n.n.) a împuns cu lancea coasta lui Iisus, ca să constate dacă Acesta a murit.
1. Primul cuvânt din cele şapte este rugăciunea lui Iisus pentru cei care Îl răstigneau, consemnat numai în Evanghelia după Sfântul Luca: «Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, La-u răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac» (Luca 23, 33-34).
Din coasta împunsă cu suliţa a curs  sânge şi apă – dovada morţii, iar el, Ioan, a văzut aceasta şi «a mărturisit şi mărturia lui este adevărată; şi acela (Ioan) ştie că spune adevărul, ca şi voi (adică noi n.n.) să credeţi» (vezi Matei 27, 55;  Marcu 15, 40-41; Luca 23,49; Ioan 19, 25, 34-35).
1. Cuvintele «Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac» sunt o rugăciune. Iisus roagă pe Dumnezeu-Tatăl să-i ierte pe cei care L-au chinuit, L-au batjocorit, iar acum Îl dau morţii răstignit pe cruce. Iisus justifică rugăciunea de iertare cu necunoaşterea şi cu neştiinţa acelora, ştiind că neştiinţa ţine deschisă uşa spre convertire, adevăr dovedit chiar în ceasul morţii lui Iisus de către sutaş, care a mărturisit fulgerător şi cu convingere: «Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!» (Marcu 15,39;Luca 23, 34). Prin rugămintea către Dumnezeu-Tatăl, Iisus a consfinţit principiul pe care El l-a enunţat cândva în Predica de pe Munte: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc» (Matei 6,44).
Iisus a plinit Legea Veche cu porunca cea nouă, porunca  iubirii, practicată până dincolo de limită. El a reprobat legea răzbunării, înlocuind-o cu legea generozităţii. Celor ce Îi ascultau atunci învăţăturile le spunea, că răsplata lor va fi multă şi ei vor fi fiii Celui Preaînalt, dacă vor iubi pe vrăjmaşi, dacă le vor face bine, dacă vor fi milostivi cu ei, dacă nu-i vor judeca, dacă nu-i vor osândi, dacă îi vor ierta, avertizând-i totodată zicând: «cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura» (Luca 6, 35-38).
2. Al doilea cuvânt din cele şapte l-a rostit Iisus cu privire la grija lui Dumnezeu faţă de lume. Văzând pe mama Sa şi pe Ioan, ucenicul pe care El îl iubea mai mult, stând de veghe lângă crucea Lui, a zis mamei Sale: «Femeie, iată fiul tău!», apoi a zis ucenicului: «Iată mama Ta!» (Ioan 19, 26-27).
Părintele Mitropolit Valeriu Anania interpretează aceste două expresii: «Femeie, iată fiul tău!», (Fiule) «Iată mama Ta!» ca o «dispoziţie testamentară» (Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti 2001, p. 1580, nota d).
Faptul, că cele două expresii sunt consemnate numai de către Sfântul Ioan Evanghelistul, acestea privindu-l direct şi pe el, întăreşte credinţa că Iisus a fost unicul fiu al Sfintei Fecioare Maria, care, după moartea lui Iisus, nu mai avea pe altcineva care să o ocrotească.
Expresiile «Femeie, iată fiul tău!» şi  «Iată mama Ta!» confirmă dimensiunea filială consemnată în actul de adopţie,  întărit prin semnătură cu parafă verbală, sigiliul fiind însuşi cuvintele şi numele lui Iisus, la care se adaugă dimensiunea duhovnicească.«Femeie, iată fiul tău!»,  «Iată mama Ta!» exprimă grija iubitoare a lui Dumnezeu faţă de întreaga omenire şi, fără să greşim prea mult, le putem considera un codicil la Evanghelia despre grijile vieţii (vezi Matei 6, 25–32; Luca 12, 22-30),  de care să nu ne tulburăm, ci să I le încredinţăm lui Dumnezeu, Care le cunoaşte cu adevărat pe cele de care avem nevoie (vezi Matei 6,32; Luca 12,30), căci El are grijă de noi (vezi 1 Petru 5,7).
Hristos a rostit aceste cuvinte ca să întărească încrederea şi credinţa  în purtarea de grijă (pronia) a lui Dumnezeu faţă de lume, iar Sfânta Fecioară Maria devine «Eva cea nouă» şi maica tuturor creştinilor, care intră şi rămân cu ea într-o relaţie spirituală de fii şi maică, ea fiind mijlocitoare şi cu ei împreună-rugătoare în faţa lui Dumnezeu.
Faptul că Maica Domnului, în ambele expresii, nu este amintită cu numele ei, Maria, nici cu apelativul mamă, ci cu denumirea comună, femeie, exprimă situaţia nouă a Sfintei Fecioare, ca factor hotărâtor  în contextul istoriei mântuirii realizată în Iisus Hristos.
La Nunta din Cana Galileii, aflând de la slujitori că s-a terminat vinul, Maria a mers la Iisus şi L-a rugat să-i salveze din acea situaţie supărătoare. Auzind despre ce este vorba, Iisus pare a refuza cererea Maicii Sale zicând: «Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu» (Ioan 5,4).
Sfântul Ioan nu spune dacă şi în ce măsură Maica Domnului a stăruit cu rugămintea pe lângă Iisus. Ne lasă însă să credem că Maica Domnului intuia în Iisus prezenţa latentă a puterii dumnezeieşti, care însă nu se manifestase încă. Căci nu la întâmplare a zis slujitorilor: «Faceţi orice vă va spune El!» (Ioan 2, 5).
Iisus a zis slujitorilor să umple vasele cu apă, apoi să scoată şi să aducă nunului. Acesta a gustat apa care se făcuse vin din cel bun, dar, neştiind de unde este, a chemat pe mire şi l-a dojenit, zicând: «Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum» (Ioan 2,9-10).
Aşa s-a întâmplat că, la îndemnul şi stăruinţa Maicii Domnului, s-a pus început minunilor lui Iisus Hristos şi descoperirii slavei Sale Dumnezeieşti, într-o împrejurare neprevăzută dar hotărâtoare pentru ucenicii Săi, care au crezut în El (Ioan 2, 11).
«Faceţi orice vă va spune El!» este mesajul scurt, dar substanţial pe care Maica Domnului l-a rostit nu numai pentru slujitorii nunţii de atunci, ci şi pentru noi cei de azi, şi rămâne actual cât va fi lumea lume. «Faceţi orice vă va spune El!» mai înseamnă şi urmaţi învăţăturile şi sfaturile lui Hristos, pentru că tot ce spune El este Cuvânt de la Dumnezeu; tot ce spune El este adevăr.
Altă dată, pe când Iisus le vorbea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: «Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!» . Iisus confirmă cuvintele acelei femei cu referinţă la mesajului Maicii Domnului: «Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”» (Luca 11, 27-28), adică să ascultaţi şi voi cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum şi Fecioara Maria a ascultat, când a răspuns îngerului, zicând: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (vezi Luca 1,38), aşadar faceţi şi voi cum a făcut ea, ascultaţi-o şi pe ea, când vă spune să ascultaţi de cuvântul lui Dumnezeu.
Iisus a evidenţiat importanţa Sfintei Fecioare în Biserică. A încredinţat omenirea în grija ei, spunând ucenicului: «Iată mama Ta!» (Ioan 19,27), Ioan Evanghelistul reprezentând în momentul acela pe toţi oamenii din toate timpurile şi de pretutindeni.

3. Al treilea cuvânt din cele şapte l-a spus tâlharului  pocăit (latro poenitans), răstignit de-a dreapta Lui. Acela  a cunoscut în Iisus Hristos faţa văzută a lui Dumnezeu. Conştient de păcatele sale, i-a părut rău de ele, s-a pocăit, apoi L-a rugat pe Iisus zicând: «Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta» Iisus i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus: «Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai» (Luca 23, 42-43).
Expresia «Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta» trimite la Psalmul 105, 4: «Adu-Ţi aminte de noi, Doamne, întru bunăvoinţa Ta faţă de poporul Tău; cercetează-ne pe noi cu mântuirea Ta». În spiritualitatea iudaică, acest psalm este rostit ca rugăciune în ceasul morţii. Tâlharul crede că Cel răstignit alături de el este Mesia, despre care se ştie că, venind în împărăţia Sa, va desfiinţa orice domnie, orice stăpânire şi orice putere, şi va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale (1 Cor. 15,24; vezi Daniel 7,14,25; Matei 28,18, 1 Timotei 6,15; Psalm 109,1; Faptele Sfinţilor Apostoli 2,34; Evrei 1,13; 10,13). Iisus îi spune că împărăţia Lui este raiul, cu înţeles de loc şi stare, şi îi făgăduieşte intrarea nemijlocită în sălaşul drepţilor azi, adică nu mâine, nu peste o zi, peste un an, nici în ziua Parusiei (a doua venire a lui Iisus Hristos la sfârşitul lumii), ci, odată cu Învierea Lui: «Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai» (Luca 23, 43).
Cuvântul astăzi stă pentru credinţa că moartea este trecerea imediată  în lumea cealaltă, în rai, în sânul lui Avraam, sau în iad (vezi Luca 16, 22-23).
Iisus ştie că El intră nemijlocit în comuniunea Tatălui şi cu aceasta redeschide şi omului drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu. Răspunsul dat tâlharului împărtăşeşte speranţa sigură, că ne împărtăşim de bunătatea lui Dumnezeu chiar şi în ultimele clipe ale vieţii noastre, că rugăciunea sinceră se ridică până la Dumnezeu şi e primită chiar şi după o viaţă întinată de păcate.
De reţinut este şi faptul că Iisus, chiar şi în agonia morţii Sale, este milostiv faţă de omul păcătos. Primeşte pe tâlharul pocăit în comuniunea Sa şi cu aceasta pe primul credincios care, prin credinţa sa şi din dreptatea şi din dragostea lui Dumnezeu, a intrat în rai, în viaţa veşnică (vezi Romani 1, 17), adică în comuniune cu Dumnezeu.
Faptul de a fi în comuniune cu Iisus chiar astăzi vrea să mai spună că aceluia i s-au iertat păcatele, căci a fi în comuniune cu Hristos presupune lipsa păcatelor, care ţin departe de Dumnezeu (vezi Luca 5,8).
Dumnezeu l-a iertat pe tâlharul pocăit, iertarea fiind condiţionată de comuniunea salvatoare cu Iisus, ceea ce înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă înlăuntrul celor chemaţi (vezi Luca 17,21).

4. Al patrulea cuvânt a fost rostit de către Iisus în ceasul al nouălea, când soarele s-a întunecat, iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe mijloc. El a strigat cu glas mare:  «Eli, Eli, lama sabahtani?, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?» (Matei 27, 46; Marcu 15, 34).
Strigătul lui Iisus ne trimite la Psalmul 21, rugăciunea, în care sunt exprimate suferinţele şi nevoile poporului Israel, în vreme de restrişte. Israel se simte părăsit de Dumnezeu, dar nu şi de speranţa şi certitudinea prezenţei şi blândeţii lui Dumnezeu. Este şi rugăciunea oamenilor căzuţi pradă celui rău, care Îl caută pe Dumnezeu, dar nu-L pot afla.
Nu cred să greşim prea mult să credem că Iisus, în ceasul morţii, cu voce stinsă, abia perceptibilă, îl va fi rostit în întregime pentru El însuşi şi pentru lume: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?… sunt ocara oamenilor şi defăimarea poporului. Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul, zicând: „Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el….. Străpuns-au mâinile şi picioarele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele Mele loru-şi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi» (vezi Psalm 21, 1– 20).
Rostind Psalmul 21, Iisus a înălţat rugăciunea oamenilor până la inima lui Dumnezeu şi le-a dat ultima încredinţare, că rugăciunea lor va afla răspuns în Învierea Sa.

5. Al cincilea cuvânt a fost rostit de către Iisus după ce Jertfa Sa s-a ridicat până la tronul lui Dumnezeu şi actul mântuirii s-a împlinit prin ea, după cum stă scris în Scriptură: «După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum ca să se împlinească Scriptura, a zis „Mi-e sete”. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui (Ioan 19, 28-30, Matei 27, 48; Marcu 15, 36; Luca 23, 36).
Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: „Săvârşitu-s-a”. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul». Extenuat moral şi fizic, Iisus a zis: «Mi-e sete!» . Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui. Dar Iisus n-a vrut să bea vin amestecat cu fiere sau cu smirnă (vezi Matei 27, 34; Marcu 15, 23), sau oţet curat (vezi Luca 23, 36; Ioan 19, 29), oferit imediat după ce a fost răstignit, ci abia după ce Jertfa Sa s-a desăvârşit şi a fost primită de către Dumnezeu-Tatăl. Iisus spune «Mi-e sete!» , ca să se împlinească ceea ce stă scris despre El în Scripturi, că va suferi ocară, ruşine şi umilinţe (vezi Psalm 69, 22).
Oţetul, din vasul aflat acolo la îndemână, a fost cu mare probabilitate amestecul de oţet cu apă (posca – poşircă), băutura nealcoolică obişnuită în bucătăria romană. Cu ea îşi potoleau setea săracii şi sclavii şi soldaţii care încălcau regulile de disciplină şi erau sancţionaţi cu interzicerea să bea vin. Ambele păreri, dacă buretele înmuiat în oţet va fi fost pus în vârful unei trestii de isop (υσσωπω) sau în vârf de lance (υσσω, pilum), rămân probabile, atâta vreme cât nu se ştie la ce înălţime de la pământ a fost Iisus răstignit.
Isopul este un arbust exotic mic şi stufos, folosit ca sfeştoc. Cu mănunchiul de isop, muiat în sângele mieilor pascali, au uns evreii pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii de la casele lor, în noaptea în care Domnul a lovit pe Egipteni. El a trecut pe la casele lor şi a văzut sângele de pe pragul de sus şi de pe cei doi stâlpi ai uşii şi a trecut pe lângă uşă şi nu a lăsat pe Nimicitor să intre în casele lor ca să lovească (vezi Ieşirea 12, 22-24).
Expresia «Mi-e sete!» şi acţiunile ce au urmat trimit la Psalmii 21 şi 68, după cum urmează: «Uscatu-sa ca un vas de lut tăria mea, şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele, şi în ţărâna morţii m-ai pogorât» (Psalm 21, 16).
În spiritualitatea Vechiului Testament, a înseta şi a muri de sete erau socotite pedepse dumnezeieşti: «Pentru aceasta poporul meu va fi dus în robie fără să bage de seamă; mai- marii săi vor fi doborâţi de foame, iar gloata se va usca de sete! (Isaia 5, 13; vezi şi cap. 50, 2 şi 65,13), iar în cea a Noului Testament, înseamnă  chinul iadului: «Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie» (Luca 16, 24).
În sens figurat, a fi însetat exprimă dorinţa după ceva spiritual, fără de care nu se poate trăi. Mântuitorul fericeşte pe cei înfometaţi şi însetaţi după dreptate (Matei 5, 6). Altă dată a strigat, zicând: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea» (Ioan 7, 37; vezi şi Apocalipsa 21, 6; 22, 17). A nu mai înseta înseamnă potolirea setei de mântuire şi fericirea desăvârşită, ca dar din partea lui Hristos (vezi Ioan 4, 14).
În spiritualitatea orientală, a da să bea celui însetat este socotită faptă de ajutor, plăcută lui Dumnezeu. Zicând «Mi-e sete!», Iisus îşi exprimă dorinţa arzătoare să I se dea apă, să-Şi potolească arşiţa  mistuitoare a setei, o ultimă înviorare, înainte ca Jertfa Sa să se desăvârşească prin mergerea la moarte de bună voie, după cum stă scris în Scripturi.
Vasul cu oţet şi fiere, trestia de isop şi buretele înmuiat în oţet, şi acestea au  aparţinut planului lui Dumnezeu. În Psalmul 68, 25 stă scris: «Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet».

6. Al şaselea cuvânt rostit de către Iisus pe cruce exprimă starea Sa sufletească fermă, de a împlini voinţa Tatălui, cu  extremă dăruire de Sine. Este rugăciunea prin care El Se jertfeşte de bunăvoie şi prin asta, Se supune voinţei lui Dumnezeu-Tatăl, Care Îl iubeşte.
Sfântul Luca spune: «Şi era acum la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea, când soarele s-a întunecat iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe mijloc. Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”» (Luca 23, 44-46).
Cuvintele «Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu» trimit la Psalmul 30, 5: «În mâinile Tale îmi voi da duhul meu; izbăvitu-m-ai, Doamne, Dumnezeul adevărului». Rostindu-le, Iisus Îşi exprimă dăruirea de Sine dincolo de limită şi cu desăvârşire Tatălui, dar şi certitudinea fermă, că în ceasul morţii nu este singur şi părăsit.
În grădina Ghetsimani a suferit chinuri de moarte, căci urma să fie dat în mâinile oamenilor (vezi Luca 9, 44). S-a rugat stăruitor, şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ (vezi Luca 22, 44), inima Lui era însă desăvârşit supusă voinţei Tatălui, de aceea «un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea» (Luca 22, 42). Acum, în ultimele clipe, Iisus Îşi întoarce faţa tot către Dumnezeu-Tatăl şi-I spune că în mâinile Lui Îşi încredinţează duhul Său.
Expresia «Părinte» aminteşte cuvintele lui Iisus la vârsta de doisprezece ani, în Templul din Ierusalim, a cărui catapeteasmă acum s-a sfâşiat pe mijloc. Iosif şi Maria, părinţii Săi, îngrijoraţi, Îl căutaseră printre pelerini şi rude trei zile, dar nu L-au găsit.  Abia a treia zi L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Părinţii L-au mustrat atunci  pentru îngrijorarea ce le-a pricinuit-o, dar copilul Iisus le-a zis: «De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?» (Luca 2, 49).

VII. Al şaptelea cuvânt rostit de către Iisus pe cruce a fost consemnat numai de către  Sfântul Ioan: «După ce a luat oţetul, Iisus a zis: „Săvârşitu-s-a”. Şi, plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul» (Ioan 19, 30). Matei şi Marcu spun doar: «Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul» (Matei 27,50; Marcu 15, 37).
Sfântul Ioan aşează momentul morţii lui Iisus în lumina cuvintelor Lui despre  Păstorul cel bun, care îşi pune sufletul pentru oile Sale: «Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am ca să-l iau» (Ioan 10, 17-18).
Pentru expresia „plecându-şi capul” n-am găsit corespondent în scrierile biblice. Trebuie înţeleasă ca gest al morţii Sale, liniştit, mulţumit, satisfăcut, că a împlinit voia lui Dumnezeu-Tatăl, în ale Cărui mâini Şi-a dat duhul Său.
Înainte de călătoria la Ierusalim, le spusese ucenicilor Săi: «Puneţi în urechile voastre cuvintele acestea: Căci Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor» (Luca 9, 44).
Pe cruce fiind, în clipa în care simte că viaţa Îl părăseşte, întăreşte ultima Sa hotărâre în rugăciune. S-a lăsat dat în mâinile oamenilor, dar duhul Său Îl încredinţează în mâinile Tatălui Ceresc. Astfel s-a înfăptuit la limită şi dincolo de limită cel mai înalt act de iubire din partea lui Dumnezeu.
Ultimele cuvinte ale lui Iisus, în ultimele ceasuri ale vieţii Sale pe pământ, ne sunt repere pentru rugăciunea noastră şi ne întăresc încrederea netulburată şi speranţa neclintită în prezenţa, ocrotirea şi iertarea lui Dumnezeu.
Iisus L-a rugat pe Dumnezeu-Tatăl să-i ierte pe cei care Îl răstigneau, iar de la noi aşteaptă să facem acelaşi gest, dincolo de limită, adică să iertăm la nesfârşit, să ne rugăm şi pentru cei care ne fac nedreptate, ne păgubesc, ne urăsc, ne nedreptăţesc, ca lumina lui Dumnezeu să lumineze inimile lor.
Iisus  ne cheamă să trăim în rugăciunile noastre aceeaşi atitudine de milostivire şi iubire, pe care Dumnezeu o are faţă de noi: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri» (Matei 6, 12).
Iisus S-a încredinţat exhaustiv lui Dumnezeu-Tatăl în clipa morţii. El ne împărtăşeşte certitudinea, că oricât de cumplite ar fi încercările, oricât de complicate problemele, oricât de apăsătoare suferinţele, nu vom cădea din mâinile lui Dumnezeu, din acele mâini care ne-au creat, care ne ocrotesc şi ne însoţesc pe drumul vieţii, deoarece ele sunt călăuzite de sfântă iubire dumnezeiască, sinceră şi fără sfârşit.
Vinerea Mare este zi de tristeţe adâncă, este însă şi ziua potrivită să ne reînsufleţim credinţa, să ne întărim speranţa şi curajul, să ne luăm fiecare crucea, adică destinul, să o purtăm cu smerenie, cu devotament şi cu  încredere, că Dumnezeu ne însoţeşte pe drumul vieţii şi, ori de câte ori ne va fi greu să o ducem, El o va purta pentru noi, precum Simon Cireneul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, a dus crucea lui Hristos (Matei 27, 32; Marcu 15, 21).

IX. Zdrobirea picioarelor, pogorârea de pe cruce, punerea în mormânt

Fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua  acelei sâmbete (este vorba de sărbătoarea Paştelui iudaic n.n.), iudeii au rugat pe Pilat să dea poruncă să li se zdrobească fluierele picioarelor şi să fie coborâţi de pe cruci (Ioan 19,31). «Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celor dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu El. Iar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: „Nu I se va zdrobi nici un os” » (Ioan 19,31-36; vezi Ieşire 12,45; Numeri 9,12; Psalm 33,20). Şi iarăşi altă Scriptură zice: «Vor privi pe Acela pe Care L-au împuns» (Ioan 19, 37; vezi Psalm 21, 18-19; Zaharia 12,10; Apocalipsa 1, 7; Ioan 19, 31-37).
Romanii obişnuiau să lase trupurile răstigniţilor mai multe zile ţintuite pe cruce, ca mijloc de intimidare a răzvrătiţilor împotriva stăpânirii. Însă,  pentru că în Legea lui Moise  sta scris: «blestemat este de Dumnezeu tot cel spânzurat pe lemn» (vezi Deuteronomul 21, 22-23),  nu era îngăduit ca trupurile spânzuraţilor să rămână şi peste noapte la locul pedepsei şi de aceea erau înmormântate în aceeaşi zi.
Pretenţia iudeilor, ca trupurile să fie coborâte de pe cruci, obliga executarea sentinţei  grabnic şi înainte de a începe ziua acelei sâmbete; este vorba deci de vineri seara, când se făceau pregătirile necesare pentru sâmbăta, în care ei urmau să sărbătorească Paştile (vezi Ioan 18,28). Odată cu luarea trupului lui Iisus de pe cruce, se îndepărta şi inscripţia cu pricina care Îl proclama pe Iisus «Regele al iudeilor», care îi scandalizase pe arhiereii iudeilor (vezi Ioan 19, 20-22).
Zdrobirea picioarelor (crurifragium) se făcea cu o măciucă de metal. Era o practică înfiorătoare, care grăbea moartea osânditului. După ce soldaţii au zdrobit picioarele celor doi tâlhari, au venit la Iisus şi au constatat că El murise deja, fapt pentru care au renunţat să-I zdrobească picioarele, astfel s-a împlinit cu renunţarea lor cuvântul Scripturii că nu I se vor zdrobi oasele (vezi Ieşirea 12, 10, 46; Numeri 9,12; Ioan 19,33).
Obişnuiţi cu spiritul de disciplină (probabil ca nu cumva să fie vorba de o moarte clinică), unul dintre soldaţi a ţintit cu lancea coasta lui Iisus şi îndată a ieşit sânge şi apă. Cei de demult credeau că omul se compune din jumătate sânge şi jumătate  apă. Credinţa aceasta o exprimă şi Ioan Evanghelistul, zicând şi mărturisind totodată: «Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi» (Ioan 19, 34-35).  Mărturisirea(μαρτυρια)  Evanghelistului Ioan este fundamentală pentru credinţă şi este mai presus decât  (μαρτυρια) lui Ioan Botezătorul, exprimată în alt context (vezi Ioan 1, 7,19; 5, 33 – 33-37), pentru că se bazează pe ceea ce Evanghelistul a văzut, adică fiind martor ocular al celor întâmplate. Este evident că în spatele celor două acte: zdrobirea picioarelor (care nu s-a făcut) şi împungerea coastei lui Iisus, precum şi al fenomenului « îndată a ieşit sânge şi apă» stă tipologia Mielului Pascal din Vechiul Legământ. Iisus moare la ceasul în care în templu se jertfeau mieii pascali (vezi Ioan 18,28; 19,14; Psalmii 22,19 şi 68,22).
Cuvintele «Vor privi pe Acela pe Care L-au împuns» trimit la tânguirea lui Israel pentru poporul care L-a omorât, deşi era nevinovat: «Iar peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului voi turna duhul darului şi al îndurării; şi ei vor privi la Mine, Cel pe Care l-au batjocorit jucându-se» (Zaharia 12,10).
Verbul katorhéomai este folosit numai de Proorocul Zaharia, cu înţeles mai nuanţat de ţopăială în batjocură în faţa cuiva, de insultă prin zeflemisire sau de a râde de cineva, maimuţărindu-l. Astfel s-au comportat soldaţii romani cu Iisus; I-au pus pe cap cunună de spini, I-au pus pe umeri mantie purpurie regească şi în mână trestie în chip de sceptru şi veneau către El şi ziceau: «Bucură-Te, regele iudeilor! Şi-I dădeau palme, Îl băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi, I se închinau» (Matei 27, 27-30; Marcu 15, 17-19; Luca 23,11; Ioan 19, 2).  Tot aşa s-au purtat şi iudeii în faţa Celui răstignit. Cei care treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: «Huu! Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti. Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu coboară-Te de pe cruce! De asemenea şi arhiereii, batjocorindu-L între ei, împreună cu cărturarii ziceau: Pe alţii i-a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce, ca să vedem şi vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu» (Matei 27, 39 – 43; Marcu 15, 29-32; Luca 23, 36 – 37).
Iudeii au grăbit coborârea lui Iisus de pe cruce, nu înainte însă ca ei să-L privească «pe Acela pe Care L-au împuns», după cum sta scris în Scripturi (Ioan 19, 37; vezi Psalm 21, 18-19; Zaharia 1,10; Apocalipsa 1,7).«L-au privit pe Acela pe Care L-au împuns» sunt cuvinte profetice şi trimit la şarpele de aramă, pe care Moise l-a ridicat în pustie. Oamenii muşcaţi de şerpi veninoşi se uitau la şarpele de aramă şi rămâneau în viaţă (vezi Cartea Numeri 21,8). Mântuitorul Însuşi, vorbind de patimile şi de moartea Sa, ca premisă pentru viaţa veşnică, aminteşte de şarpele de aramă şi spune: «Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (Ioan 3, 14-15).
Sângele şi apa izvorâtă din coasta lui Iisus sunt pentru lume râu de binecuvântare şi mântuire şi izvor de viaţă; sângele Lui «ne curăţeşte pe noi de orice păcat» (vezi 1 Ioan 1,7), iar apa este simbolul duhului şi al vieţii: «Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va  face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică» (Ioan 4, 14; 7, 38).
«După aceasta, Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte  noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape» (Ioan 19, 38-42; Matei 27,57-60; Marcu 15, 43-46; Luca 23, 50-53).

X. Înmormântarea lui Iisus
Iosif, care era şi el un ucenic al Lui Iisus. Era sfetnic  în Sinedriu, bărbat bun şi drept, care nu se învoise cu sfatul şi fapta lor. El era din Arimateea, cetate a iudeilor, aşteptând împărăţia lui Dumnezeu. Era însoţit de Nicodim, cel care venise la Iisus noaptea. Acesta era fariseu şi fruntaş al iudeilor şi întreţinuse relaţii cu Iisus, teince însă, de frica iudeilor (vezi Ioan 3, 2; 19, 38-39).  Acum recunosc pe faţă şi cu curaj raporturile de prietenie şi iubire cu Iisus şi au venit să-L  cinstească după cum se cuvine.
Îndrăznind, au intrat la Pilat şi l-au rugat să le îngăduie să ridice trupul lui Iisus. Pilat s-a mirat că Iisus a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând aceasta de la sutaş, le-a dat voie să ridice trupul lui Iisus (Ioan 19, 38; Matei 27, 57–58;  Marcu 15, 43-45; Luca 23, 50-52). Nicodim a adus un amestec de smirnă şi aloe «ca la o sută de litre» (cca. 30 kg). Smirna era un fel de răşină plăcut mirositoare. Aloea era un soi de plantă exotică, parfumată. Smirna, pe lângă alte substanţe, era amestecată cu ulei de măsline.  Aceste substanţe plăcut mirositoare, fărâmiţate sau pulverizate, se presărau printre giulgiurile de înmormântare, ca protecţie faţă de mirosul neplăcut. Evangheliştii nu menţionează folosirea uleiului de măsline. Iudeii nu practicau îmbălsămarea morţilor, cum se obişnuia în Egipt, ceea ce înseamnă că nici trupul lui Iisus n-a fost îmbălsămat. Procedura lui Nicodim nu este nici ea o ungere asemănătoare celei din Betania (vezi Ioan 12, 3).
Ungerea picioarelor lui Iisus de către Maria, în casa lui Lazăr din Betania, a fost ungerea proleptică (prevestitoare) a lui Iisus după moartea Sa (vezi Ioan 12,7).
În concepţia iudeilor, folosirea smirnei şi a aloei exprima mare cinstire faţă de morţi. Iosif şi Nicodim L-au coborât pe Iisus de pe cruce şi, după cum era obiceiul la iudei, I-au înfăşurat trupul, mâinile şi picioarele cu mai multe giulgiuri (vezi Ioan 19, 40; 20,5-7; Marcu 15, 46; Luca 24,12), aşa cum se va fi procedat şi la înmormântarea lui Lazăr din Betania (vezi Ioan 11,44). Evangheliştii nu spun că faţa Lui a fost înfăşurată  cu o mahramă, acesta fiind la iudei obicei de la sine înţeles.
Punerea lui Iisus în mormânt a fost grabnică, din pricina vinerii iudeilor, şi cu mare probabilitate provizorie, devreme ce Iosif era proprietarul, iar femeile au mers să pregătească miresmele obişnuite la înmormântare, ce trebuiau aduse după ziua sâmbetei. «Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape» (Ioan 19, 41-42; Luca 2,53; Marcu 15, 46; Matei 27, 60).
După ce L-au pus pe Iisus în mormânt, au prăvălit o piatră mare la uşa mormântului, apoi s-au dus. Iar acolo era Maria Magdalena, Maria – mama lui Iosi – şi femeile care veniseră cu El din Galileea; ele şedeau  în faţa mormântului şi priveau unde L-au pus. Apoi, întorcându-se, au pregătit miresme şi miruri; iar sâmbătă s-au odihnit, după Lege (Matei 27, 60-61; Marcu 15,46-47; Luca, 23, 55-56).

«Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a tria zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire» (Luminânda Praznicului)
După Vinerea cea Mare, pentru prietenii lui Iisus orice speranţă devenise zadarnică. Erau încredinţaţi că, «Soarele cel mai înainte de soare a apus definitiv în mormânt ca un muritor de rând» (Luminânda Paştilor). Dar iată, a treia zi după Vinerea Răstignirii, în prima zi a săptămânii – Duminică – «cutremur mare s-a făcut, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra de pe mormântul pecetluit şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada» (Matei 28,2-3).
Soldaţii care străjuiau mormântul pecetluit s-au înspăimântat şi au rămas muţi de uimire, ca şi când ar fi fost morţi (Matei 28, 4).  Iisus, eliberat de giulgiurile cu care fusese înfăşurat (Ioan 20, 1-10), a ieşit din mormânt şi, împreună cu îngerul, a stat pe piatra răsturnată. Când au venit femeile purtătoare de mir, mormântul era gol (Luca 24,1-4; Ioan 20,12). Îngerul Domnului le-a vestit triumful Vieţii asupra morţii, zicând către ele: «Hristos a înviat!» (Matei 28,6; Marcu 16,6; Luca 24,6; vezi şi Ioan 20, 13-18). Le-a spus să vestească Învierea lui Iisus şi ucenicilor Săi, ca nici ei să nu-L mai creadă printre cei morţi, ci să  meargă în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Mergând acolo şi văzându-L, ucenicii care se îndoiseră de Învierea Lui I s-au închinat, iar El le-a împărtăşit  ultimele învăţături de trebuinţă, pentru viitorul lumii (vezi Matei 28,7; Marcu 16,7).
Adevărul despre Învierea lui Hristos a fost dincolo de experienţa, de aşteptările şi de puterea de înţelegere a oamenilor. Ucenicii şi mulţi dintre martorii învierii fiului văduvei din Nain (Luca 7,12-15), a fiicei lui Iair (Matei 9,18, 23-26; Luca 8,41-56; Marcu 5, 22-43), a lui Lazăr din Betania (Ioan 11, 1-44), s-au îndoit de adevărul Învierii Lui (Matei 28,17).
Ucenicii şi femeile mironosiţe erau oameni simpli, dar nicidecum entuziasmaţi până la paroxism. Dimpotrivă. Le lipsea însă credinţa în înviere. Cuprinse de frică şi de uimire, femeile au fugit de la mormânt şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau ca nu cumva să se spună despre ele că şi-au pierdut dreapta judecată, cum dealtfel s-a şi spus (vezi Marcu 16,8; Luca 24,11).
Maria Magdalena n-a crezut că Iisus a înviat. În faţa mormântului gol plângea. La ea a venit Iisus cel Înviat şi a întrebat-o: «Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: „Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu îl voi Îl voi ridica”» (Ioan 20,15).
De frica iudeilor, ucenicii stăteau ascunşi, cu uşile încuiate (Ioan 20,19), unii dintre ei măcinaţi de incertitudine (Matei 28,17). Alţii n-au crezut nicidecum şi au calificat vestea adusă de către mironosiţe «o aiureală», iar când li S-a arătat Iisus după Înviere, s-au înspăimântat crezând că văd duh (Marcu 16,11, 13; Luca 24,11 şi 37).
Nici mormântul deschis şi gol (Matei 28,9; Marcu 16,9), nici vestea: «am văzut pe Domnul!» (Ioan 20,18)  nu au fost suficiente argumente convingătoare, pentru ca ucenicii să vadă şi să creadă realitatea Învierii Domnului Hristos. Trebuia să fie însoţiţi şi ajutaţi pe drumul cunoaşterii, pentru a  depăşi graniţa orizontului credinţei lor, în înţelesul clasicului: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!» (Marcu 9,24).
Petru şi Ioan n-au crezut cuvintelor Mironosiţelor, până când n-au alergat şi au găsit  mormântul gol (Matei 28,9; Marcu 16, 9; Ioan 20, 8). Pentru ca ucenicii şi creştinii de după ei să înţeleagă şi să creadă în Învierea Lui şi  în învierea morţilor, Hristos S-a arătat în repetate rânduri ucenicilor Săi, timp de patruzeci de zile, după Învierea Sa.
Pe drumul spre Emaus i-a însoţit pe Luca şi Cleopa. Cei doi, trişti şi îndureraţi, vorbeau despre cele întâmplate cu Învăţătorul lor în Ierusalim. Lor li s-a alăturat un drumeţ necunoscut, care a intrat în vorbă cu ei, întrebându-i de cauza tristeţii lor. Străinul era Hristos cel Înviat, dar ei nu L-au cunoscut, «pentru că ochii lor erau ţinuţi, ca să nu-L cunoască» (Luca 24,16). Ei i-au vorbit Străinului despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor; cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai marii poporului. Cu moartea Lui s-au spulberat şi credinţa şi speranţele lor, că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel (Luca 24, 19-21).
Pas cu pas, după dialogul deznădejdilor, s-a înfiripat o convorbire cu înţeles adânc şi urmări nebănuite. Începând de la Moise, Străinul le-a tâlcuit cuvintele Scripturii şi proorociile despre destinul pământesc al lui Mesia. Le-a spus că Mesia Hristos trebuia să pătimească, să moară şi să învieze, ca prin rănile şi Învierea Lui, lumea să fie vindecată de păcat şi de moarte (vezi Isaia 53, 3-5). Le-a vorbit despre Mesia într-o cu totul altă lumină de cum ştiuseră ei până atunci, acum înţelegând ei Scriptura ca pe o tainică mărturie; înţeleg că întristarea nu este argumentul împotriva speranţei, că însăşi moartea nu este argumentul împotriva vieţii.
Străinul a fost rămas peste noapte oaspetele ucenicilor. La cina de seară, în clipa în care Acela, a binecuvântat şi a frânt pâinea şi le-a oferit-o spre mâncare, întocmai cum făcea Învăţătorul lor, abia atunci li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut pe Hristos cel Înviat (Luca 24,13 -31).
Pentru a afla credinţa în Înviere, ucenicii au avut nevoie să parcurgă personal drumul cunoaşterii: fie  mai scurt, cum a fost cel străbătut de Petru şi de Ioan (Ioan 20, 8; Matei 28,9; Marcu 16,9), fie mai lung, cum este cel de la Ierusalim la Emaus. Ambele drumuri au dus însă la aceeaşi ţintă – credinţa în Învierea Domnului şi în învierea morţilor, totodată însă şi încredinţarea, că suferinţa se poate transforma în bucurie şi îndoiala în speranţă.
După Învierea Sa, Iisus  S-a arătat  Sfântului Apostol Petru (Luca 24,34; 1 Cor. 15,5), celorlalţi ucenici, din ceata cărora lipsea Toma (Ioan 20,19-23), după opt zile, iarăşi ucenicilor, de faţă fiind şi Toma (Ioan 20, 26-29), altă dată la Marea Tiberiadei – în Galileea (Ioan 21,1), la alţi peste cinci sute de fraţi (ucenici) deodată (1 Cor. 15,6), Sfântului Apostol Iacob (1 Cor. 15,7) şi, douăzeci de ani mai târziu, pe drumul Damascului, lui Saul prigonitorul Bisericii, care, după acea întâlnire dramatică,  a devenit Pavel, Apostolul neînfricat şi marele vestitor al lui Hristos cel Înviat (Faptele Sfinţilor Apostoli 9, 3-9; 1 Cor. 15, 8).
A vorbit şi a mâncat împreună cu ucenicii, S-a lăsat atins de ei, pentru ca aceştia să se convingă că nu văd duh, ori nălucă, ci om aievea şi le-a împărtăşit învăţăturile şi îndemnurile Sale cele mai de pe urmă (Faptele Apostolilor 1, 3-8).
Sfântul Apostol Pavel interpretează cuvintele Proorocului Avacum ca o prevestire a Învierii lui Hristos (Fapte 13, 41) şi recunoaşte, că acest eveniment nemaipomenit  şi înfiorător  – minunea învierii – este credibil, pentru că s-a produs în prezenţa martorilor credibili, care au constatat şi au confirmat veridicitatea minunii, prin prezenţa Celui Înviat, şi au mărturisit, precum a mărturisit Apostolul Petru în ziua Cincizecimii în Ierusalim: «Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem martori» (Faptele Sf. Apostoli, 2, 32). Nu a fost şi nu este lucru firesc, să învie un om care a murit cu adevărat  şi nici a crede, că acest fenomen stă în puterea oamenilor.
Proorocul  Avacum a prevăzut primejdia credinţei îndoielnice, cu privire la Înviere, şi a transmis generaţiilor de după el, că se va petrece «un lucru pe care voi nu l-aţi crede dacă l-ar povesti cineva!» (Avacum 1,5), de aceea, în slujba din noaptea Sfintei Învieri, Biserica îl invită şi pe cel «de Dumnezeu – grăitorul Avacum, să stea împreună cu noi şi să arate pe îngerul cel purtător de lumină, grăind cu mare glas: Astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos, ca Cel atotputernic» (Canonul Învierii, Cântarea a 4-a, Irmosul). Învierea lui Hristos şi învierea morţilor au stat de la bun început la temelia învăţăturii creştine şi au constituit nucleul de bază şi argumentul esenţial al vestirii Evangheliei lui Hristos, de către Sfinţii Apostoli. Aceştia au mărturisit şi au vestit Învierea lui Hristos, în calitate de martori ai evenimentului, ca unii care L-au văzut pe Iisus cel Înviat din morţi,  au vorbit cu El şi au primit de la El împuternicirea, să vestească tuturor Învăţătura Sa şi să-i boteze în numele lui Dumnezeu cel în Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul  Duh (Matei 28,19).
Din predica apostolilor, învăţătura despre Învierea lui Hristos şi învierea noastră a trecut în Mărturisirea de Credinţă a Bisericii, ca să fie, iar şi iar vestită: «Şi a înviat a treia zi după Scripturi»… «aştept învierea morţilor şi viaţa veacului».
În Scrierile Noului Testament este documentată însă şi credinţa îndoielnică cu privire la învăţătura despre învierea morţilor. În Epistola I către creştinii din Corint (15, 3-13), Sfântul Apostol Pavel răspunde câtorva membri ai comunităţii de aici, care credeau în Învierea lui Hristos, însă negau învierea morţilor, adică puneau sub semnul îndoielii însăşi învăţătura despre moartea şi Învierea Domnului, pe care şi Apostolul o primise de la prima comunitate creştină din Ierusalim şi o propovăduise corintenilor, şi pe care aceştia şi-o însuşiseră fără  nici un semn de îndoială, cum însuşi Apostolul menţionează: «Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi primit-o, întru care şi staţi, prin care sunteţi şi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o − dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar−» (vers. 1-2). Apostolul mai menţionează că el le-a propovăduit învăţătura, pe care şi el a primit-o de la alţii: «că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi după Scripturi; şi că s-a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor doisprezece;  în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până azi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor, iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie» (vers.3- 8)….. «Deci ori eu, ori aceia (ceilalţi apostoli n.n.), aşa am propovăduit şi voi aţi crezut. Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră» (vers.11-13).
Cu expresia repetată «după Scripturi»,  Apostolul aşează moartea şi Învierea lui Hristos în contextul Vechiului Legământ dintre Dumnezeu şi poporul Său, Israel, pentru a sublinia logica şi însemnătatea morţii şi a Învierii Fiului lui Dumnezeu.
Moartea lui Iisus Hristos a fost, ca şi Naşterea Sa, «Taina cea din veac ascunsă», al cărei deznodământ s-a cunoscut mai întâi în Betleemul Iudeii şi mai apoi în noaptea Învierii, când s-au adeverit de fiecare dată cuvintele Scripturii.
Moartea lui Hristos, care s-a întâmplat după cum sta scris în Scripturi, este dovada că Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat şi «a murit pentru păcatele noastre după Scripturi» (1 Cor. 15,3; vezi la Isaia 53,12, profeţia despre Ebed Jahve – Robul Domnului, «Care Şi-a dat  sufletul său spre moarte şi cu cei fără de lege fost-a socotit şi păcatele multora le-a purtat şi pentru fărădelegile lor pe Sine S-a dat»), El, Cel fără de păcat, ca prin aceasta să restabilească pacea şi iubirea între Dumnezeu şi om.  Cu moartea Lui a biruit moartea; drumul Crucii a fost drumul spre Înviere.
Sfântul Apostol Pavel menţionează insistent că Dumnezeu L-a înviat pe Hristos  «a treia zi, după Scripturi» (1 Cor. 15,4), în contextul concepţiei exegeţilor evrei, cu privire la procesul descompunerii trupurilor, care începe trei zile după moarte. Acesta era lucru bine ştiut şi este confirmat şi de către Marta, sora lui Lazăr din Betania. Marta Îi spune Mântuitorului că mormântul fratelui ei nu se mai poate deschide, întrucât trupul lui Lazăr «deja miroase, că este a patra zi», de când acela murise (vezi Ioan, 11,38-39). Menţionarea expresă din formula otpustului de la Slujba ortodoxă de înmormântare: «Cel ce a înviat din morţi, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru… pentru rugăciunile sfântului Lazăr cel înviat a patra zi din morţi…» nu este doar amintirea minunii învierii lui Lazăr, ci mărturisire de credinţă în dumnezeirea lui Hristos şi în puterea lui de a învia morţii, nu numai atunci când toate funcţiile vitale s-au oprit definitiv (deci nu poate fi vorba de aşa numita moarte clinică  sau aparentă), ci şi atunci când procesul de descompunere a intrat în acţiune sau s-a şi sfârşit (vezi proorocia lui Iezechiel 37, 1-14, despre învierea morţilor, care se citeşte în Vinerea Mare, după Prohodul Domnului).
Cu Învierea Domnului s-a împlinit cuvântul Scripturii despre Iisus Hristos, Care a înviat înainte ca trupul Lui cel fără de viaţă să «guste întinăciunea», după cuvântul psalmistului care zice: «Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea» (Psalm 15,10). Învierea lui Iisus nu trebuie înţeleasă însă ca o simplă revenire în viaţa de dinainte, aşa cum au înviat fiica lui Iair (Matei 9,18, 23-26; Luca 8,41-56; Marcu 5, 22-43), fiul văduvei din Nain (Luca 7,12-15), sau Lazăr din Betania (Ioan 11, 1-44). După ce au fost înviaţi în chip minunat, aceştia au mai trăit o vreme, apoi au trecut iarăşi în viaţa de dincolo.
Învierea lui Hristos o înţelegem ca o trecere într-o altă, mai înaltă, mai adâncă şi atotcuprinzătoare dimensiune a vieţii, care priveşte şi cuprinde întreaga lume (făptură) în contextul istoriei mântuirii ei.
Învierea lui Hristos înseamnă triumful vieţii asupra morţii. Ea a descoperit o nouă dimensiune a vieţii, necunoscută până la Hristos. Ea a deschis lumii uşa spre viaţa veşnică, prin aceea că a reaşezat omenirea în comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.
Învierea lui Hristos a schimbat viaţa nu numai a martorilor direcţi ai minunatului eveniment, ci şi a generaţiilor de creştini de până la noi, care au primit-o cu credinţă şi au mărturisit-o, nu de puţine ori, cu preţul sângelui.
Vestea Învierii lui Hristos e veste de bucurie. Ea explică şi justifică sensul vieţii noastre în această lume trecătoare. Ea dezleagă taina suferinţei şi a morţii, este cheie de destin şi uşă spre eternitate, răspunsul bun venit de sus la marile întrebări despre lume şi despre noi înşine, răspuns bun la marea noastră sete de viaţă, de existenţă veşnică.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Biserica numeşte Ziua Învierii – Zi a bucuriei şi ne invită cu insistenţă în ziua aceasta, «unul pe altul să ne îmbrăţişăm, să zicem, fraţilor, şi  celor ce ne urăsc pe noi», adică să uităm ceea ce ne desparte, ca să redevenim fraţi, să iertăm tot ce ne-am greşit unii altora, ca să refacem comuniunea dintre noi şi dintre noi şi Dumnezeu, căci suntem fiii aceluiaşi Tată ceresc.
Aşadar să deschidem cât mai larg porţile inimilor noastre şi să-L primim pe Hristos cel Înviat, Care vine să spele otrava păcatului şi a morţii din sufletele noastre, să ne înnoiască şi să ne umple de licoarea de viaţă dătătoare a Sfântului Duh.
Noi ştim şi credem că Hristos a înviat din morţi, de aceea ne dăm bineţe cu tradiţionalul «Hristos a înviat!», «Adevărat a înviat!», o  absolută sinteză a credinţei în Învierea lui Hristos şi în învierea noastră, pe care o mărturisim de la Paşti până la Înălţarea Domnului.
Salutarea ne uneşte unii cu alţii în cuget şi simţire, în chip deosebit, bine ştiind, că Hristos cel Înviat ne însoţeşte necontenit pe drumul vieţii în această lume şi ne va învia la a doua a Sa venire (Parusia Domnului).

Enoriaşilor parohiilor române-ortodoxe din Freiburg şi din Pforzheim, fraţilor români din ţară şi de pretutindeni, cititori ai paginii noastre de internet, le urăm din toată inima
binecuvântate Sfinte Paşti 2019 cu deplină bucurie

Să ne rugăm ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel Înviat să ne facă şi pe noi părtaşi roadelor Sfintei Cruci şi Sfintei Sale Învieri. Amin

Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg im Breisgau, Sfintele Paşti în anul Mântuirii 2019