Iară şi iară despre jurisdicţia bisericească
I. Imixtiunile slujitorilor de la Biserica română din Paris
Situaţia confuză, creată în sânul Bisericii române din Germania după Congresul Bisericesc de la Frankfurt (1979), a făcut ca problema statutului canonic (jurisdicţia bisericească) să fie unul din punctele de pe ordinea de zi, a fiecărei întruniri a Consiliului şi Comitetului eparhial, timp de 12 ani.
Este adevărat că, declarându-se episcopie fără ştirea şi fără premergătoarea încuviinţare a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice şi deci neprimind tomosul de recunoaştere, Biserica Română din Germania a fost expusă multor lovituri, venite atât din exterior, dar mai ales din rândurile propriilor mădulare.
Dar, chiar şi în situaţia de a nu fi fost recunoscută oficial de Sfântul Sinod, nu i s-a ştirbit nicidecum integritatea statutului canonic, ca Biserică Ortodoxă în contextul întregii Ortodoxii, lucru despre care nu se putea vorbi, cu privire la Biserica română din Franţa.
Părintele Dumitru Popa va fi crezut că, după Congresul de la Frankfurt, problema statutului canonic va rămâne elucidată pentru totdeauna, cum s-ar fi şi cuvenit. Dar n-a fost aşa.
Biserica ortodoxă română Acoperământul Maicii Domnului din Freiburg
Foto: Adrian Preda
Preotul Vasile Boldeanu
(1902-1992)
Superiorul Bisericii ortodoxe
române din Paris (1958-1992)
S-a înşelat în aşteptările lui faţă de Patriarhul Ecumenic, care – după cum se va vedea – nu s-a arătat deloc entuziasmat de realizarea românilor din Germania.
S-a înşelat şi faţă de părintele Vasile Boldeanu de la Paris, care, cu câţiva ani mai devreme, ignorând cu bună ştiinţă statutul canonic al Bisericii române din Germania, iniţiase acţiunea de Cucerire a Germaniei (1963-1992 Biserică de exil II), pentru realizarea căreia s-a folosit de toate mijloacele care i-au stat la îndemână, unele dintre ele foarte puţin sau deloc ortodoxe.
Dacă 13 ani mai devreme, părintele Boldeanu se declarase pe faţă împotriva hirotoniei părintelui Popa, acuzându-l chiar şi pe Arhiepiscopul Tarasov de acte necanonice (1963-1992 Biserică de exil II), iată cu ce gânduri venea la părintele Dumitru Popa şi ce planuri îi propunea, în scrisoarea din 9 februarie 1976.
«Paris 9 Februarie 1976
Dragă Părinte Popa,
Pun pe hârtie câteva rânduri, aşa cum am promis la plecarea din Freiburg, câteva propuneri în legătură cu problema noastră de ordin bisericesc.
Repet ceea ce spuneam la Freiburg şi să reţinem bine, că asaltul de la Bucureşti, după înfrângerile din Franţa, se dă acum, cu disperare şi cu toată greutatea în Germania. Bine înţeles scopul infiltrării şi ocupării spaţiului bisericesc din Germania, te vizează, în primul rând pe Sfinţia Ta, dar în acelaşi timp şi lichidarea noastră, ca episcopie ortodoxă română, în Europa Occidentală.
Guvernul de la Bucureşti şi Patriarhia pretind că au o Arhiepiscopie cu Lucian Florea în Europa Occidentală, că au preoţi şi parohii, bine înţeles fără credincioşi, dar se vor osteni să împiedice orice început de organizare bisericească: parohie, protopopiat, episcopie, ca să poată menţine starea de dispersiune printre Români, stabilind peste noi şi în dauna noastră contact oficial de natură bisericească şi statală cu autorităţile locale, înghemuind poziţia Sfinţiei Tale la un colţ, sau într-o împrăştiere cât Germania Federală, cu aspect de ghetou, iar pe noi, episcopia, în cel mai bun caz pentru noi, redusă la Paris. Deci, în faţă ne stau şi unora şi altora aceleaşi întunecate perspective de viitor.
Şi cum spuneai Sfinţia Ta, că soarele este tare aplecat spre apus, se pune întrebarea ce lăsăm după noi? Nu este vorba de oameni, ci de Instituţie. Instituţia dă posibilitatea înlocuirii slujitorilor dispăruţi, ca şi garantarea unităţii de corp bisericesc, pentru a fi parte în Biserica lui Hristos.
Astfel, nu mai putem să pierdem nici un minut de timp. Ţi-am arătat că Lucian Florea a slujit la rue Darù, la Paris, cu mitropolitul Georges; acesta, cunoscând foarte bine cine este Lucian şi ce anume lucrează în afara hotarelor, în special, în câmpul nostru românesc.
Lucian a făcut trei ani de studiu la Moscova. Nu e un secret pentru nimeni. Şi toată lumea ştie ce fel de studii fac studenţii streini la Moscova. Poziţia Mitropolitului Georges cu Lucian este exact poziţia lui Teofil cu Lucian. Ce avem de făcut?
Cum spuneam la Freiburg, trebuie să punem masa Românilor ortodocşi la curent cu problema bisericească, să-i lămurim care este chemarea şi rostul credincioşilor în Biserică, şi să se pronunţe: Câţi şi cum? Vom vedea, dar ştim pe ce stăm şi unde mergem!
Uite, la Paris, eu am trecut peste dificultăţi imense, (datorită) numai unei solidarităţi sufleteşti în jurul Bisericii, ca local şi poziţie românească, solidaritate venită nu numai de la Românii din Franţa, ci şi din alte părţi, fiindcă se apără o poziţie naţională. Or, în Germania, te omori Sfinţia Ta alergând, exact în condiţiile de după război, când alergai de la un capăt la altul al Germaniei să descoperi ceva Români, stabileai contact personal şi s-a rămas la contact personal; instituţional vin preoţi trimişi de partid să facă parohii. Că nu se duce lumea la bisericile lor? Nici nu urmăresc ca să atragă lumea la Biserică, ci să împrăştie lumea, iar când se pune în discuţie necesitatea de asistenţă religioasă, se va răspunde: «uite aveţi atâţia preoţi care vă stau la dispoziţie». Refuzul de contact pe motiv politic nu-l vor accepta nici autorităţile bisericeşti şi nici cele politice din Germania. Astfel, ceea ce ni se cere nouă, este, să iniţiem rapid o organizare bisericească în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală.
Că este nevoie de organizarea unei episcopii? Iată că Patriarhia, adică partidul, a găsit foarte bună ideea noastră din 1949, când cu Mitropolitul Visarion în frunte a luat fiinţă, la Paris, Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală, şi au vrut să-l ia întâi pe Mitropolit, apoi pe Teofil, cu episcopie cu tot, ba au şi înaintat-o la rangul de arhiepiscopie. Or, noi am rămas şi după plecarea lui Teofil, neatinşi, cu episcopia noastră încadrată în sinodul de la New-York, iar mitropolitul Filaret, preşedintele sinodului, asigurând provizoriu conducerea episcopiei noastre. Aşa, că nu ne trebuie acum, decât înţelegere, mai cu seamă înţelegerea situaţiei bisericeşti în care ne găsim; apoi ni se cer concesii frăţeşti, fără limită, şi încredere desăvârşită, fără de care nu este nimic de făcut, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru Biserică şi Neam.
Ce aş propune eu să facem, dacă Sfinţia Ta eşti hotărât să pornim la treabă: Întâi, menajarea poziţiei canonice. Nu se poate lua o atitudine faţă de mitropolitul Georges, cum am luat-o noi cu Teofil, tăind brusc orice legătură bisericească. Noi avem Sinodul în spate. Apoi, Sfinţia Ta trebuie să înţelegi că nu ai jurisdicţie de la Constantinopol, ci aceea nominală, dată odată cu hirotonisirea de către mitropolitul Georges. Ba aş putea spune că afirmarea jurisdicţiei cu Constantinopolul e periculoasă. Să nu fii surprins, când, într-o zi Antonie Ploieşteanul va cere de la Constantinopol lămuriri, iar Grecii ştii cum sunt, ca şi la Paris, l-au instalat pe mitropolitul Meletios. O punere la punct canonică cu Constantinopolul poate să-ţi creeze greutăţi nu numai la autorităţile bisericeşti, ci chiar şi la cele de stat. Da în definitiv, acum nu mai ai nevoie de nici o poziţie canonică, dacă trecem la lucru în cadrulepiscopiei noastre…
Deci, eu zic, să scrii mitropolitului Georges, anume, că ai văzut revista pe care ţi-am lăsat-o la plecare, unde se arată că mitropolitul a slujit împreună cu Lucian. Că în aceeaşi revistă este publicat mesagiul de Crăciun al mitropolitului şi al lui Lucian Florea. Şi, arăţi, că Lucian este trimisul guvernului de la Bucureşti, pentru a face rău Românilor din Franţa, din Germania şi din toată Europa Occidentală. Că direct şi personal eşti vizat de acţiunea lui Lucian în Germania. Şi îl rogi să-ţi dea lămuriri, ca să îţi acoperi canonic retragerea de sub ascultarea lui Georges. Apoi, Germania, să constituie bisericeşte un protopopiat. Sfinţia Ta fiind şeful acestui protopopiat, cu obligaţia din partea episcopiei de a-ţi pune la dispoziţie organizarea necesară şi sprijinul cerut, pentru consolidarea poziţiei din Germania, pe plan bisericesc. Sediul protopopiatului trebuie să rămână la Freiburg, aşa cum l-ai stabilit Sfinţia Ta, şi bine ai făcut: Institutul lui Mihăilescu şi protoieria alcătuind la Freiburg o bază de centru românesc pe Germania. Se vor lua măsuri pentru asigurarea laturii materiale.
Astfel, aş propune, să trecem la o ieşire bisericească, chemând după rânduială, poporul la o adunare bisericească, unde să se facă cunoscută situaţia la zi, din punct de vedere bisericesc, pe Europa Occidentală, şi cu apel la angajare personală, pentru afirmarea trăirii noastre creştineşti într-un cadru bisericesc la rang de episcopie.
Aş propune să ne adunăm pentru prima dată la Köln, unde suntem siguri că nu vom avea surpriza unui sabotaj. Dacă avem un eşec la prima ieşire, apoi ne va fi greu să stârnim entuziasm, pe acolo, pe unde nu se face decât critică şi sabotaj. Dacă ieşim bine la Köln, mergem cu curaj la München, şi în altă parte după aceea. Slujim dimineaţa Sfânta Liturghie, iar după masă imediat discuţii şi hotărâri. Aş propune data de 21 Martie a.c. Deja târziu, dar avem programul din Duminica Ortodoxiei cu femeile ortodoxe, iar mai devreme, îmi stă pe piept procesul din 25 Februarie a.c.
Deci, cea mai nimerită zi ar fi 21 Martie. De lansat fără întârziere invitaţie nominală tuturor Românilor din Nordul Germaniei. În invitaţie se va arăta, că darea de seamă va fi făcută de Preotul Boldeanu, administratorul Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală, ca să marcăm prezenţa Episcopiei în raport cu arhiepiscopia fictivă a lui Lucian.
Dacă eşti de acord cu data, eu aş scrie la Köln, să se îngrijească de o sală mare, de biserică şi de primirea oamenilor. În ziua de 21 Martie, după Sfânta Liturghie, facem o rugăciune pentru cei adormiţi luptând pentru Basarabia, ca o comemorare a zilei de 27 Martie.»
Am citit şi recitit această scrisoare şi nu m-am putut dumiri, cum de a fost posibil ca Părintele Vasile Boldeanu să vină cu astfel de declaraţii contradictorii, de pildă: «Sfinţia Ta trebuie să înţelegi că nu ai jurisdicţie de la Constantinopol, ci aceea nominală, dată odată cu hirotonisirea de către mitropolitul Georges. Ba aş putea spune că afirmarea jurisdicţiei cu Constantinopolul e periculoasă»…. «Şi îl rogi (pe Arhiepiscopul Georges (Tarasov n.n.) să-ţi dea lămuriri, ca să îţi acoperi canonic retragerea de sub ascultarea lui Georges».
Părintele Vasile gândeşte şi scrie încâlcit. Dacă părintele Popa NU avea jurisdicţie de la Constantinopol, pentru ce ar fi avut nevoie de „acoperire canonică în cazul că s-ar fi retras de sub ascultarea lui George”, unde se afla de 13 ani, cu încuviinţarea Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol.
Părintele Vasile Boldeanu vorbea de statutul canonic al Bisericii Române din Germania, care trebuia reglementat conform principiilor proprii, şi deloc ortodoxe, ignorând conştient faptul, că problema canonicităţii era focul nestins din vatra comunităţii ortodoxe din Paris, încă de pe vremea Mitropolitului Visarion Puiu, după cum mărturisesc puţinele documente din acele timpuri, care ne-au stat la îndemână şi pe care le-am publicat, în legătură cu personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu.
Acestea ne spun, că la 7 noiembrie 1955, părintele Arhimandrit Graţian Radu pleda în şedinţa Consiliului Parohial al Bisericii din Paris, pentru reglementarea statutului canonic (comuniunea de credinţă şi slujire cu toate Bisericile Ortodoxe n.n.) al acestei Biserici:
Dimitrios I (1914-1991)
Patriarhul Ecumenic
(1972-1991)
Protosinghelul Radu Graţian (1911-1992)
«Noi, din anul 1944, de când nu mai avem legătură cu Matca (autorul se referă la Patriarhia Ecumenică în înţeles de sursă sau izvor neîntrerupt al harului şi garanţia succesiunii apostolice a slujitorilor din toate Bisericile Ortodoxe n.n.) suntem în afară de Biserica Ortodoxă… Închipuiţi-vă că vedeţi un râu cu apă limpede, care face un drum lung, când mai drept, când mai în zigzag, râu care alimentează în drumul său o mulţime de lacuri mai mari sau mai mici; Ce s-ar întâmpla cu unul sau mai multe din aceste lacuri, dacă râul ar fi undeva zăgăzuit şi apa ar fi îndreptată în altă parte? Desigur că toate ar seca şi vieţuitoarele dintr-însele ar pieri! Prin evenimentele nefericite din anul 1944, noi nu mai avem această Apă a Harului de la Sursă. Avem un ierarh în refugiu cu noi, care din anumite motive nu a căutat imediat – cum se cădea – ca ocolind acest zăgaz, să facă legătura cu Matca, să alimenteze acest lac ameninţat! Cu ceea ce a venit El nu este suficient, căci am văzut condiţiile care fac valabilitatea; este deci o Apă care va seca! Circulă mereu ideea de un Sinod; Această idee este foarte bună, însă trebuie să se ştie că de vom ajunge să avem nu trei episcopi ci treizeci, şi nu numai câteva parohii răspândite pe tot pământul, ci un continent întreg, dacă însă nu vom face legătura cu această Matcă şi vom rămâne mereu în afară de această împărtăşire sfântă, totul este inutil. Ceea ce avem azi şi ceea ce vom avea mâine, de vom continua pe acest drum, nu-i decât o formă goală lipsită de fond, de esenţial. Este exact ca un vas minunat de frumos şi de scump, pe care este lipită eticheta unui parfum de mare preţ, vas care este absolut gol, şi abia de mai poţi ghici că aici a fost parfum sau oţet…… Ce este de făcut? ….să-l convingem pe I.P.S. Sa (Mitropolitul Visarion Puiu n.n.) să alerge fără zăbavă la această Sursă Sfântă prin care să ne asigure şi liniştea şi mântuirea…. Nu ni se cade să facem de noi înşine acest pas, adică fără I.P.S. Sa. Aceasta, în primul rând pentru că este un Ierarh Român – sânge de-al nostru; iar în al doilea rând, că a păstorit mulţi ani ca Vlădică în Poporul nostru….. Pentru a înlătura o confuzie… când vorbesc de «Sursă», de «Izvor», nu mă gândesc decât la Patriarhia de Constantinopol… (subl.n.). De aici Neamul nostru a primit şi Ierarhia şi Autocefalia. Prin această Biserică Apostolică, Biserica Ortodoxă Română, prin Şeful (Întâistătătorul n.n.) Său a făcut mereu parte din UNA Sfântă Biserică Apostolică.”
Trecuseră 28 de ani de când părintele Graţian îşi exprimase punctul de vedere personal, cu privire la canonicitatea Bisericii române din Franţa şi iată, că tot lui i-a fost dat să facă un aspru rechizitoriu la adresa acelor români din exil, care nu atât din neştiinţă, cât mai mult din rea credinţă, contestau statutul canonic al Bisericii române din Germania şi prin aceasta, întreţineau procesul de dezbinare dintre românii din cele două ţări vecine – Franţa şi Germania.
În 1983, părintele Graţian – deja, de mulţi ani preot în America – a publicat în Curierul nr.12-13, articolul cu titlul „Lămurirea unei «Precizări»”, cu referinţă expresă la o expunere, semnată de către avocatul Alexandru Şuga de la Köln, publicată în acelaşi periodic românesc, nr. 10/1983, sub titlul „Precizare”.
Părintele Graţian îl acuză pe Alexandru Şuga de „rea credinţă” şi superficialitate.
E bine de ştiut, că Alexandru Şuga de la bun început sprijinise „Acţiunea de cucerire a Germaniei”, iniţiată de către cei doi slujitori de la Paris – părintele Vasile Boldeanu şi Vlădica Teofil Ionescu, încurajaţi şi susţinuţi de către cei împreună cu dânşii.
Articolul „Precizare” nu ne stă la dispoziţie, dar din referinţele părintelui Graţian, cu privire la acest articol, reiese că Alexandru Şuga reducea Biserica Ortodoxă Română din Germania, raportată la Biserica Ortodoxă Română din Franţa, la dimensiunea unei parohii, astfel că părintele Graţian, ca unul care cunoştea îndeaproape de unde pornesc şi ce scop se urmăreşte cu astfel de afirmaţii, se simte obligat să lămurească pe cititori, asupra originii şi a statutului canonic al acestor două instituţii religioase româneşti.
Cu riscul, de a pune la grea încercare răbdarea cititorului şi nu mai puţin, de a amărî pe slujitorii şi credincioşii români, de o cu totul altă părere, am preluat articolul părintelui Graţian aproape integral, întrucât acestuia i-a urmat „riposta” lui Alexandru Şuga, cu titlul: „Lămurirea unei «Precizări»”, publicată în acelaşi periodic, nr. 12-13/1983, pe care n-am trecut-o cu vederea, tocmai pentru a înlesni acum, după un sfert de secol, o analiză cu discernământ a „războiului cel dintre noi”, purtat fără rost câteva decenii în ograda Bisericii, spre dezbinarea acesteia şi spre tulburarea şi sminteala multora.
Cu privire la „Originea acestor două organizaţii”, adică a Bisericilor româneşti din Germania şi Franţa, părintele Graţian precizează că: „Atâta vreme cât timpurile au fost normale nu a fost nici o problemă. Preoţii şi personalul deservent erau trimişi din ţară de Patriarhie şi Ministerul Cultelor: la Paris, arhimandritul Teofil Ionescu, iar la Berlin, iconomul stavrofor, preotul Emilian Vasilsochi, consilier Patriarhal. Cu sfârşitul războiului şi cu prăpădul care s’a abătut peste ţară lucrurile s’au schimbat. Clerul de peste hotare nu mai putea rămâne în raporturi normale cu o ierarhie care a trecut de partea duşmanilor lui Dumnezeu. De-aici ruperea legăturilor cu o autoritate APOSTATĂ a Bisericii. Potrivit canoanelor noastre ortodoxe un preot nu poate activa fără acoperirea legală a unui episcop şi un episcop nu poate funcţiona fără acoperirea unui Sinod de episcopi.
Biserica Ortodoxă Română din Germania. Preotul Emilian Vasiloschi şi-a îndreptat privirile către sursă, spre Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. De la această Patriarhie a primit Biserica Ortodoxă Română Tomosul de Autocefalie. La cererea preotului Emilian Vasiloschi, Patriarhia (Ecumenică n.n.) a răspuns afirmativ, luând sub oblăduirea sa canonică pe preot, cu cei păstoriţi de pe teritoriul Germaniei.
Biserica Ortodoxă Română din Franţa. În anul 1946, arhimandritul Teofil Ionescu a fost rechemat în ţară, dar a refuzat să se ducă. Pe la începutul lunii Decembrie, acelaşi an, a fost înlocuit cu arhimandritul Martinian Ivanovici, care, în anul 1948, fiind şi el rechemat în ţară, a refuzat să se reîntoarcă. Pe la jumătatea anului 1949, apare pe scena bisericească Înalt Prea Sfinţitul Visarion Puiu, fostul Mitropolit al Bucovinei, pe care evenimentele din 1944 l-au apucat în afara frontierelor ţării. El s’a afiliat Sinodului Bisericii Ruse din Exil.
Aşadar, să se noteze bine, că este vorba de două organizaţii bisericeşti Române-Ortodoxe, în două ţări şi în două jurisdicţii ecleziastice diferite.
Este interesant de ştiut, că, deşi o instituţie religioasă, Biserica are o disciplină foarte riguroasă. Ea este cea mai veche instituţie, care şi-a impus disciplina şi ordinea fără sprijinul Jandarmilor şi al Poliţiei.
Doctrinele mântuitoare ale Bisericii, precum şi disciplina ei, se află în divinele învăţături ale Domnului Iisus Hristos.
Doctrină: «Nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Mine!» «Nimeni nu poate sluji la doi Stăpâni, lui Dumnezeu şi lui Mamona!»
Disciplină: «Dacă te sminteşte ochiul tău scoate-l, că este mai de folos a intra în împărăţia Cerului numai cu un ochi, decât cu doi ochi având şi a arde în focul veşnic!» (Aici desigur că este vorba de un membru al comunităţii nu chiar de ochi – precizarea autorului n.n.).
Cu acestea zise, să revenim la subiect. Să luăm de bun ce zice dl. Şuga, că a avut o mie de motive să alerge la episcopia din Paris după preot. Era drept şi legal acest lucru? Desigur că NU! Drept şi legal era, ca dl. Şuga să rămână în comunitatea sa şi să caute a îndrepta ce era strâmb. Dezertarea de la o Jurisdicţie ecleziastică la alta este semnul nematurităţii religioase şi al marii ignoranţe. Iar autoritatea ecleziastică, care acceptă şi încurajează asemenea dezertări se descalifică şi cade sub grea osândă canonică, fiindcă în locul ordinei, dă naştere la anarhie şi ştiut este, anarhia este apanajul Satanei. Dl. Şuga zice, că eu sunt neinformat. Din cele ce urmează, cititorul va judeca singur unde este neinformare şi unde este dezinformare.
Prin anul 1956 sau 1957, am fost chemat urgent la Viels-Maisons de către Mitropolit (este vorba de mitropolitul Visarion Puiu n.n.). După obişnuitul schimb de cuvinte îmi întinde fotocopia unui document: entete-ul Eparhiei, sigiliu… Se spunea că din încredinţarea I.P.S. Mitropolit Visarion Puiu, preotul Sergiu Heitz este delegat a vizita centrele pe unde se află Români, prin Germania, cu misiunea de a forma comitete şi epitropii parohiale… Punând hârtia pe masă, am zis: «Cum aţi putut face una ca asta peste Părintele Vasiloschi?» El răspunde: «Tocmai de aceea te-am chemat să vedem ce este de făcut. Eu nu ştiu nimic de toate acestea. Vasile îşi face de cap în numele meu. (Este vorba de preotul Vasile Boldeanu, consilier eparhial la secţia administrativă n.n.). Te rog să cauţi a-l vedea pe Vasile şi să-i spui din partea mea ca să retragă imediat delegaţia lui Heitz. Dacă n-o face eu îi scriu preotului Vasiloschi că este liber să denunţe pe Heitz ca impostor şi Vasile va ajunge la puşcărie pentru fals în acte publice şi abuz de putere». Am făcut precum mi-a spus Mitropolitul şi Vasile s’a potolit pentru o vreme, dar n’a renunţat la «cucerirea Germaniei». Mai târziu a reluat «lupta» cu episcopul pe care şi-l făcuse, Teofil Ionescu, şi nu s’a oprit până într’un cimitir din Düsseldorf, unde Teofil le-a sfinţit o capelă.
Cred că cititorul a înţeles, că Biserica nu este un partid politic, ai cărui membrii – ori unde s’ar afla – ascultă de acelaşi şef. Aici stă şi tentaţia, care în cazul de faţă, a făcut din oameni neoameni. Căci pentru distrugerea organizaţiei bisericeşti din Germania, conducerea bisericii din Paris a pornit o acţiune bazată numai pe minciuni şi calomnii. Şi această metodă se continuă. Cei vizaţi a sprijini o astfel de anarhie să ia aminte. Să se oprească cât mai devreme.
Protosinghel Graţian Radu”
În acelaşi periodic, Alexandru Şuga revine cu articolul „O nouă precizare”, ca răspuns la cele relatate mai sus de către părintele Graţian, acuzându-l pe acesta că „uită să ne relateze adevărul”.
În afirmaţia părintelui Gaţian, cu privire la existenţa a două organizaţii bisericeşti în Europa – una la Paris şi alta în Germania, precum şi cu privire la amestecul Episcopiei din Paris în „afacerile” (sublinierea noastră) Bisericii din Germania, Alexandru Şuga găseşte două neadevăruri şi precizează încă odată că:
1. N-au existat două organizaţii bisericeşti, ci numai una, şi anume cea de la Paris;
2. Episcopia de la Paris n-a întreprins acţiuni bazate „pe minciuni şi pe neadevăruri” ci, din contră, a dat ajutor preotului D. Popa.
Pentru justificarea acestor afirmaţii, Alexandru Şuga face următaorele „precizări”:
„La începutul anului 1945 Mitropolitul Visarion, care avea însărcinarea Sfântului Sinod din Bucureşti, a înfiinţat la Viena o Episcopie. Secretarul Episcopiei a fost numit teologul Viorel Trifa. După prăbuşirea Germaniei, Mitropolitul a plecat în Italia şi ceva mai târziu s’a stabilit în Elveţia, la Lugano. Acolo a întâlnit pe Emilian Vasiloschi, preot în Germania. Împreună au hotărât înfiinţarea unei episcopii în exil. După consfătuiri cu preoţii din Paris s’a format, în Septembrie 1949, «Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală» cu sediul la Paris. La această episcopie s’au supus «sub ascultare de mitropolit» toţi preoţii aflaţi peste hotare la acea vreme, inclusiv preotul Emilian Vasiloschi. Preotul Radu Graţian a fost numit superiorul bisericii din Paris şi în Septembrie 1949 biserica a fost deschisă. După redeschiderea bisericii în 1952 se duc iarăşi tratative între preoţii din Franţa şi Emilian Vasiloschi şi se hotărăşte ca «toţi preoţii să intre sub ascultare de mitropolit». Motorul acţiunii a fost preotul Emilian Vasiloschi. Pe vremea aceea, nu se punea preţ pe «spaţiul geografic», ci pe «unificarea Bisericii în Exil în jurul Mitropolitului Visarion». După intrarea sub ascultare a lui Vasiloschi, se întâmplă ceva penibil. Consiliul Ecumenic de la Geneva ameninţă pe Vasiloschi cu retragerea ajutoarelor băneşti, dacă nu părăseşte Episcopia de la Paris. Preotul Vasiloschi, de dragul arginţilor, părăseşte Episcopia care se înfiinţase cu ajutorul său şi-l găsim, după un timp oarecare, supus canonic unui episcop rus, Gheorghe Tarassov. S’a susţinut, că Vasiloschi a făcut parte din Patriarhia de la Constantinopol. Nu s’a publicat niciodată hotărârea Sf. Sinod, aşa că povestea cu «apartenenţa la Patriarhia de la Constantinopo» rămâne un vis, care nu are nimic cu realitatea. Din păcate, singura realitate rămâne, că a fost silit de către Consiliul Ecumenic, să-şi părăsească stăpânul şi să se afilieze unei episcopii străine. Cu timpul, Consiliul Ecumenic s-a dovedit a nu fi altceva, decât «un instrument al comunismului internaţional». Consiliul Ecumenic nu putea accepta, să plătească un preot care aparţinea unei episcopii anticomuniste…. Povestea cu apartenenţa la Patriarhia de la Constantinopol este frumoasă şi bună pentru românii credincioşi, pentru că Patriarhia de la Constantinopol, ca şi celelalte patriarhii autocefale comuniste, sunt membre ale Consiliului Ecumenic. Episcopia Ortodoxă de la Paris nu face parte din Consiliul Ecumenic, iar preoţii de la Paris, ca să poată trăi, au lucrat în fabrici sau birouri. Preotul Vasile Boldeanu a lucrat ca hamal la halele centrale de la Paris. În felul acesta Biserica de la Paris şi-a putut păstra independenţa, pe când preotul Vasiloschi din Germania «a ascultat de stăpân străin»”.
Cu privire la punctul „b” din „Precizare”, cum că Episcopia de la Paris ar fi întreprins acţiuni, bazate „pe minciuni şi pe neadevăruri” contra Bisericii româneşti din Germania, Alexandru Şuga afirmă contrariul. Episcopia de la Paris n-a desfăşurat o astfel de activitate, iar „acţiunile” de care este acuzată, au fost „de încadrare a preotului Dumitru Popa şi (de) ajutor dat de Episcopie preotului Dumitru Popa”.
Şuga aduce şi argumente: „La sfârşitul lui Noiembrie 1978, după mai multe consfătuiri pe la Strasbourg, Paris şi Freiburg, preotul Dumitru Popa a participat la Congresul Episcopiei (nu este vorba de Congresul bisericesc de la Frankfurt din octombrie 1979 n.n.) şi a făcut act public de încadrare în Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală. Desigur că dacă s’ar fi intentat ceva neloial, ceva mincinos contra preotului Dumitru Popa, acesta nu s’ar fi prezentat personal în faţa Congresului ca să facă declaraţie publică de supunere. Nu cunoaştem nici contrariul, că adică preotul Dumitru Popa ar fi făcut aceste declaraţii drogat sau sub presiune unor terţe persoane. Nimeni nu a auzit până acum de vreo declaraţie falsă şi nici că a fost dezminţită”.
Amintind de „ajutorul” pe care l-ar fi primit părintele Popa din partea Episcopiei de la Paris, Alexandru Şuga se referă la conflictul dintre cei doi preoţi de la cele două parohii româneşti din Lebenstedt: Dumitru Popa – Patriarhia Ecumenică şi Vasile Florea – Patriarhia Română (vezi casus adversus).
„După declaraţia de supuşenie, preotul Dumitru Popa a făcut apel la 12.12.1978 la Episcopia dela Paris ca să fie ajutat. Administratorul Episcopiei, preotul mitrofor Vasile Boldeanu, a însărcinat pe preotul Mircea Domitriu, ca, împreună cu o delegaţie de la Köln, să se deplaseze la Lebenstedt şi să-i dea ajutor preotului Dumitru Popa. Ce s’a întâmplat acolo? Cu ocazia unei slujbe la Lebenstedt, preotul Dumitru Popa a alungat din biserică pe un reprezentant al partidului comunist din România, un presupus preot Vasile Florea. Vasile Florea reclamă pe preotul Dumitru Popa, pretinzând că «i-ar fi profanat obiectele de cult», şi l-a ameninţat cu «radierea din cadrul ….»”(??? nu dispunem de restul documentului).
Cititorului atent, nu-i vor fi scăpat din expunerea lui Şuga, două amănunte esenţiale şi anume, că în 1952, nu întâistătătorul Mitropoliei Române din Franţa (Visarion Puiu), ci numai preoţii ar fi dus tratative cu preotul Emilian Vasiloschi din Germania şi tot numai dânşii ar fi decis, ca „toţi preoţii să intre sub ascultare de mitropolit”, urmând probabil, ca abia după aceea mitropolitul să ia cunoştinţă de hotărârea lor; acelaşi lucru se va întâmpla în Germania, patruzeci de ani mai târziu (1992), când preoţii refugiaţi din România se vor strădui să înfiinţeze o mitropolie românească autonomă, cu episcop ales democratic, care urma să execute dispoziţiile, primite din partea slujitorilor care l-au ales, vezi turbulenta contio.
Alexandru Şuga nu explică nici cauza, care în 1952 a făcut necesară o consfătuire a tuturor preoţilor, pentru a intra „sub ascultare de mitropolit”, devreme ce se aflau deja din 1949 sub ascultarea acestuia (Visarion Puiu).
Alexandru Şuga a lăsat pe cititorul neiniţiat, să înţeleagă şi să trăiască cu falsa impresie, că la Congresul de la Frankfurt nu s-a înfiinţat o episcopie românească în Germania, ci s-a confirmat existenţa celei din Franţa, care urma să-şi extindă jurisdicţia oficial şi peste parohiile româneşti din Germania, părintele Dumitru Popa trecând sub ascultarea „ierarhului ales dar nesfinţit”, cu reşedinţa la Paris.
La şedinţa Consiliului Eparhial din 2 octombrie 1983, în Freiburg s-a făcut cunoscut, că părintele Boldeanu de la Paris înfiinţase deja trei parohii la Köln, München şi Mannheim, aducând şi adâncind prin aceasta dezbinarea între fraţi.
Propunerea, unei noi întrevederi a preoţilor din Germania cu părintele Vasile Boldeanu de la Paris, pentru a elucida definitiv problemele de ordin canonic ale celor două Biserici şi totodată, pentru a conveni asupra neamestecului reciproc în spaţiul canonic, desigur în bună credinţă, că toate acestea ar face să se strice „peretele cel din mijloc al vrajbei” dintre fraţii de acelaşi neam şi aceeaşi credinţă, n-a fost împărtăşită de toţi participanţii; nu că n-ar fi fost frumoasă sau de folos, ci din simplul motiv, că era compromisă înainte de a se fi trecut la înfăptuirea ei.
În acest sens, a argumentat părintele dr. Viorel Mehedinţu spunând, că Biserica română din Germania nu are de clarificat probleme de ordin canonic şi este foarte puţin probabil, ca o întâlnire între preoţii Popa şi Boldeanu să schimbe ceva în sens pozitiv, în relaţiile dintre cele două comunităţi, „deoarece cei ce critică Biserica noastră şi calomniază pe slujitorii şi închinătorii ei, o fac dintr-un sentiment de ură personală şi nicidecum cu scopul de a îndrepta o situaţie, acolo unde de fapt nu este nimic de îndreptat”.
Doi ani mai târziu se va spune, că Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America, condusă de data aceasta de I.P.S. Nathaniel Pop (urmaşul I.P.S. Episcop Valerian Trifa) şi-ar fi exprimat intenţia, de a lua sub jurisdicţie proprie parohii româneşti, care până acum se găsesc sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Dr. Mihai Fotino Enescu, de curând întors dintr-o călătorie prin America, în şedinţa Adunării Generale Eparhiale din 6 octombrie 1985 – la Freiburg, a făcut cunoscut că s-a întâlnit cu reprezentanţi ai susnumitei Arhiepiscopii, care l-au lămurit asupra poziţiei Sinodului Ortodox din America. Aceştia au precizat, că statutul de organizare şi funcţionare al Arhiepiscopiei nu permite acesteia să-şi extindă jurisdicţia dincolo de hotarele Americii.
Declaraţia lui Mihail Fotino Enescu a fost întâmpinată cu neîncredere, întrucât cu puţin înainte se zvonise, că în Germania, în regiunea Essen, părintele Gheorghe Cismaru (refugiat politic) ar fi întemeiat deja o parohie, sub jurisdicţia I.P.S. Nathaniael.
„Zvonul” constituirii unei parohii ortodoxe române, sub jurisdicţia Episcopiei Ortodoxe Române din America, cu străduinţele părintelui Gheorghe Cizmaru, s-a adeverit.
Că Părintele Cizmaru slujea la Köln se ştia, îndoielnică era numai declaraţia P.C. Sale, că parohia de aici funcţiona sub jurisdicţia Episcopiei din America. Dar şi această îndoială s-a spulberat, după ce părintele Cizmaru i-a prezentat părintelui Dumitru Popa Binecuvântarea (Gramata) Episcopului Nathaniel din America, care confirma cele spuse de dânsul.
De la părintele Popa s-a păstrat copia scrisorii către P.S. Episcop Nathaniel, prin care, cu destul de multă bunăcuviinţă, îi cere lămuriri. Deşi scrisoarea (în copie) nu este datată, ea este destul de relevantă pentru elucidarea unor greutăţi, pe care Biserica Românilor din exil le-a întâmpinat din partea celor de la care nu se aştepta. Ce fel de „lămuriri” solicita părintele Popa ierarhului român de peste ocean, se poate afla în capitolul Infideliter.
Pentru prezenta lucrare, nu este nici pe departe relevant, dar se cuvine menţionat, că părintele Gheorghe Cizmaru nu s-a putut „acomoda” nici sub acoperământul canonic al Episcopiei din America.
Din surse neoficiale ştim, că în prezent slujeşte în una sau mai multe parohii româneşti, care aparţin de Biserica Română Unită din Germania.
„Activităţi pastorale”, de genul celei desfăşurate de către părintele Cizmaru şi de către alţi preoţi, cu buna ştiinţă sau poate chiar la îndemnul unor episcopi sau candidaţi la episcopat, precum şi alte „iniţiative”, de pildă ştirea, că Părintele Boldeanu pregăteşte un program pentru „a desfiinţa Biserica Ortodoxă din Germania”, dovedeau încă odată, că nu era nevoie absolut deloc, ca Patriarhia Română şi guvernul român să intervină, pentru a bloca sau compromite orice activitate bisericească a românilor din exil, devreme ce ei înşişi se străduiau din răsputeri, să ducă la bun sfârşit acest proces destructiv.
Prot. Sorin P e t c u, Müllheim a.D. 2006
Vezi şi Casus adversus
Continuare în: infideliter
