Sfântul Petru în tradiţiile poporului român* de D. C. Amzăr**
1. P e t r u ş i P a v e l
Un capitol din teologia poporului român trebuie închinat Sfântului Petru, a cărui popularitate, la noi, ca pretutindeni, întrece pe a oricărui alt Apostol sau Sfânt. În toate legendele privitoare la călătoriile Mântuitorului pe pământ, prezenţa lui, soţ al lui Dumnezeu, este nelipsită (Fără Ţară, 151-152; Amzăr, 54 – pentru trimiteri şi prescurtări, vezi Nota Bibliografică de la sfârşitul studiului).
Sărbătoarea de la 29 Iunie a fost închinată de Biserică, probabil încă de la sfârşitul primului secol (Künstle II, 94; Kraus I, 497), [1] celor doi Apostoli fruntaşi Petru şi Pavel şi, cu toate că Pavel a făcut incomparabil mai mult decât Petru pentru răspândirea învăţăturii lui Hristos pe pământ, fără el, Evreul din diaspora, Creştinismul ar fi rămas probabil o simplă sectă iudaică; în conştiinţa populară s-a impus pretutindeni Petru, aşa încât, la noi ca şi la alte popoare, sărbătoarea a ajuns să se cheme pur şi simplu Sân-Petru sau Sânpietru.
În comparaţie cu ceilalţi ucenici ai Mântuitorului, cei doi Apostoli s-au bucurat de la început de un cult deosebit. Sărbătoarea lor este cea mai veche, în timp ce pentru ceilalţi Apostoli, Biserica a fixat zile speciale de cult (Künstle II, 94 şi 97), abia la începutul Evului Mediu.
Ori de câte ori, în arta bisericească, Petru şi Pavel apar împreună cu colegii lor de apostolat, singuri sau însoţind pe Mântuitorul, lor li se acordă locul de cinste (Kraus II, 612).
Totuşi, în ceea ce priveşte raportul dintre ei înşişi, nu întâlnim aceeaşi claritate.
Astfel, în arta primelor secole, Petru este reprezentat ca un Moise al Noului Testament, acordându-i-se deci locul prim. Există însă şi reprezentări, în care Pavel este acela care primeşte noua tablă a legilor din mâna Mântuitorului. [2] Apoi, pe cea mai mare parte din monumentele de artă creştină veche, Pavel ocupă locul de cinste la dreapta Mântuitorului, în timp ce Petru rămâne la stânga, iar când sunt reprezentaţi singuri, Pavel ia locul la dreapta lui Petru.
Până acum, cercetătorii catolici n-au putut găsi altă explicaţie acestui fapt, decât aceea că şi în antichitatea păgână, când era reprezentat Jupiter, împreună cu Juno şi Minerva, cea dintâi, deşi regina deorum, era aşezată la stânga lui Jupiter, iar Minerva la dreapta lui (Kraus II, 611-613; Künstle II, 495).
Pe de altă parte, în tratarea subiectelor, lui Petru i se acordă din nou incomparabil mai multă atenţie decât lui Pavel. În timp ce din viaţa lui Pavel se aduce numai martiriul, Petru este reprezentat într-o serie întreagă de scene, printre care, multă vreme şi foarte des, s-au situat lepădările (Künstle II, 495).
Abia în Evul Mediu, odată cu împuţinarea simţitoare a scenelor despre lepădarea de Hristos, Petru începe să treacă vizibil pe primul plan, bucurându-se de un tratament special.
Începând cu secolele XII şi XIII, dar mai ales în al XV-lea şi la începutul celui de-al XVI-lea, Petru apare, în Apus, singur, în funcţiunea de şef al întregii Biserici, purtând uneori chiar insignele papale.
După Reformă – şi sub influenţa ei, desigur – acest gen de reprezentare devine din ce în ce mai rar, iar paralel cu acest fapt îşi fac din nou apariţia scenele cu lepădarea, precum şi cocoşul, ca atribut individual (Braun, 595-596). În tradiţiile populare însă, s-a impus pretutindeni Petru.
Rareori se întâmpla ca, în călătoriile sale pe pământ, Mântuitorul să fie însoţit şi de către Pavel sau alţi Apostoli, de obicei Andrei, fratele lui Petru, şi Ioan Evanghelistul cum este cazul, spre exemplu, într-o legendă, o poveste şi o colindă din Ucraina, în care Petru şi Pavel ajută lui Dumnezeu – e drept că fără succes – la facerea lumii (Dähnhardt I, 55, 59, 60).
Ideea însăşi a coborârii lui Dumnezeu printre oameni vine desigur din antichitatea păgână (Şăineanu, 844), dar, pentru mintea poporului, ea şi-a găsit cea mai bună confirmare posibilă, în existenţa istorică a Mântuitorului şi a Apostolilor Săi (Grimm I, p. XXXIII).
Evangheliile vorbesc la tot pasul despre călătoriile lui Iisus în Palestina, înconjurat de către Apostoli şi Ucenici. Din această cauză, în gândirea lui, poporul oscilează, între două perspective de judecată: el vorbeşte uneori de vremea când Domnul Hristos umbla încă pe pământ, iar alteori de timpurile când Dumnezeu se cobora din când în când printre oameni, travestit în moşneag cerşetor, spre a le pune la încercare credinţa, dragostea de aproapele şi ospitalitatea. „Pe vremea aceea Domnul îmbla încă pe pământ”, povesteşte Eminescu. „Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia străluceau ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Erau Domnul şi Sfântul Petrea” (Făt-Frumos din lacrimă, în volumul „Literatura populară”, p. 426).
2. Atributele Sfântului Petru
În iconografie, Sfântul Petru este reprezentat de obicei cu o carte în mână (până în secolul XIII – un pergament), ca semn al soliei revelate de către Mântuitorul; cu una sau – mai târziu – două chei, iar după secolul XIII, dar mai cu seamă începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, şi cu un toiag, ca semn al puterii spirituale, în calitate de Papă (Künstle II, 495; Braun, 597).
În credinţa poporului, Petru a primit, pentru aceleaşi atribuţii, alte atribute. El a primit în Cer cheile Raiului, ca împlinire a făgăduinţei lui Hristos, din Evanghelia lui Matei XVI, 19: „Şi-ţi voiu da cheile Împărăţei Cerurilor…”
Legendele în legătură cu Sfântul Petru, portar al Raiului, sunt atât de numeroase şi atât de cunoscute, încât nu mai e nevoie să ne oprim asupra lor. Foarte multe au caracter de snoave, în care Petru iese de multe ori păcălit, cum se întâmplă spre exemplu într-un basm, cunoscut la cehi încă din secolul al XVI-lea: fierarul Paška se strecoară prin şiretlic în Rai, având şi îndrăzneala, când a fost descoperit, să-i aducă aminte lui Petru că pe pământ, trădase pe Hristos (Bolte-Polivka I, 343-344). [3]
Pe pământ, Petru este considerat patronul sau stăpânul lupilor.
În mitologie şi folclor, lupul este câinele lui Dumnezeu. După o credinţă rusească, Hristos, fugind ca să nu fie prins de către evrei, a fost adăpostit odată şi de lupi (Dähnhardt II, 58).
Ungurii cred că la început, lupii au fost câinii Sfântului Petru, pe care acesta n-a putut să-i ia cu el în Cer (Dähnhardt II, 193).
La noi, S. Fl. Marian înregistrează o legendă, după care Petru, pe vremuri mare proprietar de cai, a cerut de la Dumnezeu o haită de câini, pentru a urmări hoţul care-i furase caii, şi Dumnezeu i-a dat lupii (Dähnhardt I, 190-191).
În Muscel, lupul este câinele Sfântului Petru (Gorovei, nr. 1964; Rădulescu-Codin, 76). După altă credinţă din Muntenia, „cine lucrează în joile după Paşti şi în zilele de Filipi, Dumnezeu porunceşte lui Sfântul Petru să trimită din căţeii săi (lupi) să le ia câte-o vită din curte” (Gorovei, nr. 4149). Aceeaşi legătură între Sfântul Petru şi lupi se face nu numai când este vorba de Sânpietru-de-vară (29 Iunie), ci şi la Sânpietru-de-iarnă (16 Ianuarie), când se sărbătoreşte la ortodocşi „Lanţul Sfântului Petru”: „La 16 Ianuarie, ziua Apostolului Petru, să nu lucri că e rău pentru lupi” (Transilvania, Gorovei, nr. 1991).
În Noul Testament (Matei VII, 15), profeţii mincinoşi sunt arătaţi ca „lupi în piele de oaie”.
În epoca persecuţiilor, lupii simbolizau, pentru creştini, pe păgânii prigonitori, care se aruncau ca fiarele asupra turmei lui Hristos. În catacombele din Roma s-a găsit o pictură, în care Biserica, reprezentată de o Susana orans (orans – în poziţie de rugăciune, rugându-se, n.n.) în chip de miel, este atacată de doi lupi, unul însemnând evreii, iar celălalt – duşmanii din Neamuri (ex gentibus – Molsdorf, 173). Mai târziu, raporturile s-au inversat: creştinii sunt aceia care pun lupii – iconografic, bine înţeles – să le devoreze adversarii.
În tezaurul de la Bamberg există un pluviale, numit mantia Sfintei Kunigunde, de la începutul secolului XI, care cuprinde o scenă cu Nero mâncat de lupi (a lupis devoratus) şi alta cu Petru şi Pavel, dojenindu-şi marele persecutor (Petrus et Paulus increpaverunt Neronem – Messener, 61).
În descântecele germane, începând cu secolul X, se întrebuinţează formula, inspirată poate de Coloseni I, 15: „primogenitus omnis creaturae” („mai întâi născut decât toată făptura”– compl. n.), adică Hristos este mai vechi decât lupul: „ante fuit Christus quam lupus” (HDA, IX, 800-8001). La noi, în Bucovina, se crede că lupii atacă oamenii numai până la Bobotează (Gorovei, nr. 1970), adică până în ziua când se deschide Cerul şi Hristos se arată în toată puterea Lui dumnezeiască (Epiphania 4).4.
Începând cu secolul XV, în Germania, în descântecele contra lupilor se întrebuinţează cheia, atributul Sfântului Petru (HDA, VI, 1541 şi IX, 802).
Al treilea atribut folcloric al Sfântului Petru este calitatea lui de patron al vremii, dar aceasta mai ales la popoarele catolice şi protestante din Vestul Europei.
După diferite credinţe ale poporului german, Sfântul Petru este cel care mişcă norii; el deschide cerul şi face să cadă ploaia.
În Navarra, Spania, până în secolul XVI, în timp de secetă se mergea în procesiune cu o icoană a Sfântului Petru, care era aruncată apoi în apă.
În Germania, când ninge, se crede că Petru a deschis o gaură în cer şi n-o mai poate închide, sau că-şi scutură patul de fulgi. În regiunea Uckermark, în Nordul Germaniei, când plouă şi ninge amestecat, se spune că este timpul când Dumnezeu lipseşte de-acasă şi Petru îi ţine locul. Pe furtună, se cheamă că Sfântul Petru plimbă pe Maica Domnului într-un car.
În Polonia, când tună şi fulgeră, se crede că Petru merge grăbit printr-o sală lungă şi îngustă, lovindu-şi cheile de pereţi. Unul, pe care-l chema Petru, s-a lăudat că nu-i pasă de vreme rea: „Ich heisse Peter und schmeiss aufs Wetter!” (Numele meu e Petru şi înghiontesc vremea –trad. n.) şi imediat a căzut lovit de trăsnet (tot materialul extras din HDA, VI, 1537-1538).
La noi, ortodocşii, rolul de patron al vremii revine, precum se ştie, Sfântului Ilie. Prin răspândirea Creştinismului, atribuţiile meteorologice ale zeilor păgâni (Zeus şi Jupiter la greci şi romani, Donar şi Thor la popoarele germanice, Perun la slavi, Perkunas la popoarele baltice, Uku la finlandezi, etc.) au trecut pretutindeni asupra Sfântului Ilie, care, după Vechiul Testament (I Regi 17,1 şi 18, 1, 41,45), a profeţit Regelui Ahab seceta şi ploaia, iar după Cartea II Regi 2, 11, Ilie s-a ridicat la cer într-un car de foc, în faţa ucenicului său Elisei, după ce trecuseră Iordanul (ca) pe uscat, căci Ilie, aruncându-şi sumanul în apă, aceasta s-a despărţit în două, lăsând vadul liber (vezi şi Epistola Sfântului Iacob, 5, 17-18).
În vechea poezie germană, Sfântul Ilie apare ca succesorul lui Donner şi Thor (Grimm I, 144) şi situaţia aceasta durează în Vest până prin secolele VIII–IX, când în campania de organizare a Bisericii, întreprinsă de către Bonifacius în Germania, în contact direct cu Roma, Sfântul Petru ia treptat locul ocupat până atunci de Sfântul Ilie.
Când, la 724, Bonifacius a pus să se taie stejarul sfânt al lui Donar, de la Geismar în Hessen, pe locul şi din lemnul lui, Legatul papal a ridicat o capelă închinată Sfântului Petru (Dähnhardt II, p. XI).
Dintr-o glumă soldăţească, rezultă că acest atribut al lui Petru se întâlneşte nu numai la cehi şi la saşii din Ardeal, dar şi la slavii de sud, la care însă nu Petru însuşi face vremea proastă (când pornesc soldaţii în marş – e vorba de o răzbunare a Sfântului), ci Dumnezeu însuşi la rugămintea acestuia (Dähnhardt II, 177-178).
O vagă legătură între Sfântul Petru şi vreme sau muncile condiţionate de ea, cum este spre exemplu culesul merelor, pare a exista şi în folclorul românesc.
Astfel, Petru creează albina cu ajutorul fulgerului (vezi mai jos). După o credinţă din Ţăpu – Tecuci, „femeile măritate nu mănâncă mere până la Sfântul Petru sau Sfântul Ilie, când împart de sufletul morţilor” (Gorovei, nr. 2208). Aceeaşi credinţă, în judeţul Suceava, este pusă în legătură numai cu Sfântul Ilie (nr. 2210). În Vâlcea se crede deasemenea că „părinţii care au copii morţi” nu e bine să mănânce mere înainte de a da pomană, altfel „copiii lor de pe lumea cealaltă nu pot să ia şi ei mere, când se scutură merii acolo, în ziua de Sânziene şi Sân-Petru, fiindcă au mâncat întâi părinţii lor” (nr. 2211).
3 Faptele Sfântului Petru
În calitatea de patron al vremii, Sfântul Petru e pus să rânduiască fenomenele atmosferice, desfăşurând astfel o activitate de cea mai mare importanţă pentru viaţa omenească.
Dar faptele lui se întind pe mai multe planuri. Mai întâi, imaginaţia populară scoate pe Sfântul Petru din concretul istoric în care a trăit şi-l proiectează pe ecranul eternităţii, făcându-l părtaş „mai înainte de toţi vecii”, la crearea şi împodobirea în mic a lumii. [5]
Astfel, după o legendă românească, lumea datorează lui Petru existenţa cucului şi a licuricilor.
Când i s-au furat caii, Sfântul Petru a primit de la Dumnezeu nu numai haita de lupi, ci şi licuricii, pentru a putea urmări hoţul prin păduri.
Pe Cuc – aşa-l chema pe hoţ – Petru l-a blestemat să se facă o pasăre, care să-şi strige mereu numele, să trăiască singur şi s-aducă nenoroc. De-atunci, licuricii apar mereu în preajma Sfântului Petru, iar în acest timp, cucul tace, pentru că i-este teamă de licurici (Dähnhardt I, 191-192 după S. Fl. Marian).
După altă legendă românească, licuricii ar proveni dintr-un înger al lui Satana, care voia să se strecoare în Rai şi pe care Petru l-a aruncat din Cer pe pământ, unde s-a făcut mii de bucăţi lucitoare (Dähnhardt I, 135).
Altădată, tot după o legendă de la noi, Sf. Petru s-a mâniat pe un copil neascultător, care se certa mereu cu părinţii, şi l-a lovit cu un fulger, prefăcându-l astfel în albină (Dähnhardt I, 129).
Tot lui Petru i se datorează şi ciupercile (după o legendă maghiară şi alta ruteană). Făcându-i-se foame, Petre greşeşte furând un covrig, pe care neputându-l mânca pe furiş, de faţă cu Mântuitorul, a trebuit să-l scuipe îmbucătură cu îmbucătură, pentru că tocmai când dădea să înghită, Mântuitorul îl chema lângă El (Dähnhardt II, 107-108).
Găina de pe cer (găinuşa, cloşca-cu-pui, păstorul-cu-oile sau pleiadele – compl. n.) a fost luată de către Petru de pe pământ, iar Calea Laptelui (Calea lactee, drumul sau calea robilor) provine din nişte paie pierdute de către Petru (legende ungureşti la Dähnhardt II, 83). Petru este cel care a adus oamenilor focul, furându-l de la Diavol (credinţă ucraineană la Dähnhardt I, 142-143).
Pe pământ, în cursul călătoriilor, Sfântul Petru asistă sau colaborează la minunile şi faptele creştineşti săvârşite de moş Dumnezeu sau de Domnul Hristos. Asftel, Dumnezeu şi Sfântul Petru au însufleţit copilul de lemn găsit de pustnic la marginea râului şi i-au pus numele Dunăre-Voinicul (Ispirescu, 271).
Ei au botezat pe Finul lui Dumnezeu, din basmul cu acelaşi nume de Eminescu (Literatura populară, 468). Dumnezeu botează pe Busuioc, iar Sfântul Petru pe Musuioc, cei doi copii ai fetii de împărat, rămasă grea din vedere (basmul cu acelaşi nume de D. Stăncescu, în colecţia „A fost odată”, 264). Tot ei sunt naşii lui Urmă-Galbenă şi Piperuş-Viteazul, cei doi copii din flori ai fetii lui Verde-Împărat, din basmul lui Pop-Reteganul (comp. Şăineanu, 671).
Dumnezeu înviază, la rugămintea Sfântului Petru, pe Făt Frumos din lacrimă, din izvorul în care îl prefăcuse Genarul (Literatura populară, 427). Tot la rugămintea lui Petru, Domnul Hristos face să iasă la lumină feciorul lui Alb-Împărat, din puţul părăsit („Cinstea cuvenită bătrânilor”, de C. Rădulescu-Codin, colecţia „A fost odată”, 313).
Sfântul Petru face, prin rugăciuni, să crească fragi în luna lui feburarie şi să albească lâna neagră pentru nora babei Dochia („Dochia”, de C. Rădulecu-Codin, în „Rumänische Märchen”, 73-74).
Dar marea faptă creştinească a Sfântului este răscumpărarea sufletelor din robia Diavolului. După o legendă din Muscel, pe oameni i-a vândut moşul Adam Spurcatului, cu zapis în regulă. La îndemnul lui Dumnezeu, Petru intră slugă la Satana, punându-i în fiecare an întrebarea: „Stăpâne, cum se răscumpără o moşie, pe care ne-au vândut-o părinţii noştri?” În al treilea an, Satana răspunde în sfârşit: „Să mori şi apoi să înviezi!”. Pe vremea aceea nu se născuse încă Domnul Hristos, precizează legenda. Într-o zi, Petru merge cu stăpânul la scăldat în mare. Sarsailă avea după gât „palaşca” cu zapisul de la Adam, care rămase pe mal cu „premenelile”. Sfântul Petru n-a vrut să intre în apă, prefăcându-se că-i e frică de înec. Când a văzut că Necuratul a ajuns pe fundul mării, el ia palaşca şi „începe să se înalţe cu ea spre vămile văzduhului”. Sfântul Ilie a început să fulgere, ca „să facă minciuni diavolului”. Stratagema a reuşit, căci Satana, crezând că lumina fulgerului este Sfântul Petru însuşi, s-a repezit după el – la Apus, Miazănoapte, Miazăzi… Între timp, Sfântul Petru „scurtase mult din cale”. Când să intre pe poarta Raiului, Sarsailă – cât pe-aci să-l înhaţe pe Sfânt. Abia l-a apucat puţin de picior, rupându-i o bucăţică de carne – de atunci scobitura din talpă la om – dar palaşca cu zapisul n-a putut să i-o mai ia înapoi (Rădulescu-Codin, 77-78).
Într-o poveste din vechea literatură franceză, Sfântul Petru câştigă suflete jucând cărţi în faţa Iadului cu un „lăutar”, care înlocuise un moment pe Satana la întreţinerea focului, sub cazanele celor condamnaţi la chinuri eterne (Bolte-Polivka II, 189).
Fiind tot timpul cu Dumnezeu, Petru nu scapă de marea ispită a omului, aceea de a fi ca Dumnezeu. Astfel, voind să facă şi el o albină după modelul celei create de Atotputernicul, Petru a reuşit să facă … musca (poveste maghiară la Dänhardt I, 167).
Sfântul Petru a încercat să facă chiar şi oameni. Când Dumnezeu era pe terminate cu facerea neamurilor, Petru Îl roagă să-l lase să facă şi el un neam de oameni, ceea ce Dumnezeu a încuviinţat pe loc.
Petru ia restul de pământ, din care trebuia să iasă, după planul dumnezeiesc, un slovac, şi lucrându-l cum s-a priceput, l-a făcut pe sârb (Dähnhardt I, 126-127).
Într-o legendă rusească, Sfântul Petru face pe lituanieni din făină de grâu. În timp ce aluatul se usca la soare, vine un câine şi-l mănâncă. Petru sare după el, îl prinde, şi ori de câte or îl trânteşte de pământ, iese câte un lituanian (Dähnhardt I, 124-125).
Altă legendă rusească povesteşte cum Petru, neavând cui să predice Evanghelia, şi-a făcut singur oameni şi anume cazaci şi soldaţi: pe primii din pământ, pe ceilalţi din făină de grâu, „ca să aibă cine să apere credinţa creştină de Tătari şi Necredincioşi” (turci) (Dähnhardt I, 125).
Dar Petru nu este ispitit numai să imite pe Dumnezeu, ci odată lumea creată, el nu este mulţumit cu rânduiala din ea şi cere voie lui Dumnezeu să îndrepte câte ceva sau să-I ia locul la conducere.
După o legendă valonă, lui Petru i se urâse într-o vreme să fie mereu slujitorul lui Dumnezeu, dorind să fie şi el odată stăpân – ceea ce Atotputernicul a acceptat fără doar şi poate. N-a trecut mult şi întâlnesc în drumul lor o turmă de vaci apucate de streche, pe care o fată le lăsase „în paza Domnului” – oficiu pe care Dumnezeu i-l trece imediat lui Petru (Dähnhardt II, 111).
Acelaşi lucru păţeşte Petru cu un cârd de gâşte, într-o legendă a slavilor de vest (Dähnhardt II, 190), iar într-o variantă germană, cu un ied, trecându-l o mie de năduşeli până să-l prindă (Dähnhardt II, 188). Asemenea legende sunt numeroase şi în toate, Sfântul Petru e adus să renunţe bucuros la ambiţia de a lua locul lui Dumnezeu.
După o legendă maghiară, lui Petru nu i-a plăcut cum a rânduit Dumnezeu cursul Tisei. Petru propune curs dublu: pe o parte să meargă apa în jos, iar pe cealaltă în sus, pentru ca plutaşii să nu mai suduie când au de mers în susul apei. Zis şi făcut, numai că acum plutaşii înjurau şi mai mult: din lipsă de… lucru! (Dähnhardt II, 80-81, 84). Tot la rugămintea lui Petru ar fi făcut Dumnezeu purecii: pentru femeile leneşe (legendă franceză, Dähnhardt II, 144).
După unele legende din Nordul Europei (Dähnhardt I, 344-345), Petru a vrut să se căsătorească, dar între femeile lăsate de Dumnezeu n-a găsit niciuna care să-i placă. S-a gândit atunci să-şi facă el una pe gustul lui, după o legendă, din pământ, după alta – dintr-un trunchi de copac, urmând ca Dumnezeu să-i dea viaţă, lucru la care Acesta se învoieşte. După una dintre legende, cu toate prevenirile din partea Celui Atotputernic, rezultatul este următorul: capul mare, gâtul scurt, bustul lung, abdomenul mic, şoldurile mari, picioarele scurte, tălpile lungi; primul lucru pe care l-a făcut viitoarea soţie a lui Petru, după ce a primit viaţa de la Dumnezeu, a fost să-şi arate recunoştinţa faţă de creatorul ei, şi cum s-a ridicat de jos, s-a îndreptat spre Petru să-l îmbrăţişeze, rezultatul fiind că acesta s-a speriat de opera proprie şi a luat-o la fugă.
Într-o legendă românească, „moşul” Dumnezeu şi Sfântul Petru rătăcesc odată calea şi întreabă un flăcău leneş, tolănit la marginea drumului. Acesta le arată direcţia, de jos, cu piciorul. Mergând iarăşi un timp, dau de o fată harnică: ea le dă şi apă de băut. Comentând cele două cazuri, Dumnezeu îi dezvălui lui Petru că „fata aia o să ia pe flăcău’ ăla puturosu; că aşa e dat să se hărănească şi ăi leneşi pe lângă ăi bărbaţi”. Sfântul Petru, revoltat şi hotărât să schimbe faţa lumii, se adresează lui Dumnezeu: – „Taci Doamne, că să ştiu c-ar fi aşa, m-aş întoarce să-i dau două palme” (flăcăului leneş), şi n-apucă să sfârşească vorba, că Sfântul Petru porneşte, vifor, spre băiatul cu pricina.
–„Nu te duce, Petre, că pentru o bătae ai să mănânci două”, îi strigă Dumnezeu.
–„Ei aşi!”, întoarce Sf. Petru şi „se duse de-i cârpi flăcăului două palme, de crezu că sunt patru”. „La vreo trei ani”, Dumnezeu şi Sfântul Petru ajung din nou prin partea locului şi nimeresc în gazdă la fata harnică, măritată între timp cu flăcăul leneş. Stăpânul casei, după obiceiul lui, era la cârciumă. Când se întoarce acasă, noaptea târziu, găseşte pe ce doi călători dormind în patul lui, Dumnezeu la perete şi Sântul Petru la margine. După ce-l bate pe cel de la margine, leneşul, beat cum era, se duce să caute un retevei, pentru a continua cu cel de la perete. Între timp, Sfântul Petru schimbase locul şi a doua bătaie o primeşte tot el (Rădulescu-Codin, 74-76). Un motiv asemănător se întâlneşte în secolul XVI, la autorii germani Hans Sachs, Burkard Waldis şi Agricola (vezi Grimm I, p. XXXII).
4. Papii şi Roma în folclor
După tradiţia Bisericii din Roma, care se predă şi astăzi în învăţământul religios catolic, dar care a rămas incontrolabilă din punct de vedere istoric [6], Petru ar fi plecat în anul 42, la Roma, unde a întemeiat comunitatea creştină, pe care a condus-o el însuşi timp de 25 ani, în calitate de Episcop al Romei, deţinând totodată şi funcţia de şef al întregii Biserici (primul Papă!).
În cursul persecuţiilor lui Nero (54-68), Petru ar fi suferit martiriul la 29 Iunie 67, fiind răstignit cu capul în jos, aşa cum ar fi cerut el însuşi, socotindu-se nedemn să moară la fel ca Mântuitorul.
Mormântul său se găseşte pe colina Vaticanului şi peste el s-a ridicat Biserica Sfântul Petru (Schulbibel, 325). Pe această tradiţie nesigură şi pe cuvintele Mântuitorului, din Matei XVI, 18-19 („…tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” compl. n.), întemeiază (în) Biserica Romei – Primatul Papal, care în Occident, după despărţirea de Răsărit din secolul XI şi Reforma protestantă din secolul XVI, a reuşit într-adevăr să devină o realitate necontestată, atât ca autoritate spirituală, cât şi ca factor politic.
Cele două opere epocale ale Papalităţii din Evul Mediu au fost cruciadele şi inchiziţia. O asemenea realitate istorică nu putea rămâne fără ecou în sufletul poporului. Paralel cu consolidarea Papalităţii, legătura Sfântului Petru cu Roma, aşa cum o cultivă cu grijă Biserica, a pătruns din ce în ce mai adânc în conştiinţa populară.
Astfel, despre pătrunjel, planta care-i poartă numele – petroselinum sativum, (germană Petersilie), în partea de Nord a Thuringiei (Germania), se spune că, înainte de a încolţi, trebuie să facă o călătorie la Roma, pentru a cere voie Sfântului Petru (HDA, VI, 1525 şi 1527).
Într-un descântec german de scrântitură, din secolul XVI, se arată că „Domnul nostru Iisus Hristos şi Sfântul Petru au pornit călare, pe cărare spre Roma” („sie ritten uff dem Wege in Rom”) (HDA VI, 1542);
Într-o legendă flamandă, se povesteşte că Petru, ca bun prieten al Mântuitorului, avea noroc la prins peşte; prindea aşa de mult încât nu mai ştia ce să facă cu el. Ca să-i facă pe locuitorii Romei să-i cumpere peştele, a interzis să se mănânce carne mai des de cinci zile pe săptămână. Urmarea a fost că astfel, cererea de peşte era mai mare decât oferta, din care cauză, Sfântul Petru a dispus să se mănânce numai o zi pe săptămână peşte şi această zi s-a nimerit să fie Vinerea, cum a rămas până astăzi (Dähnhardt II, 183).
Roma însăşi joacă un rol important în credinţele populare din Apus. În Joia-Mare, când în bisericile catolice nu se trag clopotele, se spune că acestea pleacă la Roma, unde sunt hrănite cu pâine şi lapte. După ce se spovedesc, iau ouăle de Paşte şi Sâmbătă se întorc acasă. Calea Laptelui se cheamă în Vest şi Calea Romei, după cum la noi i se spune Calea lui Trăian sau mai târziu, sub influenţa slavă, drumul robilor.
După o credinţă din Tirol, şi femeile lehuze fac un drum la Roma (HDA VII, 774).
Legendele despre papi, precum este şi firesc, sunt foarte numeroase în Occident. Din capitolul respectiv, al monumentalei opere Handwörterbuch des Deutschen Aberglaubens (citat cu iniţialele HDA), reiese că papii au putere asupra duhurilor rele, pe care le folosesc la nevoie. Mulţi ar fi stat în legătură cu Diavolul însuşi, cum a fost cazul Papei Silvestru II (998-1003), pe care acesta îl însoţea tot timpul, sub forma unui căţel negru şi lăţos.
Unii s-ar fi urcat pe scaunul Sfântului Petru numai cu ajutor drăcesc (spre exemlu.: cei trei papi Ioan XIX, XX şi XXI, Grigore XI, Paul II şi fireşte Alexandru VI). Până şi despre Papa Pius IX (1846-1878), autorul dogmei infailibilităţii, s-a crezut că posedă puterea deochiului.
Sub influenţa Reformei s-a ajuns ca, la obiceiurile de „alungare a iernii” (Winteraustreiben) , să fie alungat „papa” în locul „iernii”.
O serie întreagă de profeţii au circulat în Evul Mediu despre papii viitori, printre care şi aceea, că ultimul papă se va chema Petru, ca şi primul (HDA VI, 1390-1395).
În 1547, poetul popular Hans Sachs (1494-1576) povesteşte într-una dintre snoavele sale, cum au decis câinii să mănânce carne şi Vinerea, dat fiind că ei procură „popilor” vânatul; în acest scop, trimit o delegaţie la Roma să ceară învoirea Papei, ceea ce au şi obţinut „cu scrisoare şi pecetie” în regulă (Dähnhardt IV, 109-110).
Dar cea mai interesantă legendă privitoare la Papalitate şi ecoul acesteia în folclorul occidental este basmul cules de către Achim von Arnim (1781-1851), în 1809, şi publicat de către Fraţii Grimm, în 1812, sub titlul „Pescarul şi femeia lui”.
Unui pescar sărac, care trăia undeva la marginea mării şi nu prindea peşte nici cât îi trebuia lui şi soţiei, îi cade odată în undiţă un calcan enorm. Cum l-a tras afară din apă, acesta a început să vorbească, rugându-l pe pescar să-i dea drumul înapoi, deoarece el nu e peşte, ci un prinţ fermecat. Pescarul, speriat, dă drumul calcanului şi pleacă acasă cu mâna goală. Povestind nevestei întâmplarea cu prinţul fermecat, aceasta îl trimite înapoi la mare, să-i ceară prinţului ceva pentru serviciul pe care i l-a făcut. Mai mult de gura soţiei, pescarul se duce şi cere calcanului o casă omenească, în locul colibei în care trăiau. N-apucă să-şi exprime dorinţa pescarul nostru, că peştele îi spune să se întoarcă liniştit acasă, căci soţia lui are deja ceea ce şi-a dorit.
Văzând cum merg lucrurile, soţia pescarului îşi doreşte apoi un palat. Obţinându-l şi pe acesta, femeia doreşte şi ajunge, rând pe rând, rege, împărat şi papă. Nemulţumită şi cu ultima şi cea mai înaltă demnitate de pe pământ, femeia ţine să ajungă chiar Dumnezeu, dorinţă nesăbuită, la care Calcanul răspunde rece: „Mergi şi vei găsi-o iarăşi în colibă!”. [7]
Motivul eternei nemulţumiri omeneşti sau al dorinţelor fără saţ este răspândit la toate popoarele. El a fost studiat la noi de către Lazăr Şăineanu în lucrarea lui – „Basmele Române” (1895).
Ceea ce ne interesează pe noi este scara dorinţelor şi aşezarea papei mai presus de împărat şi imediat înaintea lui Dumnezeu. Cu toate că dorinţa de-a ajunge papă, n-am întâlnit-o decât în varianta germană, apariţia ei în Apusul Europei este plină de sens, deoarece această ierarhie a demnităţilor corespunde întocmai, concepţiei oficiale a Bisericii Catolice despre poziţia papei.
Către sfârşitul Evului Mediu, în iconografia occidentală, Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân impunător (după Daniel VII, 9), îmbrăcat ca un împărat cu coroană sau ca un papă cu tiara pe cap (Molsdorf, 10). Este evident că versiunea actuală germană n-a putut lua naştere decât în această epocă şi ea trebuie considerată ca un reflex al puterii papale, ajunse la apogeul ei.
În Răsăritul Europei şi, în primul rând, la noi, Românii, în toate variantele cunoscute până acum, papa lipseşte din scara dorinţelor exprimate de eroul basmului. Şăineanu (1895-456) rezumă basmul „Pe un fir de bob”, cules de către N.A. Bogdan din Moldova.
Este vorba despre un moş şi o babă, care trăiau într-un bordei la marginea unei păduri. Într-o zi baba vede, răsărit sub laiţă, un fir de bob, care a crescut, în scurtă vreme, până s-a prins de toarta cerului. După sfatul unui înger, moşul se urcă pe firul de bob în cer, unde este primit de către doi sfinţi şi dus în faţa lui Dumnezeu. Atotputernicul îl întreabă ce doreşte ca răsplată pentru faptele lui bune. „Moşneagul, după sfatul nevestei, ceru o casă mai bună decât bordeiul şi ceva de-al gospodăriei; când se coborî jos, găsi în locul bordeiului nişte case mândre şi pe nevastă-sa lăfăindu-se pe canapeaua de puf. După câtva timp, baba nemulţumită, trimise iar pe moşneag la Dumnezeu să-i ceară să-i mai întinerească cu 20 ori 40 de ani şi să-l facă pe el împărat şi pe ea împărăteasă. Dumnezeu le făcu şi de astă dată pe voie. Baba – împărăteasă, însă tot nemulţumită, se sui ea însăşi pe bob să ceară lui Dumnezeu s-o facă Dumnezeiţă , în ciuda bărbatului ei, care-şi bătuse joc de dorinţa-i necumpătată. Ajungând la Vântul-turbat, el începu să sufle şi smucind-o de pe bob, îi dete drumul prin înălţimea norilor, de ajunse până în fundul mării”.
S. Fl. Marian a publicat în „Ornitologia” lui din 1883, trei legende despre cuc şi pupăză.
În prima este vorba despre un tăietor de lemne sărac, care voia să taie un paltin, dar deodată, aude copacul rugându-l să-l lase, că va găsi o comoară. Aşa s-a şi întâmplat. Ajuns om cu stare, lemnarul nostru fu ales primar. Numai că, după aceea, n-a trecut mult şi femeia îl trimite din nou la paltin să-i mai ceară o comoară. După ce-a găsit a doua comoară, primarul este ales judecător; după a treia, consilier imperial (lucrurile se petreceau sau mai bine zis se povesteau, de data aceasta, în Bucovina de sub ocupaţia Austriecilor!), iar după a patra – împărat. Mereu nemulţumită, femeia îl trimite din nou la paltin, pentru a-i cere să-l facă pe el Dumnezeu şi pe ea Dumnezeiţă. Drept răspuns, paltinul l-a transformat pe el în cuc şi pe ea în pupăză (Şăineanu, 846).
A doua legendă: un tată sărac ajunge să taie în pădure o nuia de alun, dar acesta îl roagă să-l cruţe şi să se întoarcă în sat, că va fi ales primar. După trei ani se alege alt primar şi omul nostru rămâne iarăşi fără pâine. Recurge din nou la alun, care-l trimite în cutare târg, spre a fi ales judecător. După alţi trei ani, pe aceeaşi cale, este ales, undeva, împărat. Nici aici nu rămâne definitiv, căci în acea ţară se schimbau, din când în când, şi împăraţii, aşa încât omul nostru îşi pierde şi de data aceasta „postul”, dar rămâne cel puţin bogat. Şi în cazul lui, tot nevasta este aceea care nu se dă bătută, îndemnându-l să ajungă acum mai mare decât Dumnezeu! Alunul însă îl preface în cuc şi pe nevastă în pupăză (Şăineanu, 847).
A treia legendă diferă puţin de celelalte două. La început cucul şi pupăza erau soţ şi soţie. Ea nu avea încă moţul. Pupăza trimite pe cuc la Dumnezeu, s-o facă mai întâi membru în consiliul comunal, apoi primar, şi în sfârşit – împărăteasă, cu care ocazie primeşte moţul. Nemulţumită şi cu aceasta, cere să fie ridicată pe tronul dumnezeesc. Atunci Dumnezeu o blestemă să fie dispreţuită de toată lumea, iar cucului îi dă să fie iubit de toţi (toate trei legendele la Dähnhnardt III, 405-406).
Într-o legendă asemănătoare din Răsăritul Lituaniei, în care un ţăran sărac este transformat în urs, de către un tei pe care voia să-l taie, întâlnim ierarhia: boier, rege, Dumnezeu (Dähnhardt I, 222).
Cu toate că multe dintre elementele secundare aparţin diferitelor epoci, în care au fost culese legendele (spre ex. demnităţile moderne: primar, judecător, etc.), atât în versiunea germană cât şi în variantele româneşti este vorba de aceeaşi temă arhaică a dorinţelor nemăsurate, al căror prototip, Şăineanu (1895-848) îl vede în episodul biblic, al ispitei de a fi ca Dumnezeu (Geneza III). [8]
Alte amănunte exterioare, dimpotrivă, pot fi tot atât de vechi ca şi motivul însuşi. Spre exemplu, firul de bob din basmul românesc nu este, probabil, decât o adaptare după arborele din visul lui Nabucodonosor (Daniel IV, 10-17), care se ridica „în mijlocul pământului” şi „înălţimea lui ajungea până la cer”.
Pe aceeaşi temă străveche deci s-au brodat, în Răsărit şi Apus, dorinţe care variază, potrivit cu structura socială şi politică diferită a celor două sectoare europene.
Dar există şi dorinţe comune; în afară de casă şi Dumnezeu, care sunt în general omeneşti, este împăratul, care, în tot cursul Evului Mediu, într-o parte şi alta a Europei, a fost o realitate istorică.
În schimb, Papalitatea, care n-a existat decât în Occident, nu putea fi înregistrată de folclorul răsăritean. Dat fiind că Papalitatea şi-a atins apogeul istoric în Evul Mediu şi aceasta numai în Occident, nu se poate spune că dorinţa de-a ajunge papă ar fi făcut vreodată parte din variantele răsăritene ale basmului, din care ar fi fost înlăturată ulterior prin cine ştie ce tendinţe antipapale, ci lucrurile s-au petrecut în realitate tocmai invers: elementul „papă” şi-a făcut mai târziu apariţia în basm, şi anume, foarte probabil, către sfârşitul Evului Mediu. Aceasta n-a putut avea loc, evident, decât acolo unde Papalitatea fusese şi era încă o realitate istorică. Argumentul acesta este confirmat de faptul, că elementul „împărat”, care de la părăsirea Daciei de către Aurelian – la 271, a dispărut ca instituţie din spaţiul românesc, s-a păstrat totuşi în variantele româneşti ale basmului, în ciuda istoriei care a decurs altfel.
Tot aşa s-ar fi putut păstra, în basmele noastre, şi „papa”, dacă instituţia respectivă ar fi existat vreodată pe meleagurile româneşti. Că ideea de împărat a fost alimentată la noi, de existenţa neîntreruptă şi iradiaţiunile imperiului bizantin până la 1453, iar după aceea, de „împăratul” turcesc, este perfect adevărat, dar la o distanţă egală se afla, de partea cealaltă, Papa de la Roma. Activitatea lui n-a lipsit cu totul de la Curţile domneşti şi din aristocraţia noastră, dar ea n-a fost niciodată populară: a înregistrat-o istoria, dar nu folclorul.
5. Primatul folcloric al Sfântului Petru
Dacă Papalitatea n-a găsit la noi, în Răsărit, şi prin urmare nici în folclorul românesc, nici un fel de ecou, cu atât mai puternice şi mai importante sunt dovezile, privitoare la „prezenţa” şi „activitatea” Sfântului Petru.
Că e vorba de Sfânt, iar nu de Apostol, se înţelege de la sine şi nu trebuie pierdut nici un moment din vedere. Aceste dovezi sunt următoarele:
1. Sfântul Petru se bucură la noi de titlul unic în ierarhia teologiei populare – soţul lui Dumnezeu;
2. Sfântul Petru ocupă, în credinţele noastre populare, ca pretutindeni, funcţia unică în Ceruri, de portar al Raiului;
3. Sfântul Petru este cel care răscumpără sufletele din mâna Diavolului;
4. Sfântul Petru a preluat din mitologia păgână rolul unic al lui Prometeu, el fiind acela care aduce oamenilor focul inventat în iad, de către îngerii căzuţi;
5. Dar cea mai interesantă dovadă de „existenţă” zilnică a Sfântului Petru în istoria spiritului românesc este legătura foarte vie în mintea poporului nostru, între el şi lupi.
În calitatea lui de patron al lupilor, care în simbolismul creştin, reprezintă duşmanii Bisericii, Sfântului Petru îi revine sarcina de a apăra biserica lui Hristos de toţi „lupii” care vor s-o nimicească.
La noi însă, acest patronat al Sfântului Petru nu este exclusiv.
Pentru a te feri de stricăciunile lupilor, trebuie păzite încă alte patru zile:
a. Ziua de „Trif” (mucenicul Trifon) – la 1 februarie;
b. Sfântul „Osie” (proorocul Osea) – la 17 octombrie;
c. „Filipii” (Apostolul Filip) – de la 11 octombrie şi 14 noiembrie, (poporul) care ţine de la 14 la 16, în unele locuri chiar de la 13 la 17 noiembrie;
d. Sfântul Andrei (Apostolul Andrei, fratele lui Petru) – la 30 noiembrie (compară. Gorovei, 172-173; vezi şi 115, de asemenea nr. 702, nr. 4182).
În această legătură strânsă dintre „stâlpii” credinţei, în frunte cu Sfântul Petru, şi duşmanii ei, „lupii”, eu văd încă una dintre trăsăturile antice ale Creştinismului nostru de origine latină, care însă n-a evoluat unilateral, în sensul limitării acestei legături numai la apostolul Petru, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Occidentul dominat de ideea primatului papal (compară Amzăr, 1952);
6. În Occident, Sfântul Petru este cel care comandă fenomenele atmosferice, în calitate de patron al timpului, rol care, la noi, în Răsărit, cade în sarcina Sfântului Ilie.
Totuşi, după cum am relevat mai sus, o legătură aparentă, între Sfântul Petru şi cel puţin unele aspecte ale timpului agricol, există şi la noi. Interesantă mi se pare în special credinţa că, în cer, culesul merilor cade în timpul sărbătorilor Sânziene sau Drăgaica (la 24 Iunie – Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, când se culeg şi buruienele de leac) şi Sfântul Petru (la 29 Iunie). Împărţirea de sufletul morţilor la aceeaşi dată este urmarea faptului, că una dintre atribuţiile principale ale Sfântului Petru este, cum am văzut, salvarea sufletelor. Este vorba deci de o recoltă pe care o face Sfântul Petru în cer şi la care noi, pe pământ, putem ajuta dăruind mere de sufletul celor ce voim să fie salvaţi.
Tot aşa, atunci când Sfântul Petru întrebuinţează fulgerul la facerea albinei, nu este vorba despre patronul timpului şi al fenomenelor atmosferice, ci despre activitatea lui de demiurg, de care ne vom ocupa îndată. Acest atribut al Sfântului Petru – patron al timpului – rămâne deci limitat la Vestul catolic şi protestant al Europei. [9]
7. Sfântul Petru este singurul Apostol căruia poporul îi îngăduie:
a) să asiste sau să colaboreze cu Dumnezeu la crearea şi împodobirea lumii;
b) să imite pe Dumnezeu sau chiar să-L înlocuiască – pentru scurtă vreme – la guvernarea operei Sale.
Poporul distinge deci două ipostaze ale Sfântului Petru:
1 – Soţ al lui Dumnezeu şi 2 – demiurg.
În prima ipostază, Sfântul Petru însoţeşte pe Dumnezeu sau pe Domnul Hristos, ca un prieten sau servitor devotat, în subordonare completă faţă de Creator. Rolul lui, în această calitate, este absolut pasiv, cel mult, dacă intervine cu o rugăminte sau prin rugăciuni, minunile care se petrec fiind exclusiv opera lui Dumnezeu. E adevărat că, în calitate de soţ sau servitor al lui Dumnezeu, Sfântul Petru este supus uneori unui tratament puţin reverenţios, dar aceasta ţine de natura lui umană şi în general, nici el nu se lasă fără răspuns.
În ipostaza de demiurg, poporul îi atribuie lui Petru ambiţii mai mari: în acest caz, Sfântul Petru vrea să se substitue lui Dumnezeu în dublul rol al acestuia, de creator din nimic şi de guvernator al lumii.
Se înţelege că, în mintea poporului, rolul acesta al Sfântului Petru se reduce la o simplă imitaţie, limitat în timp şi spaţiu, în care locţiitorul lui Dumnezeu încearcă să creeze câte o fiinţă, inspirându-se întotdeauna după originalul divin, sau să îndrepte lumea după mintea lui.
Precum am văzut, toate aceste încercări sfârşesc în ridicol. În loc de albină, Petru face musca sau viespea, iar în loc de femeie, realizează un monstru. Voind să introducă o rânduiuală mai bună în lume, el ajunge păzitor de gâşte, porci, vaci, etc.
De ce această întorsătură anecdotică în ipostaza de demiurg a Sfântului Petru?
Pentru că, în toate aceste acte ale sale, Sfântul Petru nu este el însuşi, ci el a fost pus, de imaginaţia populară, să joace un rol străin şi anume rolul pe care, în ereziile gnostice-maniheice, din care provin în ultima analiză aceste tradiţii populare, îl deţine Satana – acela de substitut şi concurent al lui Dumnezeu (Dähnhardt I, 6-7, 20 şi urm. 36 şi urm., 89 şi urm., 93 şi urm.).
Cum se explică această confuzie sau suprapunere de atribuţii între Diavol şi Petru?
Să fie aceasta consecinţa abuzurilor de putere, de care s-a făcut vinovată Papalitatea din când în când, în decursul istoriei ei, în special în epoca Evului Mediu?
Ori, să fie vorba de un ecou în masele de credincioşi, al diferitelor schisme şi certuri care au dus la împărţirea Bisericii în atâtea confesiuni şi sub-confesiuni? Desigur, toate aceste abuzuri şi frământări din sânul Bisericii n-au rămas fără urme în sufletul credincioşilor, dar origina confuziei care ne preocupă este mai îndepărtată. Un şir întreg de secte, care au stat sub influenţa dualismului iranian şi care, din această cauză, au fost combătute de Biserică – Marcion şi Marcioniţii în secolul II, Paulicienii (Pavlichenii noştri!) în secolul VII, Bogomilii în secolul XI, Catarii, Valdenzii şi Albigenzii din secolul XIII, etc. – s-au bazat pe Apostolul Neamurilor, Pavel, acordându-i un fel de primat dogmatic, în timp ce Petru, socotit ca reprezentant al Creştinismului iudaic şi iudaizant, era trecut pe planul al doilea, dacă nu chiar respins şi urât ca „apostol falş” (Dähnhardt I, 205 şi II, pp. XIII-XIV), şi aceasta cu atât mai mult cu cât oficial, Biserica se consolida treptat pe apostolul Petru, potrivit făgăduinţei Mântuitorului, din Matei XVI, 18. De aici, până la identificarea lui cu Satana, n-a fost decât un pas. Este omagiul pe care sectele l-au adus, fără voia lor, lui Petru.
Concluzia finală, pe care o putem trage din cele de mai sus, este că, după tradiţiile poporului român, ca şi după cele ale altor popoare, Sfântul Petru se bucură de o cinste deosebită, de un adevărat primat, care, la noi în Răsărit, are un caracter mai puţin exclusiv decât în Occident, dar care pretutindeni se apropie mai mult de concepţia de primus inter pares (întâiul între egali n.n.) al Bisericii Ortodoxe, decât de primatul monarhic absolutist din Catolicism.
În timp ce folclorul apusean oglindeşte situaţia Bisericii de la mijlocul şi sfârşitul Evului Mediu (880-1500), Răsăritul reflectă în credinţele lui populare, starea de apt de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului mediu (300-1000).
În sfârşit, pentru a evita din capul locului orice discuţie inutilă, ţin să precizez că primatul folcloric al lui Petru este o constatare a istoriei spiritului popular, care nu angajează cu nimic Biserica şi învăţăturile ei.
Note şi comentarii
- Anencletus, al doilea „papă” după Petru (între 79 şi 90?), ar fi ridicat acestuia un „loc de pomenire” (memoria) (Kraus I, 497), în care şi-ar fi găsit odihna de veci 13 „papi” de la Linus până la Victor, deşi după Lietzmann 1927, 206 este vorba despre o legendă din secolul al VI-lea. Acelaşi autor (1927, 122-123) crede că înainte de 258, când a avut loc strămutarea osemintelor celor doi Apostoli la San Sebastiano, n-ar fi fost posibilă nici un fel de comemorare a lui Petru şi Pavel, pentru simplul motiv, că atât în Vatican cât şi pe via Ostiensis, până la construirea celor două basilici, s-au aflat cimitire păgâne, în care creştinii nu puteau avea acces. Dovezi ale sărbătoririi lui Petru şi Pavel în Răsărit există abia din secolul IV: Martirologiul sirian îi pomeneşte la 28 Decembrie, tot aşa cel mai vechi calendar armean; în Capodocia şi Antiochia, ziua lor se sărbătorea la 27 Decembrie. În Martirologiul sirian, Petru este numit „căpetenia Apostolilor Domnului” (Lietzmann 1927, 126-129; cf. Kellner, 209). La Constantinopol, ziua de 29 Iunie a fost introdusă la 491 de către împăratul Anastasius, la rugămintea senatorului roman Festus, care era un fel de ambasador al Romei pe lângă împărat (Kellner, 209). Precum reiese dintr-o predică a lui Leo cel Mare, înainte, la 29 Iunie se sărbătorea fundarea Romei (Cullmann, 143).
2. Părerea lui Kraus II, 611-612, că aceste reprezentări ar fi dintr-o epocă mai recentă, „când înţelegerea pentru compoziţia iniţială se palidase”, nu mi se pare plauzibilă, deoarece, în Occident, cu cât trece timpul, cu atât primatul Romei şi odată cu el acela al lui Petru, se reliefa. La începutul secolului XI, spre exemplu, Petru este reprezentat pe mantia Sfintei Kunigunde dela Bamberg, primind cheile din mâna lui Dumnezeu (Messerer, 57, 60). Mai logic este să admitem că reprezentările de care este vorba provin dintr-o vreme, când Biserica nu precizase încă raporturile ierarhice dintre cei doi Apostoli. Ele s-au născut, poate, şi sub influenţa primelor secte paulinice, spre ex. Marcion şi Marcioniţii pe la mijlocul secolului II (cf. mai jos nota 5).
3. După Bolte-Polivka I, 343-344, Adolph Schullerus, Verzeichnis der rumänischen Märchen und Märchenvarianten, Helsinki 1928, a identificat o variantă românească a acestui basm, pe care a înregistrat-o la nr. 31 sub titlul „Der Rumäne und der Tod”, dar neavând la îndemână lucrarea lui, n-am putut stabili de care snoavă românească este vorba.
4. Sub numele barbar de Bobotează, care pentru Românul necunoscător de limba slavonă, nu înseamnă nimic, se ascunde „sărbătoarea luminilor” (Epiphania), cunoscută în Răsărit (Tracia) încă din anul 304 (Kellner, 310); „Cine spre ziua de Bobotează stă de priveghiu noaptea, vede cerurile deschizându-se şi orice ar cere, i se dă de Dumnezeu ” (Gorovei, nr. 180 din Broşteni, Suceava).
5. Este interesant de reţinut că în perioada de nesiguranţă, a persecuţiilor, în timp ce printre creştini Pavel pare a fi fost mai preţuit şi mai cunoscut decât Petru, în cercurile păgâne, acesta a putut fi confundat cu Iisus însuşi şi anume de către Publius Aelius Phlegon, un fost sclav al împăratului Hadrian (117-138), în lucrarea lui Olympiadae sau Chronica, pe care a cunoscut-o şi Origenes. Harnack a văzut în acest fapt o dovadă a autorităţii de care se bucura Petru la Roma, la începutul secolului II (Heussi, 46-47).
6. Dovada activităţii şi martiriului lui Petru la Roma s-a făcut până acum pe cale de deducţie. Dovezile directe lipsesc. Cercetările arheologice moderne, iniţiate de actualul Papă (Pius al 12-lea 1939-1958 compl.n.) n-au dus încă la rezultate sigure. Ceea ce se oferă în conferinţele cu proiecţiuni şi în publicaţiile de specialitate nu convinge. Biserica Sfântului Petru a fost construită pe un cimitir păgân, aşa încât oriunde se va săpa, se va da de oseminte. Semnificativ mi se pare faptul, că un autor catolic nu vede nimic grav în această tăcere a izvoarelor contemporane şi, în cartea sa închinată sfinţilor catolici, la 29 Iunie, nu se pomeneşte decât Pavel, cu anul morţii 67 (Rudolphi, 56). Dealtfel, nici cel mai optimist dintre cercetătorii critici n-a vorbit decât de o „probabilitate” (Lietzmann 1936, 410). Pe de altă parte, cunoscuta revistă catolică Hochland, octombrie 1952, recunoaşte că prin săpăturile de pe colina Vaticanului nu s-a putut clarifica „chestiunea” pe care Lietzmann 1936, 408 o socotea „complet indiferentă din punct de vedere istoric”, „dacă e vorba de mormântul lui Petru” sau de al altcuiva, autorul exprimându-şi speranţa că poate săpăturile de pe via Ostia vor aduce mai multă lumină (Kollwitz, 24).
7. Basmul este o capodoperă a genului şi publicarea lui în momentul prăbuşirii lui Napoleon a impresionat profund. În 1814 a apărut chiar o ediţie specială în chip de biografie simbolică a împăratului. Achim von Arnim l-a folosit în drama sa romantică Die Päpstin Johanna (Sämtliche Werke, Band 19, 1846, pp. 68-71 şi 357-359). După al doilea război mondial, morala care se desprinde din povestea omului etern nemulţumit a fost aplicată lui Hitler. Unul dintre primii istorici ai ultimului război a povestit basmul, ca introducere la cartea lui, sub titlul semnificativ – O poveste germană (Assmann 1950).
8. Şăineanu pare a nu fi fost cu totul la curent cu cele petrecute în grădina Edenului, când scrie: „episodul biblic, în care Eva îndeamnă pe Adam să guste din arborele vieţii, spre a trăi în etern şi a se face asemenea lui Dumnezeu”. După cap. III al Genezei, Eva n-a mai avut ocazia să-şi desăvârşească opera, deoarece în urma gustării din pomul cunoştinţei binelui şi răului, care se afla „în mijlocul grădinii”, Dumnezeu, făcându-le tunici de piele şi îmbrăcându-i „i-a dat afară din grădină ca nu cumva să întindă mâna şi să ia şi din pomul vieţii, şi mâncând să trăiască în etern”.
9. Spre deosebire de noi, românii, la slavii de sud (croaţii catolici şi sârbii ortodocşi) există, cum am relatat mai sus, o legătură clară între Sfântul Petru şi vreme, care trebuie pusă pe seama unei influenţe occidentale, cu atât mai mult cu cât în toate aceste snoave, Sfântul Petru apare în chip de lăutar medieval, care, neştiind să cânte ceea ce-i comandă soldaţii, e bătut şi dat afară din cârciumă, din care cauză Petru se răzbună cu „vremea proastă”.
Bibliografia
A fost odată – Culegere de legende şi basme româneşti. Selecţiuni, prefaţă, note şi glosar de Victor Buescu. Desene de Gh. Pleşa şi B.M. Ediţie de pribegie, Biblioteca Română, Freiburg, i. Br. 1951; 4° pp. 342.
Amzăr, D .C., Mic Catehism al Românului ortodox, în Calendarul Solia, Cleveland 1952, pp. 49-60.
Amzăr, D.C., Teologia Colindelor, în Calendarul Solia, Cleveland, 1953, pp. 49-64.
Arnim, Ludwig Joachim von: Die Päpstin Johanna, Berlin 1846, 462 pp.
Assmann, Kurt: Deutsche Schicksalsjahre. Historische Bilder aus dem Zweiten Weltkrieg und seiner Vorgeschichte, Wiesbaden 1950, 568 pp.
Bolte, Johannes und Polivka, Georg, Anmerkungen zu den Kinder– und Hausmärchen der Brüder Grimm, 5 volume, Leipzig 1913, 1915, 1917, 1930, 1932.
Braun, Joseph, Tracht und Attribute der Heiligen in der deutschen Kunst, Stuttgart 1943, 854 pp.
Culmann, Oscar, Petrus, Jünger, Apostol, Märtyrer. Das historische und das theologische Petrusproble, Zürich 1952, 282 pp.
Dähnhardt, Oskar, Natursagen. Eine Sammlung naturdeutender Sagen, Märchen, Fabeln und Legenden. 4 Volume, Leipzig 1907, 1909, 1910, 1912. Materialul românesc comunicat de Martin Hiecke, Leipzig.
Eminescu, Mihai, Literatura Populară, Ediţia a II-a, comentată de D. Muraraşu, Craiova f. a. 638 pp.
Fără Ţară – Poezii poporane adunate din colecţii şi reviste de I. Grigoriu. Desene de Gh. Pleşa, Ediţie de pribegie. Biblioteca Română, Freiburg i. Br. 1950; 188 pp.
Gorovei, Artur, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Academia Română, Bucureşti, 1915.
Grimm, Jakob, Deutsche Mythologie 4. Auflage besorgt von Elard Hugo Meyer, 3 Volume, Gütersloh 1876, 1879.
Handwörterbuch des Deutschen Aberglaubens, 10 Volume, Berlin 1927-1942.
Heussi, Karl, War Petrus in Rom?, Gotha 1936; 68 pp.
Ispirescu, Petre, Legendele sau Basmele Românilor. Cu o schiţă bio-bibliografică, introducere şi glosar de C. Fierăscu. Ed. Cugetarea, Bucureşti 1940; 294 pp.
Kellner, K. A. Heinrich, Heortologie oder die geschichtliche Entwicklung des Kirchenjahres und der Heiligenfeste von den ältesten Zeiten bis zur Gegenwart. Dritte, verbesserte Auflage, Freiburg i. Br. 1911; 318 pp.
Kollwitz, Johannes, Die Grabungen unter Sankt Peter. „Hochland”, München, Oktober 1952; pp. 15-25.
Kraus, F. X., Real-Encyklopedie der christichen Altertümer, 2 volume, Freiburg i. Br. 1882, 1886.
Künstle, Karl, Ikonographie der christlichen Kunst, 2 volume, Freiburg i. Br. 1928, 1926.
Lietzmann, Hans, Petrus und Paulus in Rom. Liturgische und archäologische Studien. Zweite, neubearbeitete Auflage, Berlin und Leipzig 1927; 316 pp.
Lietzmann, Hans, Petrus, römischer Martyrer. Sitzungsberichte der Preussischen Akademie der Wissenschaften. XXIX. Sitzung der philos.-hist. Klasse, 3. Dez. 1936; pp. 392-410.
Messerer, Wilhelm, Der Bamberger Domschatz in seinem Bestande bis zum ende der Hohenstaufen-Zeit. Aufnahmen von Max Hirmer. Hirmer Verlag München, Gesellschaft für wissenschaftliches Lichtbild MBH. 1952; 75 pp. şi 90 reprod. fotografice.
Molsdorf, Wilhelm, Christliche Symbolik der mittelalterlichen Kunst, Leipzig 1926; 294 pp.
Rădulescu-Codin, C. şi Mihalache, D., Sărbătorile poporului, cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele. Culegere din părţile Muşcelului. Din viaţa poporului roman, Academia Română, Bucureşti 1909; 122 pp.
Rudolphi, Georg Wilhelm, Heilige Kirche – Kirche der Heiligen, Frankfurt a.M. 1949; 438 pp.
Rumänische Märchen in deutscher Übersetzung nach Haupttypen ausgewählt und mit Anmerkungen versehen von Alexander Dima, Leipzig 1944; 264 pp.
Şăineanu, Lazăr, Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice, Academia Română, Bucureşti 1895; 1114 pp.
Schulbibel, Limburg 1947.
Lucrarea cu subiect similar studiului de faţă – Wanderungen Jesu mit Sankt Petrus, ein Zyklus christlicher Volkslegenden, Memel 1864, nu mi-a fost accesibilă (autorul n.n.).
*Studiul de faţă a făcut obiectul unei prelegeri publice, care a avut loc la 3 mai 1954, în cadrul cursurilor universitare ale Fundaţiei Regale Universitare Carol I de la Paris, a fost publicat în Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg im Breisgau (Germania), vol. II – octombrie 1954. şi reprodus aici cu aprobarea conducerii Bibliotecii.
**Autorul a făcut parte din colectivul românilor, care au semnat actul de înfiinţare a Bisericii Ortodoxe Române din Berlin, în anul 1938, iar mai târziu (din 1979), a fost colaborator şi redactor-şef al Buletinului „Zori de Zi”, editat de Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală din Freiburg – Germania.