1. Biserica românilor ortodocşi din exil
Dacă ţinem seama de incertitudinea lui Dumitru C. Amzăr, exprimată în scrisoarea adresată părintelui Vasiloschi – Cimitirul militar român de la Soultzmatt, nu putem afirma că românii din exil, din Franţa sau din ţările vecine, au ştiut mare lucru de existenţa cimitirelor militare din Alsacia sau celor de dicoace de Rin. Din Germania.
Menţiunea lui D.C. Amzăr, cu privire la tabăra de vară, iniţiată de către părintele Vasile Zăpârţan în 1954, rămâne deocamdată o informaţie singulară din vremea aceea (1954), cu privire la existenţa şi starea cimitirelor militare române de pe teritoriul Franţei. Nu se ştie dacă D.C. Amzăr, în scrisoarea menţionată aici, se referă la Cimitirul militar român de la Val du Pâtre, în apropierea oraşului Soultzmatt.
Se ştie însă, că părintele Zăpârţan l-a sfătuit pe părintele Dumitru Em. Popa, să se intereseze de existenţa mai multor cimitire, dincolo de Rin, pe teritoriul francez, în care sunt înmormântaţi soldaţi români, prizonieri din primul război mondial, unul dintre acestea fiind şi Cimitirul de la Val du Pâtre, de lângă localitatea Soultzmatt, nu departe de oraşul Freiburg din Germania.
În primăvara anului 1978, de Ziua Eroilor, părintele Dumitru, însoţit de un grup de enoriaşi din Freiburg, a mers la Soultzmatt, în pelerinaj neoficial, adică neanunţat la organele administrative ale oraşului, cum prevede legislaţia franceză, cu privire la întrunirile la care participă un număr mai mare de persoane.
Un an mai târziu (1979) a avut loc primul pelerinaj, de data aceasta cu încuviinţarea Primăriei, la care a participat un grup mai mare de români din Germania, Franţa, Elveţia şi Italia.
Părintele Dumitru a slujit Dumnezeiasca Liturghie, urmată de slujba de pomenire a eroilor români, ajutat de grupa corală de la Parohia română din Freiburg.
Între timp, Părintele întocmise un pomelnic cu numele unor personalităţi româneşti, care au avut atribuţii determinante în cele două războaie mondiale, începând cu Regele Ferdinand şi Regina Maria, continuând apoi cu slujitori bisericeşti, politicieni, militari de carieră şi soldaţi, care, într-un fel sau altul (unii cu preţul vieţii), s-au ostenit la făurirea României Mari şi la întregirea Neamului, şi terminând cu „Mareşalul Ion Antonescu împreună cu ostaşii români, căzuţi pe câmpurile de luptă în al doilea război mondial”.
Din anul 1990 încoace, Părintele i-a adăugat la vechiul pomelnic pe „toţi românii căzuţi jertfă la revoluţia din anul 1989”. Pomelnicul acesta se rosteşte întocmai şi în prezent, în fiecare an, de Ziua Eroilor Români.
În anul următor (1980), părintele Dumitru Popa şi domnul Remus Radina de la Paris – „un ofiţer al Armatei Regale Române şi un prea încercat deţinut politic anticomunist”, susţinuţi de membrii Consiliului Parohial al Bisericii Române din Freiburg şi de alţi români ortodocşi din Franţa, au hotărât organizarea comemorării eroilor români de către comunităţile românilor ortodocşi din exil, după tradiţia Bisericii Ortodoxe Române, în fiecare an, de Ziua Eroilor, în Joia Înălţării Domnului, după datina românească, adică nu numai în biserici, ci şi la unul dintre cimitirele din Franţa (Alsacia, Lorena etc.), în care sunt înmormântaţi soldaţi români sau unde se află plăci comemorative, în memoria românilor căzuţi jertfă în România sau în exil, după cel de-al doilea război mondial.
De pildă, la „mormântul simbol” din cimitirul Montmartre din Paris, se află o placă comemorativă cu inscripţia: „1944 – 1989. Românilor căzuţi pentru Dumnezeu şi Democraţie”. Deseori, de Ziua Eroilor, slujitorii şi enoriaşii de la Biserica Română din Jean de Beauvais – Paris au ţinut aici slujbe de pomenire
La 6 iunie 1992, la cimitirul militar român de la Soultzmatt, dl. Remus Radina (foto dreapta) reproducea ideea istoricului francez Fustel de Coulanges, cu privire la izvorul culturii europene: „Toată cultura europeană se trage din două instituţii: cultul morţilor şi focul sacru” (La Cité antique) şi arăta că şi „noi Românii am avut întotdeauna cultul morţilor, dovadă cei de faţă (…) Focul sacru sunt lumânările”, iar în încheiere îndemna cu cuvintele: „Vă rog să păstraţi tradiţia aceasta. Nu există un sacrificiu mai mare decât jertfa pentru Ţară…”.
Începând din anul 1978, de Ziua Eroilor, Cimitirul militar român de la Val du Pâtre, de lângă oraşul Soultmatt din Alsacia, a devenit loc de pelerinaj şi catalizator pentru românii din exil, dornici de o Românie liberă, cu graniţe neştirbite.
De atunci, în calendarul bisericesc al românilor din Germania, editat de Biserica românilor ortodocşi din Exil din Germania, comemorarea eroilor români este menţionată în chip expres –Pelerinaj la Cimitirul Eroilor Români de la Soultzmatt – Alsacia.
De câteva ori, părintele Dumitru Popa şi enoriaşii de la Freiburg nu s-au mărginit numai la pomenirea eroilor în cimitirul de la Soultzmatt, ci au mers şi la cimitirele din Hagenau şi Dieuze, spre împlinirea acestei frumoase datorii creştineşti şi româneşti.
În anul 1988, dl. Heinrich Fröhlich – cetăţean german emigrat din România,
i-a semnalat părintelui Dumitru Em. Popa existenţa unui mormânt comun în localitatea Haltingen, pe partea dreaptă a Rinului, în Germania (cca 2-3 km depărtare de graniţa cu Elveţia, în care odihnesc 54 de soldaţi români, foşti prizonieri din primul război mondial.
În ziua de 1 noiembrie 1988 (zi de pomenire a eroilor în Biserica Romano-Catolică), în prezenţa unui grup de enoriaşi români de la Freiburg, Müllheim şi Weil am Rheian, părintele Dumitru, însoţit de către autorul acestor rânduri, a făcut slujbă de pomenire a celor 54 de eroi români înmormântaţi în cimitirul din Haltingen.
În fiecare an însă, locul principal de pomenire a Eroilor români a rămas Cimitirul de la Val du Pâtre de la Soultzmatt. Doi factori au făcut ca, în anii de după 1978, slujba de pomenire a eroilor români în acest cimitir să devină tradiţionalul Pelerinaj la Cimitirul Eroilor Români de la Soultzmatt, şi anume imediata vecinătate a Cimitirului din Val du Pâtre cu oraşul Soultzmatt, precum şi grija Primăriei oraşului pentru întreţinerea acestuia.
Se cuvine menţionată şi jertfelnicia românilor prezenţi la slujbele de pomenire, care, încă din vremea părintelui Dumitru Popa şi la îndemnul acestuia, contribuie la acoperirea cheltuielilor pentru îngrijirea mormintelor, oferind, fiecare după puterea şi dragostea lui, sume modeste, care se trimit în acest scop Primăriei din Soultzmatt.
Prin grija şi ostenelile românilor din Germania şi Franţa, îndeosebi a enoriaşilor români de la Freiburg, Pelerinajul la Cimitirul Eroilor Români de la Soultzmatt – Alsacia a devenit foarte curând o tradiţie ortodoxă românească „a exilului” şi a românilor de la Freiburg îndeosebi, sărbătoare dorită şi aşteptată, întocmai ca sărbătoarea Sfintelor Paşti.
Enoria română de la Freiburg păstrează tradiţia şi se îngrijeşte, ca de fiecare dată, să fie depus un aranjament floral (tricolorul românesc) la crucea-monument şi să nu lipsească coliva, ouăle roşii şi cozonacul românesc de pe masa ofrandelor aduse pentru slujba de pomenire.
An de an, de Ziua Eroilor, românii de pretutindeni (Europa, America, Australia), din exil şi nu numai, au mers în pelerinaj la mormintele eroilor români, în cimitirele militare din Franţa, cu predilecţie în Cimitirul militar de la Val du Pâtre (Soultzmatt), ca să se roage pentru ei înşişi şi „pentru ostaşii români, din toate timpurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, pentru apărarea gliei strămoşeşti şi a credinţei ortodoxe şi pentru toţi martirii neamului românesc, mireni şi clerici, omorâţi în închisorile comuniste din România, şi pentru toţi românii trecuţi la Domnul, în exil, departe de patria şi de familiile lor”.
De fiecare dată s-au ţinut şi se ţin încă foarte frumoase cuvântări, mai lungi sau mai scurte, unele dintre ele încărcate de mult patos, altele mai mult sau mai puţin obiective – vezi Frate Ioane! şi de Ziua Eroilor români 2002 sermo memorialis.
După amintirea faptelor pline de eroism şi jertfelnicie ale ostaşilor români din cele două războaie mondiale, se trecea la situaţia politică, economică, socială şi religioasă din România.
Fiecare participant putea să contribuie la organizarea şi desfăşurarea ceremoniei religioase, indiferent de opinia şi orientarea politică sau confesională. Foarte adesea au slujit împreună preoţi români ortodocşi cu şi fără statut canonic, precum şi preoţi români din Biserica Unită.
Până în anii de după Revoluţia Română din 1989/1990, tematica era în general aceeaşi: jertfa eroilor români din cele două războaie mondiale, realizarea României Mari şi „Întregirea Neamului Românesc”, ocupaţia rusească, ştirbirea graniţelor istorice, dictatura comunistă, martirii români din lagărele de exterminare din România, privaţiunile economice, sociale, politice şi religioase.
Luând aminte la cele spuse de către vorbitori, de fiecare dată îmi venea în minte cartea Plângerile lui Ieremia şi imaginea Profetului din Vechiul Testament, care a deplâns cândva distrugerea şi pustiirea Ierusalimului în anul 586 î.d.Hr. de către Nabucodonosor, regele Babilonului.
Vedeam şi auzeam şi pe evreii din exil, tânguindu-se La râul Babilonului (Psalm 136). Din cuvântările românilor, ca şi odinioară din versurile profetului, picura mânie, tânguire, rugăciune, speranţă.
II. Arhiepiscopia ortodoxă română de la Paris (Patriarhia Română)
După ce pelerinajul anual de Ziua Eroilor Români, la Cimitirul militar român de la Val du Pâtre (Soultzmatt), a devenit cunoscut pretutindeni în lumea exilului românesc, preoţi români, de la parohiile româneşti din străinătate de sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române, şi-au exprimat dorinţa să coliturghisească cu acest prilej.
Din motive absolut politice, nu li s-a îngăduit împreună-slujirea, fiind consideraţi calul troian vârât de regimul ceauşist şi de Patriarhia Română în citadela exilului românesc, veniţi nu ca să slujească, ci să spioneze activitatea românilor din exil, de unde şi apelativele deloc frumoase: „pseudo-duhovnici cu sutane securiste, simbriaşi prea-necinstiţi, sutane făţarnice” etc. şi consideraţi „ghimpi otrăviţi pentru viaţa religioasă şi chiar cotidiană”, care trebuie „huliţi şi alungaţi din sânul Bisericii noastre, dacă vrem să o curăţăm de toate putregaiurile ce o sufocă de patru decenii, cu adevărat să o reînnoim” (Macovei Băcăuanul, în Imparţial, nr. 5, din aprilie 1990, p. 5-6).
Dar să nu creadă cineva, că trebuia să porţi neapărat haină preoţească, ca să ţi se pună o astfel de etichetă. Era suficient să te fi născut în România, după 23 August 1944, să fi absolvit una dintre şcolile comuniste sau, Doamne fereşte!, să călătoreşti în ţară, ca să fi suspectat, evitat, marginalizat şi chiar dispreţuit.
Astfel de reticenţe n-au dispărut ca şterse cu buretele, imediat după 1990, cum s-a sperat. Prezenţa poetului Adrian Păunescu în cimitirul de la Soultzmatt, în anul 1992 sau 1993 (?), a scandalizat pe mulţi veterani ai exilului românesc, veniţi acolo după tradiţie.
Intenţia poetului, de a participa la ceremonia religioasă, a fost considerată provocare şi jignire adusă românilor din exil şi memoriei eroilor români, fapt pentru care – spre stupoarea multora – a fost înjurat, insultat (că profanează cimitirul!) şi constrâns să părăsească cimitirul.
În legătură cu procesiunea anuală la Cimitirul militar de la Soultzmatt, mai înţelept s-a dovedit a fi Î.P.S. Arhiepiscop Adrian Hriţcu (Patriarhia Română), de la Paris.
Î.P.S. Sa a dat dovadă de cuminţenie, nu numai după, ci şi înainte de 1990 – an crucial pentru viaţa şi viitorul politic şi religios al României.
Numit şi instalat la conducerea Arhiepiscopiei pentru Europa Centrală, cu reşedinţa la Paris, şi cunoscând faptul că românii din exil, care sărbătoreau cinstirea eroilor români la Cimitirul de la Soultzmatt, n-ar fi îngăduit organizarea şi împreună- slujirea, pentru a evita o tulburare a sărbătorii, Î.P.S. Sa a preferat ca, de Ziua Eroilor Români (după Praznicul Înălţării Domnului), să organizeze împreună cu slujitorii de sub jurisdicţia Î.P.S. Sale, pelerinaje la alte cimitire militare din Franţa, rămânând ca la Soultzmatt şi (sau) la Haguenau, în apropiere de Strassburg, să vină la 1 noiembrie, de Ziua tuturor sfinţilor, după calendarul Bisericii Romano-Catolice.
La acelaşi comportament se aştepta şi din partea slujitorilor neluaţi în seamă la Soultzmatt de Ziua Eroilor, deşi – obiectiv privind lucrurile – dânşii erau cei mai îndreptăţiţi să slujească acolo, cimitirul fiind proprietatea Statului Român, chiar dacă după război, acesta nu s-a preocupat de îngrijirea lui.
Deoarece comunităţile româneşti din exil au fost primele, care s-au ocupat de organizarea pelerinajului de Ziua Eroilor la Cimitirul de la Soultzmatt, asigurându- şi astfel un fel de drept al primului născut, s-au considerat şi singurele îndreptăţite să sărbătorească la data respectivă, astfel încât o împreună-slujire cu preoţii de sub jurisdicţia Patriarhiei Române era categoric exclusă.
Dacă aceştia doreau totuşi să cinstească după cuviinţă Ziua Eroilor, li se recomanda alternativa, de a face aceasta la alte cimitire din regiune (Hagenau, Dieuze etc.), în care odihnesc soldaţi români.
Comportamentul acesta nu era nici românesc şi nici ortodox. Prin el devenea însă vizibil războiul cel dintre noi, caracteristic mai întâi românilor din exil, şi care, începând de prin anii 1970, s-a extins şi în comunităţile ortodoxe nou înfiinţate de sub jurisdicţia Patriarhiei Române.
Odată cu înfiinţarea acestora – îndeosebi acolo unde exista deja o parohie românească şi deci asistenţa pastorală era asigurată după toată rânduiala canonică – românii s-au grupat nu numai politic, ci şi bisericesc, în două tabere distincte (de o parte –comuniştii cu popii securişti în sutană, de cealaltă parte – fugarii cu popii legionari), fără nici un fel de relaţie între membrii comunităţilor. Dimpotrivă!
Până în anul 1990, acest zid despărţitor, al vrajbei, a fost dat la o parte doar pentru o zi, 14 iunie 1986, cu ocazia prezenţei şi participării Regelui Mihai I al României, la slujba de pomenire a eroilor români în Cimitirul Val du Pâtre (Soultzmatt) – relatio gratiae.
În anii de după 1990, distanţele dintre slujitorii enoriei române de la Freiburg şi cei de sub jurisdicţia Patriarhiei Române au devenit, cu vremea, din ce în ce mai mici. Astfel că am slujit de Ziua Eroilor, în Cimitirul de la Soultzmatt şi în cel de la Hagenau, cu părintele Dumitru Em. Popa şi cu părintele Vasile Iorgulescu de la Strassburg.
Începând de prin anul 2000, ca şi când ar fi uitat conflictul avut cu părintele Vasile Florea (Patriarhia Română) , la 26 noiembrie 1978, părintele Dumitru Popa a îngăduit, în biserica rusească Sfântul Nicolae din Saltzgitter – casus adversus, împreună – slujirea preoţilor şi diaconilor români, veniţi la studii de specializare la Freiburg sau altundeva în Germania.
Întocmai a procedat şi părintele dr. Viorel Mehedinţu, la Karlsruhe, numai că acolo lucrurile n-au fost nicidecum însufleţite de duhul iubirii – pendulus status.
III. Mitropoliile ortodoxe române din Germania şi Franţa
În anul 1994, trei parohii româneşti din Germania, de sub jurisdicţia Patriarhiei Române (Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală, cu reşedinţa la Paris), împreună cu alte patru parohii româneşti (tot din Germania), care s-au separat de Episcopia Ortodoxă Română (de exil) din Germania şi au ieşit de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice (Arhiepiscopia Ortodoxă Rusă, cu reşedinţa la Paris), s-au organizat în mitropolie sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Între timp, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ridicat Arhiepiscopia Română din Franţa la rang de Mitropolie. Prin urmare, era de la sine înţeles ca, din programul pastoral al celor două mitropolii, să facă parte şi cinstirea memoriei eroilor români, de Ziua Eroilor, după tradiţia Bisericii Ortodoxe Române; Cimitirul de la Val du Pâtre (Soultzmatt) fiind„absolut românesc”, era deci cel mai potrivit pentru aceasta, iar tradiţia iniţiată cu şaisprezece ani mai devreme (1978) de către românii din exil putea fi însuşită, continuată şi în cele din urmă declarată, ca fiind plecată din proprie iniţiativă şi nu din iniţiativa românilor din exil, aşa cum voit greşit se afirmă despre organizarea bisericească a românilor din Germania, între anii 1945-1994, care s-ar fi redus doar lacâteva parohii răzleţe.
Pentru a se evita eventuale conflicte, s-a ajuns totuşi la o înţelegere între reprezentanţii exilului (părintele Dumitru Popa, dl. Remus Radina) şi reprezentanţi din partea mitropoliilor române din Franţa şi Germania, şi anume ca slujbele de pomenire a eroilor, la Cimitirul de la Soultzmatt, să aibă loc succesiv, în zile diferite: enoriile româneşti din Germania şi Franţa (zise în vremea aceea şi de exil) după tradiţia lor, în sâmbăta după Praznicul Înălţării Domnului, iar enoriile româneşti de sub jurisdicţia celor două mitropolii, a doua zi – duminică, după Înălţarea Domnului.
A fost o convenţie înţeleaptă, datorită căreia s-a împlinit dorinţa iniţiatorilor Pelerinajului la cimitirul eroilor români de la Soultzmatt, ca acesta să devină şi să rămână o instituţie spirituală şi o pagină de neuitat, din istoria poporului român şi totodată şi a exilului românesc.
IV. Parohia ortodoxă Română de la Freiburg
Am menţionat mai sus, că începutul pelerinajelor la cimitirele militare din Alsacia a avut loc în anul 1978, acestea fiind organizate şi efectuate de către enoriaşii parohiei ortodoxe române din Freiburg, în vremea păstoririi vrednicului de amintire părinte – Dumitru Em. Popa. În anii care au urmat, comitetul parohial s-a îngrijit de organizarea şi pregătirile necesare pentru săvârşirea slujbei de pomenire, după datină şi toată cuviinţa, astfel că, din an în an, Pelerinajul la cimitirul militar de la Soultzmatt, deşi a fost gândit ca o obligaţie moral-religioasă a tuturor parohiilor româneşti de exil, a devenit o tradiţie bisericească cu totul deosebită a parohiei române de la Freiburg.
Pelerinajul enoriaşilor – de la Freiburg la Soultzmatt, cu o zi mai devreme decât al celorlalţi români din Germania şi Franţa, este considerat de către unii anacronic şi incomod, întrucât nu se mai poate vorbi de Biserica română de exil sau de exilul românesc, deoarece acesta (exilul românesc) a încetat să mai existe în anii imediat următori revoluţiei din România.
În alt context am precizat, că este impropriu spus Biserică de sau din exil, deoarece o Biserică nu poate fi exilată, pe când Biserica românilor din exil a existat (în Germania) mai mult de o jumătate de secol, cu statut canonic, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.
Apartenenţa Vicariatului Parohiilor Ortodoxe Române din Germania la Patriarhia Ecumenică, chiar dacă prezintă o asimetrie în unitatea evidentă a Ortodoxiei Româneşti în diaspora, nu trebuie înţeleasă ca „o nostalgie a trecutului sau a exilului”(vezi părintele Radu Miron pendulu status), ci rezultatul aroganţei şi incompetenţei câtorva preoţi români (grupul celor şapte) – insolenter, turbulenta contio, pribegi prin aceste părţi de lume , în căutare de azil politic şi de canonicitate de la oricare episcop, fie el chiar şi necanonic (!?) – vezi nulla res. Am precizat şi în alt loc, că acestea şi nu altele au fost motivele obiective, cel puţin din punctul nostru de vedere, că, atunci când am vrut, nu le-am putut oferi concursul într-o acţiune cu un rezultat imprevizibil, din cauza metodelor practicate de către dânşii — infastae declarationes I şi infestae declarationes II.
Deşi renunţaseră la responsabilitatea păstorului faţă de turma încredinţată lor de Dumnezeu (intraseră în staulul oilor pe uşă, de unde au sărit pe aiurea – vezi Ioan 10,1-2), încercările lor, de a-şi impune punctele de vedere în relaţiile cu Patriarhia Română, chiar prin şantaj în caz de forţă majoră, cum propunea un Cucernic Părinte („acum e momentul să învârtim pe deget această Biserică”) – turbulenta contio, s-au dovedit a fi zadarnice. Patriarhia Română nu s-a lăsat nicidecum intimidată („scroafa se scarpină de scoarţa stejarului, şi acestuia nici că-i pasă” – citat liber după Goethe), procedând înţelept şi cu iubire. Nu le-a dat canon de pocăinţă, cum s-ar fi cuvenit. Dimpotrivă! I-a iertat, ca odinioară părintele biblic, pe fiul cel mic – risipitor. I-a primit cu onoruri, le-a pus inel în deget, adică i-a decorat cu crucea patriarhală, şi a pus încălţăminte în picioarele lor, adică i-a făcut pe unii consilieri mitropolitani (vezi Luca 15,11-32).
Lucru înţelept dealtfel, numai că, după ce au redobândit canonicitatea, aceştia nu ostenesc să ne împroaşte cu cuvinte defăimătoare, ori, se ştie: „ut sementem feceris, ita metes” (Cum vei fi semănat, aşa vei şi secera) – Cicero, adică dânşii, slujitori la Altarul lui Hristos, nu seamănă în Duhul iubirii şi al solidarităţii, ca să culeagă din duhul dragostei şi al unităţii (Sfântul Apostol Pavel, Galateni 6,8).
Ca să nu mai spun, că acestora li s-au alăturat alţi preoţi, români şi ortodocşi ca şi noi, stabiliţi pe aici în timpurile cele mai de pe urmă, se pare în căutarea el doradului pastoral (sic traditur memoriae = aşa spune) care, cu buna ştiinţă şi la îndemnul ierarhului lor, sub diferite pretexte, îndeamnă la dezbinare şi nu la unitate. Ori, se ştie: „cei ce fac dezbinări, nu au duhul unităţii” (Iuda 1,19), chiar dacă se folosesc de „vorbe frumoase şi măgulitoare” (Romani 16,17-18), altfel spus, vorbesc o limbă de lemn – non licet, ut omnes unum sint
Protoiereu Sorin P e t c u Freiburg im Breisgau, în iunie a. D. 2011