Crăciunul în anul pandemiei 2021

Hristos Se naşte, slăviţi-L!
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!
Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie, lăudaţi-L, popare,
că S-a preaslăvit (Catavasia I la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos).

În fiecare an, în preajma sărbătorilor Crăciunului, mă năpădesc amintiri de demult, din vremea copilăriei, de cum petreceam în familie Seara de Moş Ajun.
Când cădea întunericul, mama făcea ultimele pregătiri culinare pentru a doua zi. În timpul acesta ne punea, pe sora mea şi pe mine, să cântăm colinda Steaua sus răsare după o melodie încântătoare, pe care ea o învăţase din vremea când era copilă.
Focul duduia în sobă, pe plită fierbeau molcom şi ispititor oalele cu sarmale şi caltaboş, din care aveam voie să ne înfruptăm abia a doua zi, după ce primeam Sfânta Împărtăşanie, în biserică, la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii.
După ce  «astruca orătăniile de prin curte»,  tata intra în casă, se aşeza aproape de gura sobei şi, la lumina lămpii de gaz, deschidea Noul Testament şi citea în auzul tuturor. Tata citea cu multă evlavie: mai întâi din Evanghelia după Sântul Matei: «Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.….» (Matei 1, 1-17), apoi, din Evanghelia după Sfântul Luca: «În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea…» (Luca 2, 1). Lectura continua cu venirea magilor de la Răsărit, dornici  să-L întâlnească şi să-L cunoască pe «regele iudeilor, Cel ce S-a născut»,  (Matei 2, 2),  fuga în Egipt şi uciderea pruncilor de către Irod (Matei 2, 1-14).
La vârsta mea de atunci (6-7 ani), truda tatălui meu de a aranja lectura oarecum logic şi pe-nţelesul nostru, era zadarnică. Nu înţelegeam rostul celor 42 de nume biblice, neobişnuite printre rudele noastre, nici printre vecini şi cunoştinţe mai de departe, de prin alte sate. Tot aşa şi cu privire la Ţara Sfântă. Orizontul meu geografic nu depăşea atunci graniţa comunei, aşa că nu ştiam ce este şi unde se află Nazaretul, Ierusalimul, Betleemul sau Egiptul. Am aflat lucrurile acestea abia mai târziu, în primii ani de studii la Seminarul Teologic din Buzău, deoarece, «misticismul religios» (licţiile de religie) era interzis în şcoală.
Şi mai era ceva în seara de Moş Ajun. După câteva ceasuri petrecute la săniat, auzeam vocea tatei tot mai departe, tot mai scăzută, încât îmbia mai mult la somn decât la luare-aminte la cele întâmplate cândva, undeva, unor oameni pe care nu-i cunoşteam.
Furat de somn, în vis, mă vedeam alături de tatăl meu, privind spre creasta dealului din faţa satului nostru, pe care treceau trei călăreţi, având pe capetele lor coroane cu stele scânteietoare, îmbrăcaţi în veşminte colorate, ce atingeau pământul, acoperind  picioarele cailor. Îl auzeam pe tatăl meu şoptind: «Iată, magii de la Răsărit au venit la Ierusalim, întrebând: Unde este regele iudeilor, Cel ce s-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm»(Matei 2,1-2). Cam atât. Sfârşitul lecturii nu-l mai auzeam.
 

A doua zi ne sculam dis de dimineaţă, să mergem la biserică. Nu mâncam şi nu beam nimic, nici măcar apă, având să primim Sfânta Împărtăşanie. Toţi purtam în mână câte o lumânare din ceară de la albinele noastre, pe care mama le confecţiona între palme  la gura sobei cu ajutorul tatei.
Înainte să plecăm la biserică tata trecea în revistă cu oarecare asprime în glas, de fiecare dată aceleaşi porunci: în biserică să fim cuminţi, să nu vorbim, să nu râdem, să nu alergăm, să fim cuviincioşi faţă de toată lumea, să cerem iertare şi să sărutăm mâna bunicilor, părinţilor, unchilor şi mătuşilor.
În biserică auzeam pe dascălul nostru strigând cât îl ţineau bojocii, de parcă ieslea din Betleem în care S-a născut Hristos se afla pe undeva prin curtea bisericii…: «Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L popoare, că S-a preamărit» (Catavasia I, din Canonul Praznicului).
Când îi venea rândul, Părintele citea din Evanghelie împrejurările în care S-a născut Hristos; despre convorbirea îngerului cu Dreptul Iosif, despre venirea şi închinarea magilor de la Răsărit. Slujba Liturghiei continua agale, de parcă nu avea sfârşit. Nimeni nu era nerăbdător, eu fiind excepţia regulii. Îi tot şopteam mamei întrebarea: «Mai e mult? Nu se termină? Când mergem acasă?» Mama, săraca, îmi răspundea de fiecare dată: «Taci! Stai cuminte! Mai e oleacă, apoi mergem acasă». Pe tata nu-l puteam întreba, fiind mai departe de noi, în zona bărbaţilor. La noi, în biserică, femeile şi copiii nu stau amestecaţi cu bărbaţii. Nici n-aş fi îndrăznit să-l deranjez. Când se supăra tata sau o făcea pe supăratul, avea o privire!
Vrând nevrând, cu răbdare de înger, ascultam slujba până la sfârşit. După ce primeam Sfânta Cuminecătură, ne îndreptam spre casă. Aici ne aşteptau bunătăţile tradiţionale de Crăciun pregătite de mama cu multe zile înainte până în seara de Ajun. Amintiri, nostalgii, vârsta copilăriei nevinovate, vremuri trecute, oameni mutaţi «dincolo», umbre!
Ca nu cumva eventualii noştri cititori să fie încercaţi şi ei de oboseală, am redat mai jos textul biblic luat din Noul Testament, aranjat după «modelul» practicat de către tatăl meu, adică oarecum logic, ca să fie mai pe-nţelesul tuturor, după cum urmează: «În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. În ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: „Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi, văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece» (Luca 2, 1-21). «Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: «Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui». Şi auzind regele Irod s-a tulburat. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: «În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi conducătorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel” (Mihea 5,1). Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc, şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui”. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând visteriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă» (Matei 2, 1-11).
Am lăsat la o parte capitolul I, din Evanghelia după Sfântul Matei: «Cartea neamului lui Iisus», deşi enumerarea celor 42 de generaţii de strămoşi după trup ai lui Iisus Hristos  nu este fără rost.
Evanghelistul Matei a scris Evanghelia ce-i poartă numele în limba ebraică, respectiv limba aramaică, pe care Mântuitorul Însuşi a vorbit-o. Evanghelia după Matei a fost destinată conaţionalilor săi evrei, faţă de care s-a simţit îndatorat să stabilească şi să le ofere identitatea şi paternitatea dumnezeiască şi omenească a lui Iisus Hristos, şi cu aceasta, să răspundă la întrebarea persistentă de atunci până azi: «Cine a fost Iisus? » Fariseii întrebau foarte adesea: «Cine este Acesta care calcă Sâmbăta?»; «Cine este Acesta care Se numeşte pe Sine Fiu al lui Dumnezeu?»
Această întrebare s-a pus la naşterea şi după naşterea Lui; s-a pus în timpul vieţii Lui, s-a pus la Învierea şi după Învierea Lui, a pus-o generaţie după generaţie de creştini până în zilele noastre, se va pune şi în viitor.
Evanghelistul Matei spune evreilor că Iisus Hristos nu a fost un oarecare om obişnuit, ci urmaşul pe linie omenească al regelui David, el însuşi descendent din Patriarhul Avraam, părintele izraeliţilor. Ca dovadă, Matei le aminteşte de proorocii şi de profeţiile lor  că Mesia Se va naşte dintr-o Fecioară, că Iisus este cel pe care Dumnezeu l-a trimis în lume. Ca să le dovedească paternitatea omenească a lui Iisus, Matei a stabilit paternitatea omenească a lui Iisus Hristos, pe care a intitulat-o «Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam» şi a pus-o  la începutul Evangheliei sale (Matei 1,1).
Paternitatea  dumnezeiască a Mântuitorului Hristos a fost stabilită de către Evanghelistul Luca în genealogia pe care a întocmit-o, pornind de la Iisus fiul lui Iosif şi al Mariei, merge din om în om până la Enos, fiul lui Sit, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu (vezi Luca 3, 23-38).
Evangheliştii Matei şi Luca spun desluşit că Iisus Hristos este Mesia cel adevărat, că în El s-a împlinit profeţia lui Isaia, căruia Dumnezeu i-a spus că va da lumii «un semn», iar semnul a fost următorul: «Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu şi-L vor chema cu numele Emanuel» (Isaia 7,14; Matei 1,23).
Cu privire la expresia vechi-testamentară, folosită de către proorocul Isaia, (7,14) «fecioara va purta în pântece», Părintele Bartolomeu Anania ne-a lăsat o succintă explicare (exegeză) filologică, demnă de  luat în considerare de cei care neagă  fecioria Maicii Domnului înainte şi după naşterea lui Hristos. Părintele spune că sensul prim şi principal al  expresiei en gastrì èxei este «a purta» (de exemplu un măr în palmă, un şal pe umeri, o haină pe corp, o sabie la şold etc.). Grecescul en gastrì èxei  e tradus şi cu înţelesul de «a avea», dar tot în sensul de «a purta», «a ţine», precum stă scris la Cartea Facerii 8,11: «Şi porumbelul s-a întors la el spre seară; şi iată, avea în cioc o ramură de măslin». Părintele Anania crede că expresia «fecioara va purta în pântece» nu marchează un început, ci constată un fapt întâmplat extraordinar şi nefiresc. El exemplifică cu expresia nou-testamentară folosită de către Matei: «Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt» (adică s-a pomenit că poartă sarcină). «Nu încape îndoială – spune Părintele – că textul se referă la un fapt extraordinar, suprafiresc: un prunc se va naşte dintr-o fecioară (o tânără care n-a cunoscut bărbat), certitudine întărită de introducerea însăşi a textului: „Domnul Însuşi vă va da un semn”; or, semnul nu se dă pentru un fapt oarecare, obişnuit, banal. Profeţia mesianică e cât se poate de limpede» (Biblia sau Sânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Bucureşti 2001,Cartea Profetului Isaia, cap. 7,14, p. 896-897).
Faptul că Sfânta Maria, deşi însărcinată rămâne fecioară, este de mare însemnătate pentru credinţa noastră în Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Om. Iniţiativa întrupării şi naşterii Lui dintr-o fecioară («o tânără care n-a cunoscut bărbat») n-a venit de la om, ci de la Dumnezeu. Dovadă este întrebarea − singura întrebare − adresată de către Maria îngerului vestitor: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?» (Luca 1, 34).

Îngerul Domnului îi răspunde explicit: «Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema» (Luca 1, 35).  Răspunsul îngerului defineşte şi garantează fecioria Maicii Domnului şi Dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Mineiul pe luna decembrie, îndeosebi citirile şi cântările din zilele premergătoare Praznicului Naşterii Domnului până la 1 ianuarie, la Sărbătoarea Tăierii Împrejur după trup a lui Hristos, excelează nu numai prin frumuseţea literară.
Privite în ansamblu, ele sunt un incontestabil compendiu de teologie. Au ca subiect central pe Pruncul Iisus, Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi S-a născut mai presus de fire din Sfânta Fecioară Maria în peştera din Betleem.
În ele se vorbeşte de iubirea lui Dumnezeu faţă de lume. Omul s-a dovedit neascultător faţă de porunca lui Dumnezeu deja din zorii creaţiei. A căzut în ispita diavolului, s-a lăsat stăpânit de acesta. Dumnezeu l-a alungat din Rai şi l-a făcut din nemuritor, muritor.
Dar Dumnezeu, care e iubire, n-a răbdat «să vadă neamul omenesc chinuit de diavolul». «La plinirea vremii» Şi-a întors iar faţa către omul aflat în stăpânirea diavolului şi a morţii.  Ca să-l scoată din robia morţii, Unul din Treime − Fiul lui Dumnezeu,  S-a făcut Fiul Omului;  S-a dezbrăcat de slava Dumnezeirii, S-a pogorât la oameni, S-a făcut  Fiul Fecioarei, luând chip de om fără de păcat, „ca să mântuiască poporul Său de păcate” (Matei 1,21), să împace lumea cu Ziditorul ei şi pe om cu Tatăl Ceresc (compară 2 Cor. 5,18).
Aşa glăsuieşte Luminânda Praznicului: «Cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, şi cei din întuneric şi din umbră am aflat adevărul: că din Fecioară S-a născut Domnul». În altă cântare se spune mai pe-nţeles şi cu trimitere la ridicarea lumii prin înviere, ca roadă a Învierii Celui care S-a născut acum: «Venit-ai la noi să întorci firea oamenilor la păşunea cea înflorită din munţii pustiei, Tu, ridicarea lumii; şi să nimiceşti puterea vrăjmaşului, arătându-Te om, veşnicule Stăpân» (din slujba Utreniei Praznicului, Canonul al doilea, Cântarea a 8-a).
O altă cântare din slujba Praznicului îmbie la cugetare: «Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de faţă. Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii; iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare. Că chipul cel neschimbat al Tatălui, Pecetea veşniciei Lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni. Acestuia să-I cântăm: Cel ce Te-ai născut din Fecioară, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi» (Din slujba Vecerniei Praznicului, Stihira I).
Sfântul Apostol Pavel numeşte Naşterea lui Iisus Hristos una dintre marile sfinte taine ale credinţei creştine, spunând: «Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu   S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (1 Timotei 3,16).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii numesc şi ei naşterea lui Iisus Hristos Taina lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici oamenii n-au ştiut-o. Ea a fost destăinuită «la plinirea vremii» şi a marcat începutul unei noi etape în istoria mântuirii lumii; Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Se naşte din Fecioara Maria în Betleem. Taina lui Dumnezeu a fost cuprinsă în cuvinte şi ne binevesteşte în zilele Praznicului: «Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe care lăudându-L Îl slăvim» (Axionul praznicului). «Astăzi Hristos în Betleem Se naşte din fecioara. Astăzi Cel fără de început Se începe şi Cuvântul Se întrupează. Puterile cerurilor se bucură şi pământul cu oamenii se veseleşte; magii daruri aduc; păstorii minunea vestesc, iar noi neîncetat cântăm: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!» (din Utrenia Praznicului, Laudele, stihira a 6-a).
Cu acelaşi înţeles vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Părinte numeşte taina Naşterii Domnului, taina credinţei noastre: «Dumnezeu pe pământ a venit şi omul în cer s-a suit. Toate s-au împreunat. A venit pe pământ, întreg fiind în ceruri; Dumnezeu fiind,     S-a făcut om, fără să-nceteze a fi Dumnezeu; Cuvânt nepătimitor fiind, S-a făcut trup. S-a făcut trup pentru ca să Se sălăşluiască întru noi. Dumnezeu nu S-a făcut, ci era. De aceea,     S-a făcut trup, ca să-l primească ieslea pe Cel pe Care nu-l Încape cerul» (Predici la sărbători Împărăteşti şi cuvântări de laudă la Sfinţi, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2006, pp 29-30).
Prin întruparea din Sfânta Fecioară Maria, Hristos i-a făcut pe oameni părtaşi harului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel întreabă retoric pe creştinii din Corint: «Nu ştiţi, oare că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?» (I Corinteni 3, 16). Sfântul Antonie cel Mare dezvoltă întrebarea Apostolului şi învaţă că Duhul lui Dumnezeu din noi luminează ceea ce a mai rămas din Chipul cel dintâi al slavei lui Dumnezeu în noi; ne înnoieşte fiinţa, ne curăţă şi ne călăuzeşte pe calea virtuţilor să facem voia lui Dumnezeu, ne ridică până «la Cel după asemănare», ca să fim iarăşi împodobiţi cu frumuseţea cea dintâi şi să devenim «iarăşi cetăţeni ai raiului».
Se apropie vremea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întâmpinăm şi anul acesta Crăciunul şi o săptămână mai târziu Anul Nou, 2022.
Crăciunul a fost menit din veşnicie să fie pentru oameni Praznic de bucurie, nu de tristeţe. Din păcate, nici anul acesta,  nu vom întâmpina Crăciunul cu bucuria de până acum. Este al doilea an de când Moş Crăciun ne găseşte trişti, îngrijoraţi, înstrăinaţi unii de alţii. De doi ani de zile toată omenirea este biciuită şi împuţinată de o molimă, împotriva căreia nu i s-a găsit încă un mijloc sigur de izbăvire. De doi ani de zile, ni se  încearcă credinţa, nădejdea şi iubirea în Dumnezeu şi între noi înşine. Bucuria întâlnirilor noastre (atâta vreme cât legiuitorul ni le va mai îngădui!) n-o mai putem exprima, ca de obicei, cu un zâmbet vizibil, nici cu o strângere de mână, ca semn de împăcare, nici cu un sărut pe obraz, în semn de respect, de prietenie sau de iubire, ci numai (precum necuvântătoarele) cu atingerea cu piciorul(!) sau cu cotul, de  teamă să nu plecăm din lumea aceasta înainte de vreme. Bucuria întâlnirii cu semenii noştri nu putem s-o exprimăm vizibil cu un zâmbet, fiind nevoiţi să acoperim chipul feţei noastre cu o mască, a cărei utilitate este îndoielnică.
Postul Crăciunului ne-a fost vreme de rugăciune, de pocăinţă, de întoarcere înspre noi înşine şi de încheierea bilanţului vieţii noastre de până acum!
Vom cresta pe răbojul anului ce se sfârşeşte cele ce am înfăptuit (bune sau mai puţin bune) şi pe răbojul anului ce începe, alături de cele pe care ni le-am plănuit, şi pe cele pe care, în anul trecut, nu am reuşit să le ducem până la capăt, după povaţa Mântuitorului: «Pe acestea să le facem, dar pe acelea să nu le lăsăm» (compară Matei 23,23; Luca 11,42).
Făcând aşa, ne înscriem şi noi la călătoria pe drumul credinţei spre peştera din Betleemul Iudeii, să-i ducem Pruncului Iisus darurile noastre cele mai de preţ: credinţa, nădejdea, dragostea, bunătatea, faptele bune, jertfelnicia, slujirea lui Dumnezeu şi oamenilor.
E vremea potrivită pentru un nou început de vieţuire după Legea bineplăcută lui Dumnezeu;
E vremea potrivită să ne reînnoim juruinţele făcute lui Dumnezeu şi oamenilor şi să le şi ţinem;
E vremea potrivită de adâncă cugetare; să rămânem tari în credinţa ortodoxă neîndoielnică, neştirbită şi neschimbată, adică să nu ne lăsăm influenţaţi de învăţături străine de învăţătura Bisericii Ortodoxe;
E vremea potrivită să ignorăm pe cei ce fac dezbinări şi sminteli între noi, bine ştiind cine este tatăl zavistiei şi al dezbinărilor;
E vremea cea mai potrivită să nu-i trecem cu vederea pe cei îndoliaţi şi întristaţi de decesul dintre cei dragi;
E vremea potrivită să sărbătorim Crăciunul  în comuniunea iubirii cu fraţii români de pretutindeni şi să ne bucurăm de eterna prezenţă în noi şi printre noi a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos  – EMMANUEL, Care se tâlcuieşte: «Cu noi este Dumnezeu» (Matei 1,23).
Să ne învrednicească bunul Dumnezeu să prăznuim sănătoşi şi bucuroşi Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi să avem parte de sănătate, bucurii şi împliniri de tot felul, în anul care vine – 2022.

La mulţi ani!

Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg a.D. 2021