Gânduri de Sfintele Paşti în anul Mântuirii 2018
Iubiţi fii duhovniceşti,
Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim şi în anul acesta Sfintele Paşti – Praznicul plin de sfânta taină a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont şi a pătimit şi S-a îngropat; şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii…” (Articolele: 3-7 din Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan).
În cele cincizeci de zile ale Sfântului şi Marelui Post, am trăit puţin mai altfel decât de obicei; acasă, am împletit nevoinţele postului cu rugăciunea, ne-am cercetat pe noi înşine până în cel mai ascuns unghi al sufletului, ca nu cumva să se fi ascuns pe acolo vreun păcat, de care fie ca nu prea ne-am dat seama, fie că l-am uitat; pe cei care ne-au greşit în vreun fel, cu cuvântul sau cu fapta, i-am iertat cu iertare autentică, necondiţionată de nimic, chiar până dincolo de limită, până la absurd, căci absurdă i se pare omului, cu minte sănătoasă, porunca dumnezeiască „să iubeşti până şi pe vrăjmaşii tăi, să binecuvântezi pe cei ce te blestemă, să faci bine celui care te urăşte şi să te rogi pentru cel care te vatămă şi te urgiseşte” (Matei 5, 44; Luca 6, 27-29, 35).
În biserică ne-am rugat şi am participat la Sfintele Slujbe, adevărate compendii de adâncă teologie ortodoxă, ziditoare de suflet. Nu cred să fie cineva printre creştinii autentici (nu numai de confesiune ortodoxă!), pe care să nu-l impresioneze slujbele ortodoxe din timpul anului bisericesc. Unele dintre ele amintesc de evenimente deosebite din istoria bisericească, altele sunt închinate acelor creştini cu trăire duhovnicească înaltă, până la dimensiunea sfinţeniei, sau descriu aproape cu lux de amănunte, evenimentele centrale din istoria mântuirii în Domnul nostru Iisus Hristos: Naşterea, Botezul, Tăierea Împrejur şi punerea numelui, Aducerea la Templu, Schimbarea la Faţă, Sfintele şi mântuitoarele Patimi, Moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului.
Măreţia slujbelor noastre ortodoxe constă şi în aceea, că – pe lângă frumuseţea muzicii bisericeşti şi a limbajului literar – sunt încărcate de multă teologie, fapt pentru care ele ne mijlocesc îndeaproape dimensiunea dumnezeieştilor taine, izvoare de mântuire în Iisus Hristos, oferită de Dumnezeu lumii, din iubirea Sa faţă de oameni: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său – Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Slujbele din timpul Postului Mare – îndeosebi Deniile din Săptămâna Patimilor – sunt pline de învăţătura Bisericii, despre istoria mântuirii lumii realizată de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care, Dumnezeu fiind în chip, S-a deşertat pe Sine de Dumnezeire, S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria şi S-a făcut om; a luat chip de rob, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce (Filipeni 2, 6-8), ca – prin moartea şi Învierea Sa – să răscumpere întreaga fire din robia păcatului şi a morţii, să o mântuiască, să o înnoiască şi să o readucă în comuniunea cu Dumnezeu.
Prin Întruparea şi Naşterea din Sfânta Fecioară, Dumnezeu S-a coborât până la ultimele limite ale condiţiei noastre umane, până şi la moarte, ca să răscumpere firea umană din păcat, să-i deschidă calea în Sus şi s-o ridice la starea frumuseţii celei dintâi, adică la îndumnezeire.
Smerenia de bună voie a lui Dumnezeu (în limbajul teologic numită şi chenoză), ca expresie desăvârşită a activităţii soteriologice (de mântuire) a lui Iisus Hristos, Care S-a făcut om – pentru ca omul să devină Dumnezeu, este cuprinsă în multe texte liturgice din slujbele Bisericii Ortodoxe, adevărate compendii de adâncă teologie: „Din sânurile Părintelui Tău nedepărtându-Te, Unule-Născut Cuvântul lui Dumnezeu, ai venit pe pământ din iubire de oameni, om făcându-Te fără schimbare; şi Cruce şi moarte ai răbdat cu trupul, Cel ce eşti fără patimă cu Dumnezeirea; dar înviind din morţi, nemurire ai dăruit neamului omenesc, ca un singur Atotputernic” (Utrenia de Miercuri din Săptămâna Luminată, La Laude, Stihira a 3-a).
Naşterea Domnului Iisus Hristos, Pătimirea Sa de bună voie, moartea pe Cruce şi Învierea Sa sunt punctele centrale al operei Sale soteriologice (de mântuire), răscumpărătoare. Acestor evenimente le-a premers timpul mesianic de aşteptare a lui Mesia – Mântuitorul, pe Care Dumnezeu L-a făgăduit primilor oameni, încă din zorii creaţiei. Adam şi Eva – strămoşii oamenilor au căzut în păcat, fapt pentru care Dumnezeu i-a pedepsit, dar n-a încetat să-i iubească.
Dumnezeu îi „zidise din ţărână şi îi întocmise după chipul şi asemănarea Sa; îi împodobise cu înfăţişare şi frumuseţe, ca pe cinstite făpturi cereşti” şi îi făcuse să fie nemuritori. Dar pentru că ei au călcat cuvântul poruncii dumnezeieşti şi n-au păzit chipul lui Dumnezeu, cu care Dumnezeu îi învrednicise, pentru ca răutatea să nu rămână fără de moarte, Dumnezeu le-a luat posibilitatea de a fi nemuritori (vezi Facerea 3, 22 şi rugăciunea 1 de iertare, din slujba de înmormântare a mirenilor, în Aghiasmatar, Bucureşti 1992, p. 215): „i-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fuseseră luaţi şi i-a aşezat în faţa raiului Edenului şi heruvimi a pus şi sabie de pară rotitoare să păzească drumul către pomul vieţii” (Facerea 3, 23-24); le-a făgăduit însă că le va trimite Mântuitor, Care va zdrobi capul şarpelui, adică va şterge păcatul săvârşit de către ei şi va lua asupra Sa păcatele oamenilor, ca să-i răscumpere din robia morţii şi să-i treacă din moarte – la viaţă veşnică.
Biserica face amintire în Dumnezeiasca Liturghie, de accidentul de odinioară din „raiul Edenului”. O sinteză a iconomiei mântuirii a fost cuprinsă în cuvinte de către Sfântul Vasile cel Mare şi inclusă în Rugăciunea Euharistică, din Liturghia scrisă de Sfântul Părinte însuşi, pe care preotul, din păcate, trebuie s-o citească în taină şi nu în auzul dreptcredincioşilor creştini. Stă scris acolo: „… Că zidind pe om, luând ţărână din pământ, şi cu chipul Tău, Dumnezeule, cinstindu-l, l-ai pus în raiul desfătării, făgăduindu-i întru paza poruncilor Tale viaţă fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi. Dar neascultându-Te pe Tine, adevăratul Dumnezeu, Care l-ai făcut pe dânsul şi amăgirii şarpelui supunându-se şi dat fiind morţii pentru păcatele sale, l-ai izgonit pe dânsul cu judecata Ta cea dreaptă, Dumnezeule, din rai – în lumea aceasta şi l-ai întors în pământul din care a fost luat, rânduindu-i lui mântuirea cea din a doua naştere, cea întru Însuşi Hristosul Tău. Că nu Te-ai întors până la sfârşit de la zidirea Ta, pe care ai făcut-o, Bunule, nici n-ai uitat lucrurile mâinilor Tale, ci în multe chipuri le-ai cercetat pentru îndurările milei Tale; prooroci ai trimis, minuni ai făcut prin sfinţii Tăi, care au bineplăcut Ţie, din fiecare neam; grăitu-ne-ai nouă prin gura proorocilor, slujitorii Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea ce avea să fie; Lege ne-ai dat spre ajutor; îngeri ai pus păzitori. Iar când a venit plinirea vremii , ne-ai grăit nouă prin Însuşi Fiul Tău, prin Care veacurile s-au făcut” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea hristologică, Liturghier, Bucureşti 1974, p.175).
1. Naşterea lui Hristos – Începutul mântuirii noastre
Dumnezeu Şi-a ţinut făgăduinţa. „La plinirea vremii” (Luca 1, 57), a trimis în lume pe Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, ca să răscumpere întreaga fire din robia păcatului. „La plinirea vremii”, s-a revelat „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Troparul Născătoarei de Dumnezeu, de la Utrenia de Duminică, glasul 4), de către Unul din Treime – Fiul lui Dumnezeu, Care, fiind El desăvârşit, strălucirea măririi şi chipul fiinţei lui Dumnezeu, S-a smerit pe Sine, S-a dezbrăcat de Dumnezeire, S-a pogorât din înălţimea slavei Dumnezeirii Sale şi S-a făcut Fiul Fecioarei, luând chip de om fără de păcat; a venit pe pământ ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului, ca să mântuiască poporul Său de păcate, să împace lumea cu Ziditorul ei şi pe om cu Tatăl Ceresc, pentru ca omul să se poată face asemeni cu El (vezi: Matei 1, 21; II Cor. 5, 18; Ioan 17, 5; Evrei 1, 3; Filipeni 2, 7).
Ideea smereniei lui Hristos este exprimată succint şi în Rugăciunea Euharistică (de mulţumire) din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, menţionată mai sus. Preotul se roagă în taină către Dumnezeu -Tatăl, zicând: Hristos, „fiind strălucirea slavei Tale şi chipul ipostasului Tău şi purtând toate cu cuvântul puterii Sale, nu răpire a socotit a fi asemenea Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind mai înainte de veci, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a petrecut; şi din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale”(Idem, p. 175-176).
În acest înţeles glăsuieşte o altă cântare din slujba Vecerniei, glasul 4: “Doamne, naşterea Ta cea din Tatăl, fără de ani şi veşnică este; iar întruparea cea din Fecioară, negrăită şi neînţeleasă este pentru oameni; şi pogorârea la iad înfricoşătoare a fost pentru diavolul şi pentru îngerii lui; că moartea călcând, a treia zi ai înviat, dăruind oamenilor nestricăciune şi mare milă” (Stihira 7, Catavasier, Bucureşti 1987, p. 142).
Iată cât de pe-nţelesul tuturor Biserica propovăduieşte, prin intermediul Sfintelor Slujbe, Teologia Tainei celei din veac ascunse, adică a Naşterii lui Hristos în perspectiva Patimilor şi a Învierii Domnului.
Aceasta s-a revelat la Întruparea şi Naşterea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în ieslea din Betleemul Iudeii, fără să-şi micşoreze încărcătura profetică, cu privire la Tainele care îi vor urma (Taina Crucii şi a Morţii sau Taina Golgotei, Taina Învierii şi în cele din urmă Taina Parusiei sau a celei de a doua veniri a Domnului Isus Hristos), în care se va descoperi pe deplin.
S-a întâmplat însă, ca venirea lui Mesia şi activitatea Lui mântuitoare să aibă loc într-un moment, când poporul evreu, fiind sub ocupaţie străină (romană), îşi dorea un conducător politic, fapt pentru care apariţia lui Hristos a fost interpretată schimonosit. Evreii n-au mai văzut în Hristos pe Acel Mesia, pe Care Dumnezeu Îl promisese primilor oameni spre îndeplinirea planului dumnezeiesc de mântuire a oamenilor, pe Care proorocii L-au văzut cu duhul şi I-au prezis venirea, pe Care părinţii, moşii şi strămoşii lor L-au aşteptat, ci au văzut în Hristos un Mesia politic, sub conducerea Căruia sperau să-şi recâştige libertatea şi identitatea ca popor suveran: „Iar noi nădăjduiam că El este cel ce avea să izbăvească pe Israel”(Vezi convorbirea dintre Iisus Cel Înviat şi cei doi ucenici, în drum spre Emaus, Luca 24, 21).
Orbiţi de sentimentele naţionale, evreii au interpretat proorociile arbitrar; n-au mai putut desluşi, că prin plinirea vremii (Luca 1, 57), proorocii au înţeles împlinirea sorocului stabilit de Sfatul Dumnezeiesc al Celui Preaînalt (Psalm 106, 11; Fapte 4, 28), când urma să se „plinească iconomia vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El” (Efeseni 1,10), când „se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor” (Daniel 9, 24).
În înţelesul proorociilor, „Plinirea vremii” a însemnat împlinirea timpului şi a făgăduinţei dumnezeieşti, ca Iisus Hristos, Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, să ia trup în pântecele Sfintei Fecioare, să înveţe, să pătimească şi să moară răstignit pe Cruce, „ca o oaie adusă spre junghiere şi ca un miel fără glas împotriva celui ce-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (vezi din ritualul Proscomidiei şi Isaia 53, 7 şi urm.).
Toate acestea I S-au întâmplat Domnului Iisus Hristos, în vremea împăratului roman Tiberius, pe când proconsulul Palestinei era Pilat din Pont.
O succintă anamneză (reamintire) hristologică a momentelor principale ale pătimirii lui Hristos, cu referinţe la Dumnezeirea Sa, este înglobată în Utrenia (slujba de dimineaţă) din Vinerea Sfintelor Patimi (Denia celor 12 Evanghelii din Sfânta şi Marea Joi):
„Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Ada. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei!” (Triodul, Bucureşti 1986, p.531-532).
Pe Cruce răstignit fiind, Mântuitorul Hristos S-a rugat pentru cei care L-au răstignit, pentru cei care Îl umileau şi Îl batjocoreau, zicând: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Cuvintele Lui trebuie înţelese ca o reconsfinţire a principiului enunţat de El, cu privire la iubirea creştină autentică, fără limită: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte, să ierţi” (Matei 18, 22). În agonia morţii a rostit cuvintele deznădejdii omeneşti: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 47).
Pe la ceasul al şaselea din zi, s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al noulea, când soarele s-a întunecat, iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe mijloc. Iisus a strigat atunci cu glas tare: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând Şi-a dat duhul. Iar sutaşul, văzând cele ce s-au petrecut, a proslăvit pe Dumnezeu şi a zis: Cu adevărat, Omul acesta drept a fost” (Luca 23, 44-47; vezi şi Matei 27, 39-50). „Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit să i se dea. Şi Iosif, luând trupul, L-a înfăşurat în giulgiu curat de in. Şi L-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus” (Matei 27, 57-60).
Patimile, moartea şi Învierea lui Hristos au fost parte din planul lui Dumnezeu, de mântuire a lumii. Mântuitorul Însuşi, după Înviere, le-a spus celor doi ucenici – Luca şi Cleopa, pe care i-a însoţit în drum spre Emaus, că „aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi, şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa, spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim”(Luca 24, 46-47).
Şi totuşi! Amintindu-ne de toate acestea, nu putem decât să grăim unele ca acestea: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, fiindcă Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor vine să Se junghie şi să Se dea mâncare credincioşilor; şi merg înaintea Acestuia cetele îngereşti, cu toată începătoria şi stăpânia, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi cântând cântarea, aliluia.”(Rugăciunea premergătoare procesiunii cu Sfintele Daruri, din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în Sâmbăta Sfintelor Patimi – Sâmbăta Mare).
2. Taina Golgotei – Taina Crucii şi Taina Morţii lui Hristos
Pătimirea Domnului Hristos de bunăvoie şi moartea pe Cruce sunt puncte centrale în lucrarea Sa soteriologică (de mântuire), având de o parte Întruparea, iar de cealaltă Învierea Sa.
Fără să greşim prea mult, putem numi Patimile Domnului şi Moartea pe Cruce – Taina Golgotei sau Taina Crucii, în care se revelează un episod, cuprins deja în “taina cea din veac ascunsă”, adică Taina Naşterii lui Mesia – Hristos, pe care Proorocii L-au văzut cu duhul şi L-au vestit mulţi ani înainte de Pătimirile lui Iisus Hristos în Ierusalim şi pe Golgota.
Taina Golgotei sau a Crucii este expresia chenozei filantropice a lui Dumnezeu şi culmea chenozei soteriologice a Mântuitorului Iisus Hristos, Care „S-a revelat” (apparuit) la Naşterea din Sfânta Fecioară, S-a smerit pe Sine şi S-a adus pe Sine, jertfă fără de prihană – Tatălui.
Hristos Şi-a asumat firea oamenilor, ca să o poată oferi lui Dumnezeu –Tatăl, jertfă curată în Trupul Său: ”Că de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, a binevoit Unul-Născut Fiul Tău, Cel ce este în sânurile Tale, Dumnezeule şi Tată, să se nască din femeie, din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioara Maria, făcându-Se sub Lege, ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morţi întru Adam să învieze întru Însuşi Hristosul Tău…. S-a dat pe Sine schimb morţii, întru care eram ţinuţi, fiind vânduţi sub păcat. Şi pogorându-Se, prin Cruce, în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morţii” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea hristologică, op. cit. p. 176).
Expresia „Ca să plinească toate ale Sale” vrea să spună, că Hristos a desăvârşit, ceea ce Sfatul Celui Preaînalt hotărâse spre mântuirea omului; a murit pe Cruce, ca prin moartea Lui să afirme viaţa, să elibereze firea umană din sclavia păcatului şi a morţii şi să o readucă în comuniunea de iubire cu Dumnezeu – Tatăl şi să o încununeze „cu frumuseţea cea dintâi”(Slujba ortodoxă de înmormântare), adică cu asemănarea cu Dumnezeu.
3. Taina Învierii Domnului – Taina învierii noastre
Mântuitorul a comparat moartea Sa cu grăuntele de grâu, care, „când cade în pământ, dacă nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce roadă multă” (Ioan 12, 24), prevestind prin aceasta moartea şi Învierea Sa: „Ca grăunţul de grâu, ce încolţeşte în pământ, spic aducător de rod nouă Te-ai făcut, înviind pe toţi urmaşii lui Adam” (Utrenia din Sâmbăta Mare – Prohodul Domnului, Starea I, strofa a 29-a, Triodul, Bucureşti 1986, p. 566).
Biserica a preluat cuvintele Mântuitorului în propovăduirea liturgică despre Iisus Hristos, Cel în două Firi – divină şi umană, păstrând stilul metaforic, zicând: „Bob cu două firi Dătătorul de viaţă, astăzi în adânc pământ, cu lacrimi se seamănă; răsărind El iar, lumea va bucura” (Idem, Starea a doua, strofa 16). Altă dată le-a vorbit despre templul dărâmat, pe care El îl va ridica (rezidi) în trei zile (vezi Ioan 2, 19, 21; Matei 26, 61, 27, 40; Marcu 14, 58, 15, 29).
Cuvintele profetice rostite de Mântuitorul, cu privire la pătimirea şi moartea Sa, s-au împlinit. Trupul chinuit şi desfigurat al Fiului lui Dumnezeu (vezi descrierea lui Ebed Jahwe – robul lui Dumnezeu – la Isaia, cap. 53) a fost pus în mormânt, întocmai cum pune semănătorul grăuntele de grâu în brazda proaspătă. Spre deosebire de semănător, care nădăjduieşte rod bogat pentru „pâinea cea spre fiinţă” (Matei 6, 11; Luca 11, 3), nimeni din cei apropiaţi ai Mântuitorului – nici măcar ucenicii Săi – nu spera într-o schimbare minunată a lucrurilor.
Imaginea din dreapta: Coborârea de pe Cruce. Icoană pe lemn din timpul domnitorului Neagoe Basarab. Muzeul Naţional de Istorie – Bucureşti. Imagine preluată din revista Glasul Adevărului, Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, anul X, nr. 101-103.
După Vinerea cea Mare toţi au crezut, că odată cu Răstignirea şi moartea năprasnică a Domnului Hristos, „Soarele cel mai înainte de soare a apus în mormânt” definitiv, „cu trupul adormind, ca un muritor” (Luminânda Paştilor) şi că speranţele lor de până atunci, cu privire la misiunea Lui politică, au fost zadarnice şi goană după vânt (Ecleziastul 1, 14).
Evangheliştii n-au trecut sub tăcere decepţia, resemnarea, scepticismul şi îndărătnicia apostolilor, de a crede cuvintele vestitoare de bucurie, că Hristos a înviat (Matei 28, 17; Luca 21, 11, 22; Marcu 16, 11; Ioan). Sfântul Toma a condiţionat credinţa sa în Învierea lui Hristos, de întâlnirea cu El, viu şi real, şi de atingerea semnelor cuielor şi a coastei împunse cu suliţa (vezi Ioan 20, 24-29), tocmai el – ucenicul, care mai înainte se declarase gata să moară, odată cu Domnul Hristos (Ioan 11, 16).
Iată însă că s-a întâmplat ceea ce nimeni nu sperase. A treia zi după Vinerea Patimilor, după ce a trecut sâmbăta, în prima zi a săptămânii – Duminică – Ziua Domnului şi Ziua Învierii, “cutremur mare s-a făcut, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra de pe mormântul pecetluit şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28, 2-3).
În chip minunat, Iisus S-a eliberat de giulgiurile cu care fusese înfăşurat (Ioan 20, 1-10), a ieşit din mormânt şi, împreună cu îngerul, a stat pe piatra răsturnată. Soldaţii care străjuiau mormântul pecetluit s-au înspăimântat şi au rămas muţi de uimire, ca şi când ar fi fost morţi (Matei 28, 4). Apoi s-au dus în cetate şi „au vestit arhiereilor toate cele întâmplate”, adică Învierea lui Hristos. Biserica însă nu i-a socotit printre primii vestitori ai Învierii Domnului şi pe străjerii mormântului Domnului (cu toate că ei au fost primii crainici), deoarece aceştia, orbiţi de iubirea de arginţi, au înlocuit adevărul învierii cu minciuna, aşa cum li se poruncise (vezi Matei 28, 13-15).
Au venit la mormânt femeile, care Îl însoţiseră pe Iisus din Galileea, Maria Magdalena, cealaltă Marie – mama lui Iacob (al lui Alfeu, sau Maica Domnului?, vezi Luca 23, 55; 24, 1), Ioana şi Salomeea (vezi Marcu 116), ca să ungă Trupul Domnului cu miresme şi să-L pregătească pentru înmormântare, după toată rânduiala înmormântării din religia mozaică, deoarece punerea Lui în mormânt de către Iosif se făcuse vineri seara, în mare grabă, înainte de începutul sărbătorii Paştelui iudaic.
Au găsit mormântul deschis. Pe piatra îndepărtată de la intrarea în mormânt, şedea îngerul Domnului, îmbrăcat în haine de lumină (Luca 24, 1-4; Ioan 20, 12). Acesta le-a dat vestea triumfului Vieţii asupra morţii şi anume că Hristos a înviat, şi le-a spus: „Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Pentru ce pe Cel viu Îl căutaţi printre cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze. Veniţi de vedeţi locul unde a zăcut” (vezi Matei 28, 1-6; Luca 24, 5-7; Marcu 16, 6; Luca 24, 6; vezi şi Ioan 20, 13-18).
Le-a mai spus, să ducă vestea Învierii Domnului şi ucenicilor Săi, ca nici ei să nu-L mai creadă printre cei morţi, ci să meargă să-L întâlnească în Galileea, în patria Sa, unde El va rândui ultimele învăţături de trebuinţă, pentru viitorul lumii (Matei 28, 7; Marcu 16, 7).
Cu înmiresmarea Trupului Domnului, de către femeile mironosiţe, se împlinea profeţia tainică făcută de către Magii de la Răsărit la Naşterea lui Hristos. Aceia au venit şi s-au închinat Pruncului Iisus născut în ieslea din Bethleem, cinstindu-L cu daruri preţioase: aur, tămâie şi smirnă. Închinarea şi cinstirea Magilor a fost atunci rugăciune şi proorocie: cu aur L-au cinstit pe Pruncul Iisus, ca pe un Împărat, cu tămâie – ca pe Dumnezeu, cu smirnă – ca pe Mântuitorul, smirna prevestind patimile, răstignirea şi moartea lui Hristos.
In acest înţeles glăsuiesc multe cântări din slujbele ortodoxe, legate de Sărbătoarea Naşterii Domnului, cum ar fi această cântare: „Magii de la Răsărit, arătau prin smirnă moartea, prin aur – puterea împărătească, iar prin tămâie – întâietatea Dumnezeirii” (din Canonul Pavecerniţei din ajunul Crăciunului, Cântarea a 5-a , Strofa a 6-a), sau această cântare: „Domnul Iisus născându-Se în Betleemul Iudeii, magii venind de la Răsărit s-au închinat lui Dumnezeu, Celui ce S-a întrupat; şi îndată deschizându-şi visteriile, I-au adus daruri scumpe: aur lămurit, ca unui Împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor şi ca unui mort de trei zile; şi smirnă, ca Unuia fără de moarte…”(Untrenia Înaintea-Prăznuirii, Stihira de la Stihoavnă, alcătuire a lui Anatolie).
Liturghia Bisericii propovăduieşte legătura indisolubilă dintre Taina Naşterii Domnului şi Taina Golgotei, zicând: „Pe Soarele cel mai înainte de soare, Care a apus oarecând în mormânt, L-au întâmpinat către dimineaţă, căutându-L ca pe o zi, mironosiţele femei, şi una către alta, strigau: o prietenelor, veniţi să ungem cu miresme Trupul cel de viaţă purtător şi îngropat, Trupul care a înviat pe Adam cel căzut, Care zace în mormânt. Să mergem să ne sârguim ca şi magii şi să ne închinăm şi să aducem miruri în loc de daruri, Celui ce nu în scutece, ci cu giulgiu a fost înfăşurat şi să plângem şi să strigăm: O, Stăpâne, scoală-Te, Cel ce dai celor căzuţi ridicare” (Icosul din Canonul Sfintei Învieri, Slujba Învierii, Bucureşti 1971, p. 66).
În Sfintele Evanghelii nu se află o descriere amănunţită a circumstanţelor, în care s-a întâmplat evenimentul Învierii. Biserica a înţeles însă şi propovăduieşte taina aceasta, prin analogie cu taina Naşterii lui Hristos, zicând: „Doamne, pecetluit fiind mormântul de cei fărădelege, ieşit-ai din mormânt, precum Te-ai născut din Născătoarea de Dumnezeu. N-au cunoscut cum Te-ai întrupat îngerii Tăi cei fără de trup. N-au simţit când ai înviat, ostaşii cei ce Te-au străjuit; că amândouă (tainele n.n.) au fost pecetluite pentru cei ce ispiteau; dar minunile s-au descoperit celor ce se închină cu credinţă tainei…” (Stihira 1 a Învierii, de la Laude, la Utrenia de Joi, din Săptămâna Luminată).
Faptul, că mărturiile despre Învierea Domnului – consemnate de Sfinţii Evanghelişti sunt lapidare, ca să nu spunem aproape inexistente, se poate justifica şi prin aceea, că nimeni – în afară de străjeri – n-a fost prezent la mormânt, când îngerul a prăvălit piatra de pe mormântul Domnului. Nu este exclus, ca formulele de mărturisire a credinţei în Învierea lui Hristos să fi fost folosite mai întâi în Liturghia Bisericii, ca aclamaţii sau ovaţii de bucurie, cum este de pildă formula autentică: ”A înviat cu adevărat Domnul!” (vezi Luca 24, 34), iar din Liturghie, să fi fost preluate mai târziu în scrierile nou-testamentare, cum s-a întâmplat şi cu alte ovaţiuni şi formule de binecuvântare (comp. Romani 1, 3-4; 10, 9; Filipeni 2, 6-11; 1 Timotei 3, 16).
Evangheliştii nu ignoră nici faptul, că încă din ziua Învierii s-a încercat, să se prezinte vestea Învierii ca minciună scornită de ucenicii lui Iisus, care ar fi furat Trupul Domnului, pe când ostaşii care străjuiau mormântul dormeau, ca mai apoi să spună, că Iisus a înviat, prezentând ca dovadă mormântul gol: „Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam;…Iar ei luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit vestea aceasta între iudei până azi” (vezi Matei 28, 13, 15).
Teoriilor de înşelăciune, minciună şi furt, li s-au aliniat, începând din sec. al 18 – lea (epoca Iluminismului 1720-1785) până în zilele noastre, şi alte ipoteze cum ar fi: confundarea lui Iisus mort pe cruce cu altă persoană vie, moartea aparentă sau moartea clinică, interpretarea arătărilor şi a întâlnirilor Domnului cu ucenicii după Înviere, drept viziuni subiective sau halucinaţii.
Cu privire la Învierea lui Hristos, s-au pus şi se pun multe întrebări stăruitoare, cum ar fi: Este mormântul gol dovada definitivă că Iisus a înviat? A fost Învierea lui Hristos un eveniment obiectiv (real), întâmplat în spaţiu şi timp, devreme ce Hristos, care a murit pe cruce, trăieşte? Şi dacă El trăieşte, oare cum şi unde trăieşte?
Ne putem imagina fără prea mare efort, că nimeni dintre martorii Patimilor şi a celor întâmplate pe Golgota n-a crezut, că Acel Iisus din Nazaret ar fi putut să învieze, adică să revină la viaţa cea dintâi, după ce, crucificat şi părăsit nu numai de către cei mai apropiaţi ai Lui, ci chiar şi de Părintele Ceresc (vezi Matei 27, 46), Şi-a dat duhul (Ioan 19, 20; Matei 27, 50) în condiţii tragice, dincolo de puterea de imaginaţie a oamenilor.
Iată însă că Templul, pe care ei l-au dărâmat, a fost reconstruit după trei zile, într-o clipită, căci la Dumnezeu timpul nu are măsură, nici atotputernicia Lui mântuitoare – îngrădire.
În lucrarea tainică a lui Dumnezeu, faţă de Hristos Cel mort pe cruce, credinţa şi actul istoric se întrepătrund. Acest lucru devine evident în Mărturisirea de credinţă creştină (Crezul),exprimat fiind prin formula: „A treia zi”, formulă preluată din spiritualitatea iudaică în înţelesul, că Dumnezeu nu lasă pe cel drept în necaz şi primejdie, mai mult de trei zile.
Autorii Evangheliilor menţionează faptul, că de la început au existat întrebări şi cercetări critice, cu privire la vestea Învierii lui Hristos, îndreptăţite dealtfel, deoarece vestea fenomenului învierii contravenea experienţei dure cu realitatea morţii.
Dacă pentru unii, mormântul gol a fost dovada ireductibilă a Învierii lui Hristos, pentru alţii – a fost o înşelăciune.
Biserica a dat şi dă răspuns bun la astfel de întrebări – unele dintre ele tendenţioase şi ne învaţă, că Învierea lui Iisus Hristos a fost reală şi ca realitate – totuşi o noutate, chiar dacă ea fusese prezisă deja de către prooroci.
Baza fundamentală a credinţei în Învierea lui Hristos, propovăduită de către Biserică, sunt nu numai mormântul gol, ci şi mărturiile acelor oameni – ucenicii şi femeile mironosiţe, cărora Hristos li S-a arătat după Învierea Sa, cărora S-a descoperit, sau mai bine spus S-a făcut vizibil (apparuit), cum lasă să se înţeleagă Sfântul Apostol Pavel: ”N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru?” (1 Corinteni 9, 1); „Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-l binevestesc la neamuri…” (Galateni 1, 15-16; vezi şi Fapte 1, 21-22; 1 Cor. 15, 3-6).
Mărturisirea credinţei în Învierea lui Hristos, de către Apostolii şi ucenicii Săi, a marcat începutul Creştinismului în istoria lumii. Hotărâtoare pentru acest început a fost întâlnirea Apostolilor cu Hristos, cel Înviat pe muntele din Galileea.
Iisus le-a vorbit şi i-a trimis să propovăduiască lumii Evanghelia Sa, zicând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 18-20).
Pentru credinţa în Învierea lui Hristos şi învierea morţilor, apostolii şi ucenicii Săi cât şi generaţiile de mărturisitori au suferit prigoane, torturi şi moarte.
Spre a evidenţia lucrarea tainică, de Înviere a lui Dumnezeu cu Hristos cel mort pe Cruce, autorii cărţilor Noului Testament folosesc alături de noţiunea înviere şi cuvântul ridicare (sculare) din morţi: „Cine se va coborî întru adânc?” Ca să ridice pe Hristos din morţi! – Christum a mortuis revocare!” (Romani 10, 7). Expresia aceasta a trecut şi în Liturghia Bisericii: „Deşi Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat, ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! Şi Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel ce dai celor căzuţi ridicare” (Condacul Învierii, Slujba Învierii, Bucureşti 1971, p.66).
Credinţa, că Învierea lui Hristos cel mort – răstignit pe cruce a fost lucrarea tainică a lui Dumnezeu – Tatăl, este evidenţiată de către Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către comunitatea creştină din Corint.
Apostolul le aminteşte creştinilor de aici, formulele de credinţă în învierea reală, obiectivă, a lui Hristos, zicând: „Căci v-am dat întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi,iar unii au şi adormit, După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (1 Cor. 15, 38).
Prin moartea pe Cruce şi prin Învierea lui Hristos s-a produs o noutate, o schimbare definitivă cu natura trupului Lui. După Înviere, Hristos este acelaşi şi totuşi altfel! Hristos cel Înviat nu se mai întoarce la viaţa cea dintâi, ci, din puterea Lui dumnezeiască, trăieşte într-o viaţă nouă. Hristos, cel răstignit şi mort pe Cruce, S-a dovedit victorios asupra morţii prin Înviere; El nu mai este supus puterii morţii şi stricăciunii.
După Înviere, Hristos este perceput în înfăţişarea exterioară (fizic) nu ca duh sau nălucă, ci ca om, firesc, natural, pe Care Îl poţi atinge şi simţi real (vezi despre îndoiala şi întâlnirea dramatică dintre Iisus şi Toma, ucenicul său, la Ioan 20, 24-28), Care mănâncă şi bea la masa improvizată ad hoc la ţărmul mării, de către ucenici (vezi Luca 24, 36-43).
Deşi real, Trupul Lui este însă spiritualizat şi dincolo de timp şi spaţiu, deasupra legilor fizicii (imponderabil); Hristos cel Înviat poate să apară şi să dispară spontan, poate să intre prin uşile încuiate, poate să plutească în spaţiu, înălţându-Se la cer (vezi Marcu 16, 12, 14; Luca 24, 4, 31, 36, 51; Ioan 20, 19-20, 26, 21, 4, 14).
4. Învierea lui Hristos chezăşia învierii noastre
Numim Învierea Domnului şi Paşti – un cuvânt luat din teologia iudaică (pesah = trecere) şi folosit în spiritualitatea creştină cu acelaşi înţeles, umplut însă de un conţinut nou, creştin. Pesah sau Paştele iudaic este sărbătoarea, care aminteşte şi actualizează izbăvirea evreilor din robia Egiptului şi trecerea-pesah lor în chip minunat prin Marea Roşie, în drum spre Pământul făgăduinţei.
Stânga: Strămutarea lui Iacov şi a fiilor săi în Egipt. Vezi Cartea Facerea, cap 46
Izbăvirea Poporului ales din robie este opera lui Dumnezeu, Care intervine personal şi pregăteşte trecerea – pesah poporului Său din robie la libertate, pe care a binecuvântat-o şi a încununat-o cu Legea dată de către El lui Moise pe muntele Sinai (vezi Ieşirea, capitolele 19, 20 şi următoarele).
Stânga: Asuprirea fiilor lui Israel în Egipt. Vezi Cartea Ieşirea, cap. 1 şi urm
.
Prin analogie la Paştele iudaic, Paştele creştin este sărbătoarea, care aminteşte şi actualizează (real) moartea pe Cruce şi Învierea lui Hristos, prin care s-a făcut trecerea firii umane, din robia păcatului şi a morţii – la libertatea harului.
Începutul mântuirii în Hristos – Fiul lui Dumnezeu s-a făcut odată cu venirea Lui în lume, prin asumarea firii umane la întruparea şi naşterea Sa din Sfânta Fecioară Maria, ca prin El, firea umană să se ridice până la viaţa dumnezeiască sau la îndumnezeirea cea după har, care reprezintă treapta sfinţeniei.
“Şi şi-a întins Moise mâna asupra mări şi spre ziuă s-a întors apa la locul ei, iar Egiptenii fugeau împotriva apei. Şi aşa a înecat Dumnezeu pe Egipteni în mijlocul mării” (Ieşirea 14,27).
Prin însuşirea firii umane, Hristos – Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Omului, a recapitulat toate stările omului, ca să-l ofere pe acesta pe Cruce, jertfă curată Tatălui şi să-l facă părtaş la viaţa veşnică, în comuniune cu Dumnezeu.
Moartea lui Hristos pe Cruce a fost jertfa supremă, prin care s-a revelat chenoza (deşertarea de Dumnezeire) filantropică a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a adus pe Sine jertfă, fără de prihană, Tatălui, ca în trupul Lui jertfit pe Cruce, să fim împăcaţi unii cu alţii şi împreună cu Dumnezeu: „Doamne, suindu-Te pe Cruce, blestemul nostru cel strămoşesc l-ai şters; şi pogorându-Te în iad, pe cei legaţi din veac i-ai slobozit, nestricăciune dăruind neamului omenesc…” (Slujba Utreniei, Miercuri în Săptămâna Luminată, Stihoavna, Stihira Învierii, Slujba Sfintei Învieri, Bucureşti 1971, p. 91).
Hristos a murit cu firea umană, pentru ca lumea să aibă parte de viaţă fără de moarte. Înviind Hristos, moartea nu mai înseamnă dizolvare şi distrugere. Hristos
S-a suit pe Cruce şi a şters blestemul strămoşesc; S-a pogorât în iad, a jefuit (prădat) moartea (vezi Troparul Învierii, galsul 4) de puterea, pe care o avusese până atunci, pe cei legaţi din veac i-a slobozit şi a dăruit neamului omenesc nestricăciune, adică viaţă: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” (Troparul Sfintei Învieri; vezi şi Stihira 1 a Stihoavnei de la Vecernia de sâmbătăseara, glasul 4).
După tragedia din Vinerea Sfintelor Patimi, transformată în bucurie în prima zi a săptămânii, prin Învierea lui Hristos, s-a pus început propovăduirii Evangheliei Sale în toată lumea, cu o dinamică de neînchipuit. Cauza fenomenului a fost Învierea lui Hristos, care înseamnă garanţia învierii morţilor.
Sfântul Apostol Pavel spune, că fără Învierea lui Hristos, propovăduirea Apostolilor şi credinţa oamenilor ar fi fost zadarnică…. şi că aceia care ar nădăjdui în Hristos numai în viaţa aceasta, ar fi cei mai de plâns dintre toţi oamenii (vezi 1 Cor. 15, 14, 17, 19).
Noutatea Învierii nu consta numai în spiritualizarea trupului omenesc al lui Hristos, ci şi în efectele acesteia, aducătoare de mântuire a firii umane şi a întregii făpturi prin aceea, că a transfigurat natura şi a restaurat firea omenească, renăscând-o din păcat.
„Pe Tine, Hristoase Mântuitorule, Cel ce Te-ai întrupat şi de ceruri nu Te-ai despărţit, cu glasuri de cântări Te slăvim. Că Cruce şi moarte ai primit pentru neamul nostru, ca Domnul cel iubitor de oameni; prădând porţile iadului, a treia zi ai înviat, mântuind sufletele noastre.” (Stihoavna, Stihira Învierii, glasul al 5-lea, Miercuri seara la Vecernie în Săptămâna Luminată).
Hristos a primit să fie pus în mormânt, ca să dezlege taina morţii. A coborât la iad, ca să dezlege pe cei care erau ţinuţi în legătura morţii. Mormântul Domnului a suferit o mutaţie fundamentală, paradoxală pentru oameni. Din locaş al morţii, a devenit „purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească, mai luminat s-a arătat… izvorul învierii noastre” (Troparul al 3-lea din Sfânta Liturghie, după procesiunea cu Sfintele Daruri – Vohodul mare).
Cu Învierea lui Iisus, crearea lumii află un nou început. Oamenii au devenit copii ai Învierii, chiar dacă mai sunt supuşi morţii corporale temporale, temeiul şi certitudinea învierii lor, fiindu-le Învierea lui Hristos.
După Învierea Lui Hristos, moartea nu mai este o pedeapsă neînduplecată şi fără de înţeles, ci o trecere din viaţa aceasta pământească şi efemeră, în viaţa veşnică.
Adevărul acesta îl menţionează Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8, 11).
Învierea Domnului este punctul central al spiritualităţii ortodoxe şi dovada, că viaţa triumfă asupra morţii, că harul şi iubirea lui Dumnezeu se revarsă din Mormântul lui Hristos peste toată făptura, acest adevăr de credinţă fiind temei îndestulător pentru bucuria duhovnicească, ce ne umple inimile şi sufletele, în întâmpinarea acestui Praznic prealuminat şi ne îndeamnă să strigăm într-un cuget şi într-o simţire: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă” (Canonul Utreniei Sfintei Învieri, Cântarea 1, Irmosul, Slujba Sfintei Învieri, Bucureşti 1971, p. 22).
Timp de cincizeci de zile am străbătut calea Sfântului şi Marelui Post cu rugăciune şi pocăinţă, ne-am cercetat pe noi înşine mai îndeaproape, ne-am recunoscut şi mărturisit greşelile mari şi mici, precum şi „cele de toată ziua”, ca astfel, cu casa sufletului şi cu sufletul, curăţite şi înnoite prin Sfânta Taină a Spovedaniei, să participăm la Ospăţul Stăpânului,gustând cu vrednicie din „pâinea cea cerească şi din paharul vieţii”, pentru a deveni „Fii ai Învierii şi ai vieţii celei veşnice” şi cu aceasta, să se înveşnicească în sufletele noastre, bucuria Învierii lui Hristos şi a învierii noastre.
Cu privire la îndemnul: să se cerceteze omul pe sine, Sfântul Apostol Pavel spune, că dator este creştinul să-şi cureţe mai întâi trupul şi sufletul şi după aceea să se împărtăşească cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului Hrists; pentru că cel ce primeşte cu nevrednicie Trupul şi Sângele lui Hristos – osândă mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului: „Omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinarea la idoli…. mânia, iuţimea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, pentru că v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 5-10; (1 Cor. 11, 28-29).
Cercetarea conştiinţei şi a sufletului are loc definitiv în prezenţa şi în ajutorul părintelui spiritual (duhovnicul), când ne mărturisim păcatele în biserică, în faţa icoanei Mântuitorului Hristos, Spovedania fiind Sfânta Taină a Bisericii Ortodoxe, care premerge şi condiţionează împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului
Uşurati de povara păcatelor, primeniţi sufleteşte şi trupeşte, împăcaţi cu Dumnezeu, cu cugetul nostru şi cu semenii noştri, cu dragoste nefăţarnică faţă de ceilalţi şi cu bucuria Învierii în suflet, ne adunăm în miez de noapte în sfânta biserică, să ne împărtăşim de bucuria pe care ne-o aduce vestea Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, “Sărbătoare a Sărbătorilor şi al Praznicelor Praznic.”
La chemarea preoţilor, vom primi lumină din lumina de la Sfânta Masă din Altar – „Lumina lui Hristos, Care luminează tuturor”, şi vom serba împreună cu cetele iubitoare de serbare, Paştile lui Dumnezeu, cele mântuitoare, după care ne vom împărtăşi cu vrednicie “cu Cinstitul şi Sfântul Trup al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” (Liturghier, Formula de la împărtăşirea credincioşilor).
Iubiţi fii duhovniceşti,
Noi ştim şi credem, că Hristos a înviat din morţi, de aceea ne dăm bineţe cu tradiţionalul „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”. Salutul acesta este tot atât de vechi ca şi creştinismul şi absolută sinteză a credinţei pe care o mărturisim, care azi, în ziua Învierii, ne uneşte în cuget şi simţire în chip deosebit, bine ştiind, că Hristos cel Înviat ne însoţeşte necontenit pe drumul vieţii, în această lume şi ne va învia la a doua venire a Sa (Parusia Domnului).
Se cuvine deci, să trăim în lumina Învierii lui Hristos, ca fii ai luminii, întru toată dreptatea, buna cuviinţă şi dragostea faţă de aproapele nostru; gândurile noastre să se îndrepte şi către fraţii noştri români de aproape sau de departe, din ţară sau, ca şi noi, pribegi printre străini; să ne purtăm unii faţă de alţii cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-ne unii pe alţii cu toată iubirea şi silindu-ne să păzim unirea Duhului în legătura păcii (Efeseni 4, 2), iar facerea de bine şi dărnicia să nu le dăm uitării, ştiind bine că “la jertfe ca acestea, Dumnezeu priveşte cu plăcere” (Evrei 13, 16).
La străduinţele noastre, în tot gândul şi lucrul bun, să adăugăm supunerea către Dumnezeu, “Care totdeauna pe cele cu lipsuri le împlineşte şi pe cele neputincioase le întăreşte”.
În preasfânta zi a Învierii Domnului Iisus Hristos, să deschidem cât mai larg porţile inimilor noastre, ca să-L primim pe Hristos cel Înviat, Care vine să ne înnoiască, să spele otrava păcatului şi a morţii din sufletele noastre şi să ne umple de licoarea, de viaţă dătătoare a Sfântului Duh. Amin.
Enoriaşilor parohiei noastre române-ortodoxe de la Freiburg şi împrejurimi, precum şi cititorilor paginii noastre de internet, le dorim Sfintele Paşti cu bucurie. Hristos cel Înviat să ne facă părtaşi roadelor Sfintei Cruci şi Sfintei Sale Învieri.
Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!
Enoriaşilor parohiilor noastre române – ortodoxe din Freiburg şi din Pforzheim, precum şi cititorilor paginilor noastre de internet, le dorim să aibă parte de binecuvântate Sfinte Paşti, cu bucurie şi sănătate.
Să rugăm pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel Înviat să ne facă părtaşi roadelor Sfintei Sale Cruci şi ale Sfintei Sale Învieri.
Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!
Protoiereu Sorin Petcu Freiburg in Breisgau, A. D. 2018