Crăciunul 2018

Dumnezeu S-a arătat în trup
Gânduri de Crăciun în anul Domnului 2018

«În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea» (Factum est autem in diebus illis exit edictum a Caesare Augusto ut discribretur universus orbis» (Luca 2, 1).

În fiecare an, în preajma sărbătorilor Crăciunului, mă năpădesc amintiri de demult, din vremea copilăriei, despre cum petreceam în familie Seara de Moş Ajun.
Darurile şi împodobirea bradului de Crăciun nu erau obiceiuri tradiţionale, iar mersul cu «Bună dimineaţa la Moş Ajun» se practica doar pe ici pe colo. Oamenii din părţile noastre, în cuminţenia lor, se fereau de «apucăturile boierilor de la oraş», despre care ei credeau şi spuneau că «nu prea le mai au cu biserica». În vremea aceea, în ziua de Crăciun şi de Sfintele Paşti, oamenii puneau la îndemână mai degrabă banii pentru datoriile către Stat (impozit, autoimpunere), în aşteptarea perceptorului care venea însoţit de secretarul de partid, de miliţianul cu puşca la umăr şi alte ajutoare la nevoie.  Oamenii se obişnuiseră deja cu strategia acestora. Una şi aceeaşi în fiecare an. Veneau la casa omului în zilele de Crăciun şi Sfintele Paşti să încaseze dările, ştiind că la amiază, în zi de Praznic, oamenii sunt acasă în jurul mesei. Celor care nu puteau achita datoriile, li se confiscau din casă lucruri de valoare: covoare, îmbrăcăminte, încălţăminte.  Îmi amintesc de o întâmplare cu familia noastră. Tata nu era acasă. La căderea serii a intrat în curte perceptorul Gheaţă, însoţit de sinistrele ajutoare menţionate mai sus. Trecuseră pe la mama mare, de la care luaseră în custodie lucrurile pe care bătrâna nu le îmbrăcase niciodată. Le pregătise şi le păstra aparte, spre a fi îmbrăcată cu ele la propria înmormântare. De la noi au luat un covor de lână pentru pereţi, pe care mama îl ţesuse la război cu şaptezeci de iţe o iarnă întreagă. De Bradul lui Moş Crăciun, nici vorbă! Pădurea de brazi era departe de satul nostru şi avea deja alt stăpân, la care tata nu s-ar fi milogit nici în ruptul capului pentru un copăcel. În şcoală însă, ni se instala de către primărie un brad simplu, adică fără beteală, dar cu identitate nouă: «Bradul lui Moş Gerilă» sub care învăţătoarea punea cadourile primite de la Primărie, dar nu pentru toţi şcolarii, ci numai pentru pioneri, săraci şi odrasle de funcţionari. Eu nu eram încă pionier, doarece tata nu era nici prea sărac, nici funcţionar. Odată a încercat sora mea să-l înduplece pe tata, de Sărbători, să ne aducă un brăduţ. Tata i-a refuzat dorinţa, motivând că  locul bradului este în pădure, nu în casa omului. unde, după câteva zile, este pus pe foc. În batjocură i-a oferit alternativa unui prun sălbatic, dintre cei care răsăreau puzderie şi creşteau la întâmplare pe răzoare din sâmburii de prună ascunşi în pământ şi uitaţi de veveriţe. Cu Pluguşorul am avut voie să merg numai după îndelungată milogeală, dar şi atunci cu o singură condiţie, cum voi arăta mai la vale.

La şcoală ne învăţase un pluguşor ideologic, în care era vorba de gospodării cu ogoare fără haturi sau răzoare şi arate cu tractoare. Tata întrevedea perspectivele de viitor, de care Dumnezeu nu l-a ocrotit. Prefera să-mi dea un pol (douăzeci de lei) «despăgubire» dar să stau cuminte acasă, decât să-l fac de batjocură pe la ferestrele oamenilor. Pe colindătorul care rostea pluguşorul cu pricina nu-l lăsa să sfârşească. Dăruia lui şi celor cu el ceva rogodele, apoi îl  întreba: «Măi băiete, ia spune-mi tu mie, tactu ştie ce povesteşti tu pe la ferestrele oamenilor?». Pe urătorii care aveau lipită pe tălăngi o stea roşie cu cinci colţuri nici nu-i lăsa să intre în curte. Le spunea să vină altă dată, dar fără stea roşie.  Tata, săracu, nu putea să-şi spună tot năduful ce-i sta la inimă şi îi întuneca sufletul. Întrevedea viitorul ce ni se pregătea. Mi-a îngăduit să merg cu pluguşorul abia când am ştiut pe de rost Plugu‘ ăl Mare, pe care tata îl ştia din copilărie. Mi l-a rostit de mai multe ori până când l-am învăţat şi l-am rostit pe de rost fără greşeală. Mă punea să-l rostesc în auzul lui, dimineaţa, după ce mă trezeam, spunându-mi că «dimineaţa  mintea e odihnită şi nu-l mai uiţi».

Geburt der Mutter Gottes

După mulţi ani, am descoperit «Balada Pâinii» într-o carte de Poezie populară din biblioeca Seminarului Teologic din Buzău. Am fost plăcut surprins, ba chiar mându de tatăl meu, după ce am constatat că textul era identic cu cel învăţat din memoria părintelui meu.
Tot mai târziu am înţeles pe deplin gestul neobişnuit al oamenilor mai vârstnici decât tatăl meu, atunci când rosteam la ferestrele lor Plugu’ăl Mare. Vene Moş Dima Răduţă la fereastră şi, dus pe gânduri, undeva în vremea anilor tinereţilor, ascultau Balada pâinii până la ultimul «Mânaţi măi!, Hăi, hăăăăi!»
Când cădea întunericul în seara de Ajun mama făcea ultimele pregătiri culinare pentru a doua zi. În timp ce trebăluia ne punea, pe sora mea şi pe mine, să cântăm colinda Steaua sus răsare, după o melodie încântătoare pe care ea o ştia din vremea când era copilă.
Focul duduia în sobă, pe plită fierbeau molcom şi ispititor oalele cu sarmale şi caltaboş, din care aveam voie să ne înfruptăm abia a doua zi, după ce primeam Sfânta Împărtăşanie, în biserică, la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii.
După ce  «astruca orătăniile din curte»,  tata intra în casă, se aşeza aproape de gura sobei şi, la lumina lămpii cu gaz, deschidea Noul Testament (pe atunci carte de mare preţ în casa noastră) şi citea din el în auzul tuturor istoria Naşterii Domnului Iisus Hristos.
Tata citea rar şi cu multă evlavie, mai întâi din Evanghelia după Sântul Matei «Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.….» (Matei 1, 1-17), continua cu povestea din Evanghelia după Sfântul Luca, «În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea…» (Luca 2, 1), apoi continua cu lectura despre venirea magilor de la Răsărit, dornici  să-L cunoască pe «regele iudeilor, Cel ce S-a născut»  (Matei 2, 2), despre Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor de către împăratul Irod (Matei 2, 1-14).
La vârsta mea de atunci  (6-7 ani), truda tatălui meu de a aranja lectura oarecum logic şi pe-nţelesul nostru, era mai mult decât zadarnică.
Nu înţelegeam rostul celor 42 de nume biblice, neobişnuite printre rudele noastre, sau printre vecinii şi cunoştinţele mai de departe, de prin alte sate. Tot aşa şi cu privire la Ţara Sfântă. Orizontul meu geografic nu depăşea atunci graniţa comunei, aşa că nu ştiam ce este şi unde se află Nazaretul, Ierusalimul, Betleemul sau Egiptul. Am aflat lucrurile acestea mai târziu, în primii ani de studii la Seminarul Teologic din Buzău.
Şi mai era ceva. După câteva ceasuri petrecute la săniat (săniuş în jargonul nostru), vocea tatei se auzea tot mai departe, tot mai scăzută, de parcă îmbia mai mult la somn decât la luare-aminte la cele întâmplate cândva, undeva, unor oameni pe care nu-i cunoşteam.

Furat de somn, în vis, mă vedeam alături de tatăl meu, privind spre creasta dealului din faţa satului nostru. La orizont vedeam trecând trei călăreţi. Purtau pe capetele lor coroane pe care scânteiau stele de multe culori. Erau îmbrăcaţi în veşminte colorate, ce atingeau pământul, acoperind  picioarele cailor. În vis auzeam pe tatăl meu şoptind: «Iată, magii de la Răsărit merg spre Ierusalim».
A doua zi, ne trezeam dis de dimineaţă, să mergeam la biserică. Nu mâncam şi nu beam nimic, nici măcar apă ca să putem primi Sfânta Împărtăşanie pe nemâncate şi pe nebăute.
Ca nu cumva să înghiţim din nebăgare de seamă vreo picătură de apă ne spălam pe dinţi de cu seară.
În drum spre biserică,  purtam în mână fiecare câte o lumânare din ceară de la albinele noastre, confecţionate special de mama între palme,  la gura sobei, cu ajutorul tatei.
În biserică, îl auzeam pe dascălul nostru strigând cât îl ţineau bojocii, de parcă ieslea din Betleem, în care S-a născut Hristos, se afla pe undeva, pe-aproape, în curtea bisericii…: «Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L popoare, că S-a preamărit» (Catavasia I, din Canonul Praznicului).
Când îi venea rândul, Părintele citea şi el din Evanghelie povestea de cu seară, citită de tatăl meu, despre împrejurările în care S-a născut Hristos, despre convorbirea îngerului cu Dreptul Iosif, despre venirea şi închinarea magilor de la Răsărit.
Slujba Liturghiei continua agale, de credeam că parcă nu avea sfârşit în aceeaşi zi. Nimeni nu era nerăbdător, eu fiind excepţia regulii. O tot trăgeam pe mama de poala hăinii şi o întrebam în şoaptă: «Mai e mult? Nu se termină? Când mergem acasă?»
Mama, săraca, îmi răspundea de fiecare dată: «Taci! Stai cuminte! Mai e oleacă, apoi mergem acasă».
Pe tata nu-l întrebam, el fiind mai departe de noi, în zona bărbaţilor. La noi, în biserică, femeile şi copiii nu se  amestecă cu bărbaţii. Dar nici altfel n-aş fi îndrăznit să-l deranjez. Când se supăra tata sau o făcea pe supăratul, avea tata o privire!
Înainte să plecăm la biserică, tata ne trecea în revistă de fiecare dată aceleaşi porunci: în biserică să fim cuminţi, să nu vorbim, să nu râdem, să nu alergăm, să fim cuviincioşi faţă de toată lumea, să cerem iertare şi să sărutăm mâna bunicilor, părinţilor, unchilor şi mătuşilor, să nu facem năzbâtii. Auzi! Nici măcar năzbâtii!
Vrând nevrând, cu răbdare de înger, ascultam slujba până la sfârşit. După ce primeam Sfânta Cuminecătură, ne îndreptam spre casă, unde ne aşteptau bunătăţile tradiţionale de Crăciun, pregătite de mama cu multe zile înainte, până în seara de Ajun.

Amintiri; nostalgii; vârsta copilăriei nevinovate; vremuri trecute; oameni mutaţi «dincolo»; umbre!

* * * * *