Gânduri de Crăciun de Dumitru Em Popa
Lângă focul slab din sobă stau privind în noapte-afară
Prin fereastra aburită, unde’n fiecare seară
Furios aruncă vântul cu mărunţii stropi de ploaie
Ce se scurg pe sticla rece într’o sută de şuvoaie.
Poate-ar vrea să-mi intre’n casă să-mi mai spună vreo poveste
Să-mi aducă de departe vreo scrisoare sau vreo veste
Busuioc din căldăruşă să-l anine sus la grindă
Şi să-mi cânte la ureche, de pe vremuri, o colindă.
Peste-al beznei întuneric plumbul norilor se cerne
Şi în fulgi de păpădie neaua’ncepe a se aşterne
În covor alb de mătasă îşi presară mărgăritul
Îmbrăcând pădurea’n haină sclipitoare ca argintul.
Printr’un pod întins de gheaţă, râul leag’a sale maluri,
Marea geme furioasă zvârcolindu-se în valuri.
Un ecou de glas de clopot se aude’n depărtare.
Rezemându-mi fruntea’n palmă, am rămas tăcut pe gânduri
Aş fi vrut în astă seară să-i scriu mamei două rânduri
Şi să-i spun să nu m’aştepte, că nu vin cu Moş Ajunul,
Că rămân şi de-astă dată prin străini să fac Crăciunul
Calea-i grea, înzăpezită, lupii au ieşit la pradă
Îi aud de-aici cum urlă intrând noaptea prin ogradă
Răscolind cu deamănuntu ’ntunecoasele unghere
Rânjind colţii plini de sânge şi răstoarnă cu putere
Tot ce prind în a lor cale de cutremură pământul…
Lucruri multe n’am a-i scrie… Aş fi rugat apoi vântul
Să mi-o poarte peste nouri, peste pisc de zare-albastră
Să o lase pe tăcute într’un colţ lângă fereastră.
Când veni-vor vestitorii, ea să iasă să găsească
Să scoale din somn pe tata’n miezul nopţii s’o citească
Dar îmi e cu neputinţă… Fruntea-mi este’nfierbântată
Pana mi s’a rupt în două, iar cerneala-i îngheţată.
Vânt răscolitor de datini simt credinţi de mult visate
Fă-te sabie-ascuţită, zidul vremii mi-l străbate
Du-mă’n satul de sub măguri, peste lume du-mă’n goană
Du-mă’n casa părintească unde mama la icoană
Lângă candela nădejdii îşi îneacă’n suflet dorul
Ascultând concert de îngeri vestind pe Mântuitorul!
Lasă-mă lângă fereastră să’nalţ iarăş o colindă.
Să aud cum se deschide’ncetişor uşa la tindă
Din ungheru-i de tristeţe să o simt apoi cum vine
Păşind rar prin neaua moale să se-apropie de mine
Căutând prin întuneric s’o aud nerăbdătoare
Întrebând: cine colindă? Dintre patru care-i oare?
Să mă urc pe pragul prispei, ea de mână să mă prindă
Lăcrămând de bucurie braţul ei să mă cuprindă
Ca’n vremea copilăriei să-mi zâmbească cu blândeţe
Să îmi ia traista din spate s’o’ncarce de colindeţe.
Lângă vatră să dau fuga să mă scutur de zăpadă
Să privesc tăciunii’n sobă cum se iau mereu la sfadă
Şi pe drumuri troienite peste gerul ce se lasă
Să alerg ca altă dată colindând din casă’n casă
Frânt de-atât’alergătură, cu picioarele’ngheţate,
Să mă’ntorc din nou la mama peste noaptea jumătate
Ea s’arunce furca’n lături să mă ia ca să mă culce
Povestind de ieslea sfântă şi Iisus, încet şi dulce,
Iar eu obosit de cale să adorm cu capu’n poală
Să tresar visând că iarăşi văd pe „domnul” de la şcoală.
Du-mă vântule în codrii printre cetini să-mi sting dorul
Printre stânci prăpăstioase să aud curgând izvorul
Fă-te punte peste veacuri şi te’nvolbură’n istorii
De ridică din adâncuri vremile scăldate’n glorii
Să reverse peste măguri în lumini de curcubeie
Ca un fulger să ţâşnească lumea toată să scânteie
Şi’n această noapte sfântă pe un cer de lună plină
Să-i văd steaua cum se’nalţă pe o rază de lumină.
Ce urcând pe bolta-albastră se opreşte’n mânăstire
Unde schivnici albi ca neaua cântă’n taină din psaltire
S’aud clopotul cum sună, cum se pierde’n valuri, valuri
Un ecou de sfinte datini încrustând din idealuri
Peste-a cosmosului margini spre a veşniciei ţinte
Mii de veacuri şi milenii ce-au trecut pe dinainte
Să mă’nalţ încet spre culme din al sufletului haos
Să apar pe nesimţite în al schitului pronaos
Două-trei lumânărele s’aprind la iconostasuri
Să aleg din uragane, doar a îngerilor glasuri
Să’ndrept ochii către ceruri, să pătrund înalta-i taină
Celui ce îmbracă totul în lumină ca’ntr’o haină
Cu paşi firavi să m’apropii de a stareţului strană
Picurând lacrimi de sânge din a sufletului rană
Cu sihaştrii toţi de-arândul să înalţ o rugăciune
Să mai pot să spun odată, Moş Crăciune, Moş Crăciune….
Poezia afost scrisă într-unul din lagărele naziste : Rostock sau Buchenwald (1941-1945)